there's someone in my head – but it's not me

Nici nu știi cît am așteptat momentul ăla, momentul în care o seară cu tine avea să se termine-n apartamentul tău și dimineață “walk of shame“-ul urma să fie al meu. Întotdeauna  nopțile ni le terminam în dormitorul meu și-apoi a doua zi aveam de strîns de prin casă frînturi de amintiri uitate pe colțuri de canapea ori printre pernele de pe jos. Și visam la clipa-n care, cu sacoul pe braț și cămașa descheiată la gît – m-aș fi plimbat pe străzi dimineața devereme, zîmbind tuturor, cu amintirile toate adunate deja într-un pachet frumos ambalat, așteptîndu-și doar așezarea cuminte pe raft, printre toate celelalte tu.

În clipa-n care-ai deschis ușa de la intrare ți-am citit pe chip mirarea și neînțelegerea. Venisem nechemat, neanunțat și-aveam să dau peste tine mică, desculță, cu părul strîns aiurea-ntr-un coc ciufulit, îmbrăcată doar într-un tricou larg și verde și niște pantaloni în care-am fi-ncăput, de-am fi vrut, amîndoi. Ți-am zîmbit a drag și m-ai poftit fîstîcită înăuntru, într-un holișor cu iz de toamnă, în tonuri de crem și maro, cu zeci de perechi de pantofi frumos aranjate pe jos și cîteva haine-atîrnate-n cuier, pe care mi le-aminteam printre pernele mele. Cheile de la mașină într-un coșuleț lîngă ușă, pe-un fel de comodă micuță c-o oglindă ce niciodată n-ar fi putut să-ți facă dreptate; și-o umbrelă roșie sprijinită într-un colț de perete. Te-ai scuzat politicos pentru deranj – și-ai intrat în bucătărie.

Abia în clipa în care, secunde mai tîrziu, te-am urmat pe gresia neagră, am început să înțeleg ce se petrece cu mine: undeva lîngă aragaz, cu cutia de cafea într-o mînă și c-o linguriță în cealaltă – erai un alt fel de tu, desprinsă parcă dintr-o altă realitate, în care abia pășeam: într-o rochiță de casă, cu zîmbetul alb îndreptat către mine, cu ochii mari cîrpiți încă de somn, în papuci de casă și cu părul nebun împrăștiat peste tot – m-așteptai să ne bem împreună cafeaua. M-am așezat zîmbind la masa de lemn, fără cuvinte, doar cu priviri și m-am lăsat pradă dimineții. Tu trebăluiai între chiuveta de inox și bufetul cu blat de marmură și singurul sunet ce ne rupea tăcerea era al filtrului de cafea terminîndu-ne licoarea matinală. Ai umplut două căni mari, de-alea cum îmi plac mie și degetele lungi mi-au întins cu un zîmbet cald cafeaua fierbinte. M-ai luat de mînă, m-ai privit în ochi și mi-ai zis că m-aștepți în sufragerie. Am mai rămas o clipă singur, cu ochii alergîndu-mi lacomi pe pereți, printre ceasul ce-arăta 7 și 20 Duminca și calendarul cu cîini rămas cu foaia neruptă de luna trecută, printre paharele de vin atîrnate elegant deasupra tăbliei negre și magneții de pe frigider, mai mulți decît văzusem vreodată în vreun magazin de suveniruri, încercînd să adun cît mai multe din tine, din fiecare clipă a ta, impregnată între ăia patru pereți albi, din fiecare cuvînt lipit de lemnul mobilei făcute la comandă.

În sufragerie te-am găsit pe tine așa cum te știam de-atunci, de prima oară cînd te-am întîlnit: elegantă, distinsă, rafinată, de-un farmec cum rar mi-a fost dat să găsesc într-o femeie. Picior peste picior pe canapeaua Louis XV, într-o rochie ce-ți venea puțin peste genunchi și pantofi cu tocuri înalte, cu niște cercei discreți și-un colier micuț la gît, îmi zîmbeai cu subînțelesuri din spatele paharului de vin roșu. Zecile de lumînări te-nvăluiau într-un fel de ceață de seară, încărcată de parfum de mosc și tonuri de roșu aprins, în dungi de lumină ce se-mprăștiau peste tot în jurul tău: pe tablourile scumpe, pe antichitățile din vitrine, pe covorul moale în care simțeam că m-afund, pe colțul muzical, umplut discret de o vioară, un clarinet și-un stativ c-o partitură deschisă, pe masa din lemn masiv și printre paharul meu, neatins încă și sticla de vin uitată parcă acolo din vremuri trecute. Pe fotoliul din dreapta ta dormea un fel de muțunache de cățel de-ăla cu fundă-n vîrful capului – niciodată n-am știut că există în viața ta! – și din cînd în cînd printre liniștea ta îl puteam auzi sforăind ușor, asemeni ție în nopțile lungi în care dormeai la mine. Cu paharul în mînă, m-am așezat lîngă tine, și ne-am umplut unul pe celălalt de povești, de zîmbete și de doruri nespuse. Cîinele sforăia în continuare pe fotoliul cu picioare curbate – și degetele tale îmi mîngîiau a dorință o șuviță rebelă. Ai dispărut mai apoi, și-am rămas iar singur, să mă umplu de mosc și lumini difuze în tonuri de roșu aprins.

În dormitorul portocaliu ne-am iubit așa cum trebuia s-o facem de multă vreme; tu-mi erai alta deja, dantelă în roșu și negru pe piele albă și fină sclipind, cu părul în bucle rotunde și unghiile zgîriind sentimente adînci, cu picioarele lungi încolăcite în juru-mi asemeni lianelor, umplîndu-te de mine și pe mine de parfum, prin așternuturi albe și mirositoare-a bun – și-n jurul meu nu mai știam nimic, decît trăiri necunoscute încă și tremur necontrolat de carne mușcată de dinți mici. M-am trezit epuizat, transpirat și fericit, ceasuri mai tîrziu, învăluit de lumina lămpii de citit și de mirosul cărților multe și vechi de la capul patului. M-am întins în așternutul rece-n lipsa ta și am zîmbit cu gîndul la apa ce se-auzea curgînd în duș. Pe noptiera din stînga, un album cu fotografii de familie părea să m-aștepte să-l deschid. Cu mîinile încă tremurînd, am răsfoit paginile negre, cu ochii mari privind fotografiile prinse în 4 colțuri: doar tu, în sute de fotografii, ba frumoasă, ba tînără, ba mică, ba bătrînă, cînd femeie, cînd copil, cînd amantă ori soție, roșcată, brunetă, blondă ori căruntă deja, fericită sau tristă, pe noapte sau zi, în zăpadă ori nisip, rochie de seară ori blugi și tricou – tu, doar tu, cea mai frumoasă dintre toate familiile, singura a mea, familia mea, tu a mea, toată, mereu…

M-am trezit din reverie zîmbindu-mi mie complice. Pentru prima oară am înțeles că n-aveam nevoie de apartamentul tău. N-aveam nevoie să mă duci vreodată acolo. Acolo – nici măcar nu există. Casa ta, casa mea cu tine – e doar o înșiruire de gînduri, de amintiri, de trăiri ale mele cu tine, ne sîntem unul altuia vise, cadouri de bun-rămas și de bine-ai venit, prelungiri unul altuia ne sîntem și căldură îmi ești, și cămin. Tu mi-ești familie, tu mi-ești istorie, tu mi-ești trecut și-ai să-mi fii viitor. Pe tine te vreau, mie să-mi fii mereu mai aproape.

Din celălalt capăt al lumii, îți strig fericit și complet: “Honey! I’m home!”

Material scris pentru SuperBlog 2013. Probă sponsorizată de LuxuryGifts.ro

Ultimately, ‘how’s it going?’ is the most futile and the most profound of questions. To answer it precisely, one would have to make a scrupulous inventory of one’s psyche, considering each aspect in detail. No matter: we have to say ‘fine’ out of politeness and civility and change the subject, or else ruminate the question during our whole lives and reserve our reply for afterward. – Pascal Bruckner

În proba 11 – Nemira vrea de la noi ca, pornind de la Jocurile foamei, Jocul lui Ender și Urzeala tronurilor, toate trei povestind despre vieți de copii schimbate într-un fel sau altul în vieți de oameni mari mult prea repede – să facem paralele între jocurile copilăriei și cele ale vieții de adult. Ideea în sine e minunată și subiectul nu cred că are limite. Probabil că aș putea vorbi/scrie despre asta sute de pagini, fără să mă repet. Poate de asta nici măcar nu am încercat să schițez un “draft” pentru proba asta – ci m-am așezat direct la scris, cu speranța că am să pot lăsa cuvintele să curgă, fără prea multă premeditare, înspre ceva frumos și demn de a fi ținut minte. Mai mult ca sigur – din nou are să fie vorba despre un text de-ăla lung de-al meu, pe care “lumea” n-are răbdare să-l citească – însă de data asta chiar nu-mi pasă. Îmi tihnește tema – și-o să mă las purtat de ea, indiferent unde mă va duce și cîte cuvinte au să se ceară așternute pe ecranul alb.

Am început cu Bruckner și Guess Who din motive cît se poate de bine întemeiate: Bruckner – pentru că singurul lucru pe care cu toții îl avem în comun, de care cu toții facem uz din prima clipă în care începem a raționa și pînă la sfîrșitul vieții – e minciuna. Toți mințim, în fiecare zi, în fața oricui, a tuturor. Doar motivele, uneori, diferă. Și legătura minciunii cu jocurile am s-o explic îndată, numai să vi-l explic și pe Guess Who: fac parte, cu mîndrie, din generația decrețeilor, m-am născut în comunism în anumite condiții și sub anumite legi și o să cred pînă la sfîrșitul zilelor că noi, ĂIA – am avut parte de cele mai faine copilării trăite în minunata Românie în ultimele vreo două sute de ani.

Și revenind la jocuri – din punctul meu de vedere problema e mai mult decît simplă: jocul are să fie mereu același, indiferent de vîrstă, indiferent de jucători, indiferent de anturaj sau de clipa în care-l joci. Singurele chestiuni care diferă, de la unul la altul, sau de la un moment al vieții la celălalt – sînt numele jocului și regulile.

Și dacă numele jocului n-are să fie niciodată demn de atenție – rămîne să ne concentrăm pe reguli. Și ne întoarcem, mai mult sau mai puțin direct, la Bruckner. Citatul cu pricina, în lumea mea, e o punere în cuvinte frumoase a unei probleme simple: singurul joc pe care cu toții îl jucăm în fiecare clipă – e cel al minciunii. Al decepției. “Ce (mai) faci?” e chintesența a tot ceea ce am fost, sîntem și vom fi vreodată: niște maeștri (unii mai buni, alții mai slabi) în arta decepției, în arta de a minți. În a ne minți pe noi, pe cei din jur, pe toți și pe toate. Și toate pleacă din copilărie, de la jocurile pe care cu toții le-am jucat, de la De-a v-ați ascunselea al cărui scop e să te ascunzi, să te fofilezi, să construiești scenarii în urma cărora nimeni nu știe cine/unde ești – pînă la amanta pe care o s-o ai 30 de ani mai tîrziu, pe care trebuie s-o ții departe de ochii lumii, ai nevestei, ai părinților, despre care nimeni nu trebuie să știe nimic și niciodată “poziția” ei nu trebuie făcută publică. De la Baba oarba, unde dai din mîini bezmetic, într-o lume ascunsă cu totul de tine, în încercarea de a găsi măcar pe cineva, oricine – cînd toată lumea fuge de tine – pînă la neînțelegerea desfășurătoarelor de rate la bancă, din care n-ai înțeles niciodată nimic – dar pe care trebuie să le duci cu grijă la capăt, pentru că altfel ți-o iei. De la Oracolele din generală unde toți mințeam la jumătate din întrebări, din frică ori jenă, din dragoste ori neștiință – pînă la varianta reală de Adevăr sau provocare pe care fiecare dintre noi o jucăm în fiecare zi, de dimineața pînă seara, între oameni dragi, între colegi de serviciu sau superiori, între vînzătoare din piață sau dealeari auto. Toți mințim, mult mai des decît am vrea s-o facem, mult mai des decît, de la un moment dat încolo, sîntem capabili să acceptăm ori să înțelegem.

Toată viața fugim noi de noi și noi de ceilalți, într-un etern joc de-a Ce-ar fi dac-ar fi, parte dintr-un fel de școală de luptă între noi și cei ce ne înconjoară, fără măcar a înțelege de ce anume fugim, cine anume ne sperie ori ne poate face rău, împotriva cui ducem lupta, care ne sînt cu adevărat adversarii – dacă există – și ce anume avem de pierdut sau de cîștigat. De-asta ziceam că sînt mîndru să fiu copil născut atunci, în anii ’70, pentru că atunci n-aveam nevoie să înțelegem toate astea. Atunci lucrurile erau simple, copilăria era simplă și grijile noastre, ca și copii, puține. Atunci știam a ne juca, a ne iubi, a ne căuta unii pe alții și a ne face ori a fi fericiți. Mă uit însă acuma la ai mei copii și la felul în care ei se raportează la lume, care li-s lor problemele și grijile – și-mi dau seama cît de mult am pierdut; noi, ei, cu toții. Dacă noi atunci eram fericiți și fără de griji – acum grijile copiilor noștri sînt aproape similare cu ale noastre. Diferențele sînt aproape nesemnificative. Și țin mai mult de vîrstă ori de semantică. Trăirile sînt aceleași, rezultatele respectivelor trăiri – sînt aceleași. Am ajuns să ne împărțim traiul cu o generație îmbătrînită prematur, ale cărei jocuri nu mai sînt demult jocuri, ci mai degrabă scenarii scrise dinainte, un fel de reality-show-uri combinate cu concursuri de-alea în care trebuie să alegi care ușă din trei vrei să fie deschisă. Fiecare “copil” de azi e deja un fel de om mare încă mic, cu propriile griji, cu propriile nevoi și necazuri, alimentate de grijile, nevoile și necazurile părinților și celorlalți oameni mari cu care își împart existența, într-o amestecătură de minciuni pe care și le spun unii altora pentru a se face să se simtă mai bine, pentru a ascunde unii de alții durere, dezamăgire, tristețe și dor. Niciunii dintre noi, nici cei mari, nici cei mici – nu înțelegem de fapt nici unde e problema, nici ce anume căutăm de fapt. Ne amăgim unii pe alții, construind lumi virtuale, trăind vieți online, jucîndu-ne unii cu viețile altora și mințindu-ne unii pe alții, într-o decepție continuă, fără început ori sfîrșit – dar ale cărei reguli cu toții credem că le cunoaștem, deși ni le construim din mers, bazîndu-ne pe alte și alte minciuni.

De ce-l pun pe Jim aici? Pentru că in my book – Jim a fost unul dintre cei mai meseriași masters of deception din toate timpurile. Muzical și poetic vorbind. Omul ăsta a pus în cuvinte și note majoritatea trăirilor și gîndurilor pe care fiecare dintre noi le avem, măcar o dată în viață, măcar într-o perioadă mai ciudată pe care, mai mult sau mai puțin întîmplător – am trăit-o. (Trist e că mult prea puțină lume vrea cu adevărat să înțeleagă despre ce ne povestește omul ăsta….) Dar fiecare dintre noi avem cel puțin o amintire pe care am putea-o regăsi în cuvintele lui. Fiecare dintre noi ne-am pierdut la un moment dat, am uitat regulile jocului și ne-am trezit brusc într-un alt fel de lume. O lume care, în funcție de moment ori de om – putea fi mai bună ori mai proastă decît cea reală. Dar de cele mai multe ori – ideea era simplă: era o lume în care nu mai trebuia să mințim. Deloc. O lume în care toți ne știam pe fiecare pe de rost, ne înțelegeam din priviri ori atingeri, zîmbete ori nori de fum. O lume altfel, o lume nefirească. Fără prejudecăți, fără inhibiții, fără reguli ori alte constrîngeri. Întrebarea e, însă: cîți dintre noi sîntem, sau vom fi vreodată capabili să trăim, să acceptăm cu adevărat o asemenea lume? Indiferent cît de mult ne-am dori-o, indiferent cît de mult am visa-o! Cîți dintre noi, cîți dintre voi ar putea trăi într-o lume fără de jocuri, fără decepții, fără minciună? Cîți dintre noi, cîți dintre voi ar putea trăi într-o lume în care răspunsul ar fi:

“Sincer? De rahat! nu vrei mai bine să mă întrebi mîine? Sau, mai bine, niciodată?”

Material scris pentru SuperBlog 2013

Proba 10 din SuperBlog îmi cere să scriu despre viitorul jocurilor online, despre plăci video ATI şi/sau NVIDIA şi care dintre ele ar fi mai bune şi/sau despre ce-as vreau eu să mă joc cînd o să fiu mare. Acuma… musai să recunosc că deşi cîndva eram mare consumator de shooter-e – de cînd m-am făcut tată de trei copii, corporatist şi navetist de week-end – jocurile mele PC se rezumă la Candy Crush şi Criminal Case pe Facebook (mă mai jucam şi Bubble Saga – da’ mi l-or desfiinţat…). Aşa încît am pierdut complet contactul, atît cu noutăţile în materie de jocuri, cît şi în ceea ce priveşte plăcile video. Ultima placă video pe care-am luat-o a fost odată cu ultimul PC achiziţionat şi e o NVIDIA (da, mereu le-am preferat, deşi nici ATI-urile nu m-au dezamăgit niciodată) full HD. Restul de specs nu le mai ştiu, că-s vreo 4-5 ani de atunci…

A fost însă o vreme cînd “mîncam pe pită” plăci video şi orice fel de alte componente PC, vremea cînd am lucrat pe vînzări într-o firmă ce comercializa asemenea produse. Şi cum încă nu erau la modă magazinele online, era musai să facem totul cu omu’ şi obiectu’ în faţă, aşa că vrînd-nevrînd – le-am învăţat pe toate pe de rost şi-am învăţat, tot atunci, să/mi construiesc singur un PC. Vremuri faine, vremuri dragi, vremuri demult apuse. Tot atunci am prins şi dragul de jocuri pe calculator, că-n fiecare după-amiază, după orele de servicu, “băgam cîte o reţea” cu colegii de birou. Ba un Wolfenstein, ba o FIFA, ba un Colin McRae sau un Unreal. Şi evident că acolo jucam pentru prima oară jocurile noi, pe care toată lumea le-aştepta cu sufletul la gură.

Ei – cea mai drăguţă experienţă din perioada aia şi care (culmea!) zici c-o fost trăită special pentru proba asta – a fost cea trăită cu apariţia primului MAFIA. Tre’ să menţionez că pînă în ziua cu pricina – aveam în dotare un calculator standard de serviciu, cu minimul necesar de dotări.

Mnoah – şi-mi instalez eu MAFIA şi-i dau drumul. Pffff….nebunie! Meniu mişto, muzici bune – abia aşteptam să termin cu setările şi să încep jocul, să văd şi eu mult-lăudata de către colegii de la tehnic – grafică a jocului. Şi-ncepe. Şi io mă uit ca bou’: o stradă, din nou muzică faină, nişte clădiri gri pe marginea drumului şi un şasiu de maşină. Atît. Mnoah, zic, poate tre’ să construiesc eu ceva la maşină întîi; şi pornesc înainte pe şosea. Mai chinuit, mai smuls, mai cu lag – da’-şi dă drumul. Şi-ajung la prima curbă la stînga. Neînvăţat încă cu manevrele – nu-mi iese la fix – şi mă sui un pic pe ceea ce părea a fi trotuar. Şi POC! Un mesaj cu roşu în mijlocul ecranului, ceva de genul:

“MISSION FAILED. YOU KILLED INNOCENT BY-STANDERS”

WTF?! Reiau. De vreo 4-5 ori. Same crap, doar curba era uneori alta. Moment în care mă enervez, sting din buton calculatorul, îl trîntesc pe masă, îl desfac, scot din el placa video şi fuguţa la Mirel la magazie: “Bre! Dă şi mie-n plm o placă video ca lumea, să mă pot juca şi io porcăria aia de Mafie!” Omul se conformează, îmi pune-n mînă un GeForce şi eu fac cale-ntoarsă şi repet în ordine inversă paşii. Pornesc jocul: maşini de epocă, copaci, flori, nori, alte maşini, clădiri colorate, un pic de ceaţă şi pe trotuare – oameni! Mulţi oameni! Innocent by-standers! F***in’ ‘ell, zic! Ni ce ţi-i şi cu plăcile astea video! Needless to say că am savurat maxim jocul, iar pe placa cu pricina s-a făcut bon de consum şi n-a mai părăsit PC-ul meu curînd… Oricum, cert e că atunci m-am lămurit definitiv cum stă treaba cu plăcile video, deşi de momente gen MAFIA m-am mai lovit de cîteva ori (cu FarCry-urile, cu ceva NFS-uri, etc.)

Revenind însă la viitor (ce fain sună!) – mi-e greu să vizualizez ceva. Dacă nu de altceva, măcar pentru că, aşa cum ziceam, am pierdut contactul cu jocurile. Şi cum nici măcar pe forumuri de gaming nu mai intru – n-aş vrea să dau cu mucii-n blid şi să-mi imaginez io cine ştie ce minune, despre care să aflu că există deja pe piaţă de vreo 2 ani… Adică, pînă la urmă, gaming industry-ul e, împreună cu high-tech-ul în general, una dintre industriile care se dezvoltă cel mai repede, mult prea repede ca să le mai pot eu urmări.

Însă, dacă tot m-aţi provocat, o să vă zic totuşi ceva: dacă e să vreau cu adevărat ceva de la un joc de-ăsta, dacă îmi doresc cu-adevărat să apuc să trăiesc ceva – apoi musai să fie genul de joc din “The Game“, genul de realitate virtuală în care tu eşti propriul tău personaj, unde jocul uită a mai fi joc şi devine realitate paralelă, realitate unde te poţi ascunde, unde poţi fugi, de unde, la o adică, poţi să nu te mai întorci.

Şi mă-ntreb atunci retoric: mai am oare de aşteptat? Sau realitatea mea e virtualul altcuiva deja?

Material scris pentru SuperBlog 2013

-Chiar credeai c-ai să scapi? Înspre unde, înspre cine, înspre ce anume vrei să fugi? Știi bine că locul tău e lîngă mine. Știi bine că niciodată n-ai să poți să dispari de-aici, din gîndurile mele, din mîinile mele, din mormanul meu de trecut. Libertatea n-are să-ți fie niciodată la îndemînă, niciodată a ta, odată ce mi-ai fost, cîndva, mie parte din viață. Am să te țin mereu aproape, lîngă mine, parte din mine, parte din tot ce vreodată am fost și amănunt al tot ceea ce voi putea vreodată să fiu. M-ai făcut mai bun, m-ai făcut mai altfel, m-ai făcut mai eu decît aș putea eu vreodată s-o fac. De ce ți-aș da drumul? De ce m-aș ciopîrți pe mine de tine? De ce m-aș lăsa incomplet și sărac, atîta vreme cît știu că mi te pot ține aproape? Hai, spune-mi! De ce?

Reeija ne provoacă din nou, de data asta MAI fain ca-n primăvară, anume să ne imaginăm în ce alt fel am putea utiliza gențile de damă, cu ce altceva le-am înlocui dacă am putea, sau – variațiuni pe temele astea. Sîntem mulți, cred, cei ce-avem pe undeva printr-un colț de casă un dulap, un sertar, o cutie – sau toate laolaltă – de amintiri. Bucăți din ceea ce-am fost, amănunte nesemnificative – dar pline de emoții – dintr-o relație, un moment, o viață. Petece de hîrtie scrise mărunt, fotografii, bilete de tren, ori de film, ori de teatru, flori uscate, brichete, pietre, inele, bucăți de ziare ori ambalaje de ciocolată. Toți le avem, undeva, dosite de noi înșine și de cei cu care ajungem a ne împărți viața.

Fiecare bucățică de-asta de ceva palpabil și a tine cel vechi mirosind – e în strînsă legătură cu un set întreg de amintiri, de imagini puse bine-n minte, aranjate frumos pe categorii și asezonate cu zîmbete. Și grămezile cresc, amîndouă, necontrolat. Cutia cu memorabilia devine din ce în ce mai mare, ocupă din ce în ce mai mult spațiu fizic, în timp ce amintirile se bulucesc unele peste altele într-o minte ce tot mai greu face față, tot mai greu asociază imagini și chipuri, clipe și mirosuri, relații și sentimente.

Și mă gîndeam cît de simplu ar fi să ai la îndemînă un fel de geantă pe care s-o poți mereu purta cu tine, un fel de plic asemeni celor asortate ținutelor de seară, în care să poți arunca, în orice moment, orice minuscul obiect ce trezește în tine emoții. Și ele să se aranjeze frumos, pe ani, pe oameni, pe locuri, pe sentimente, pe orice altceva ți s-ar părea ție relevant și să poți, în orice clipă, să deschizi gentuța minune și să scoți din ea întocmai nimicurile asociate gîndului nebun.

Să n-aibă limite, să nu se umple niciodată și să rămînă mereu mică și la îndemînă de purtat. Să fie un fel de mini-me, doar că de data asta unul bun. Cel mai bun, construit asemeni unui puzzle – din cele mai bune momente ale fiecăruia dintre noi. Și mi-ar plăcea, în momentul în care ai sta față în față cu un om cu care-ai împărțit cîndva o amintire – să poți face schimb de plicuri; și amintirea ta să scoată la iveală prețiozitățilelui și viceversa. Ar fi un duel de zîmbete, un duel de priviri, o revărsare de bine.

Și sînt convins c-am fi cu toții mai buni, retrăind împreună aceeași amintire, privită din unghiuri diferite. Ne-am redescoperi, unii pe alții și noi pe noi, în lumi diferite, în alte culori.

Ofer plicul meu cui vrea a mă-nvăța pe de rost…

Material scris pentru SuperBlog 2013

– De ce dracu’ m-ai adus aici, Andrei? Ce vrei de la mine? M-am săturat de toate toanele tale, și știai asta prea bine! Dar tu – nu! Ție-ți trebuia weekend la Straja, Vila Alpin, schi, zăpadă, dragoste, foc! De ce dracu’ m-ai adus aici? Puteam fi acuma acasă, liniștită, singură, fără să trebuiască să ți-ascult ție smiorcăielile, fără să mă simt apăsată într-una de tine ca de-o povară! Te urăsc, știi? În clipa asta te urăsc mai mult decît orice pe lumea asta! Tu nu vezi că nu e nimic aici? Că nu e nimic între noi, Andrei! Nimic! Ți-am zis-o de-atîtea ori înainte… de-atîtea ori… N-am nevoie de tine. N-am nevoie să-mpart o cameră cu tine, indiferent de cît confort ori intimitate ori romantism mi-ar oferi. N-am nevoie de plimbări pe creste de munți și printre rămășițe ale unei istorii ce nici măcar nu-mi aparține! Nu mai am nevoie! De ce m-ai adus aici, Andrei?…

– Pentru că mi-e dor să nu mă mai minți. Mi-e dor de prima zi. Mi-e dor de noi. Mi-e dor să-mi zîmbești ca atunci odată, cînd abia îndrăzneam să ți-ating degetele lungi, în treacăt, pe sub o masă ori mergîndu-ți alături pe stradă. Mi-e dor să-ți fiu drag și să-ți pese. Mi-e dor să tresar cînd ți-aud pașii în hol. Mi-e dor să mi te cuibărești toată în brațe, seara în fața televizorului, în patul larg și a dimineți mirositor. Mi-e dor să mă plimb cu tine, desculți, prin iarba încă jilavă de rouă. Mi-e dor să-ți dai capul peste cap într-un hohot de rîs aruncînd iarna cu bulgări mari înspre mine. Mi-e dor să ne-alergăm prin zăpadă și să ne terminăm într-un nor alb. Mi-e dor să te-aud vorbind în șoaptă la telefon, mi-e dor să-mi spui că mă iubești, mi-e dor să te privesc goală în cadă, prelungă și mai frumoasă cu fiecare clipă ce-ar fi trecut pe lîngă noi. Te-am adus la pensiune la Straja pentru c-am simțit că aici am fi putut, măcar pentru o clipă, redeveni noi. Între istorie și natură, printre verdele brazilor și căldura camerei, printre peisaje și noi, printre noi și cer, noi și libertate, noi și nimeni. Te-am vrut a mea, doar a mea, încă o dată măcar, pentru totdeauna, pentru un weekend măcar, pentru o clipă măcar, din nou tu, a mea, tu. Te-aș învăța să aluneci pe pîrtii asemeni vîntului prin păduri, ți-aș arăta lumea prin alți ochi. M-aș dărui din nou cu totul ție, învăluiți în cearșafuri albe, zăpadă și vis, libertate și mîini încleștate-n orgasmul dimineții. Te-am vrut, încă o viață măcar – minunea mea, doar a mea.

M-am trezit buimac, cu gura uscată și spatele ud, cu pumnii încleștați și respirînd greu. Pentru o clipă – n-am înțeles nimic. Apoi te-am zărit: prelungă și parcă mai frumoasă cu fiecare clipă ce trecea pe lîngă noi, cu părul lung împrăștiat în bucle nebune pe pernă, zîmbindu-mi parcă, mîngîiată doar de vreo două raze răzlețe de soare, scăpate parcă anume printre noi. Te-am privit o vreme, nemișcat, de frică să nu te trezesc, de frica visului, de teama imaginii mele fără tine. Te-ai întins și mi-ai zîmbit.

– Bună dimineața!

N-am fost în stare decît să te iubesc. Nesfîrșit și cu drag, neterminat de trăiri și neputincios, pradă mîinilor tale.

– Andreiule… Ce facem azi? Ce anotimp ai vrea să fie? Iarnă? De dimineață schiem. Și-apoi ne-nchidem în cameră și ne iubim. Hmmm…și dacă ar fi primăvară? Am merge pînă la schit. Ori ne-am întîlni cu dacii. Și-apoi am veni în cameră și ne-am împărți unul altuia trăiri. Dar toamna? Toamna te-aș face una cu mine și te-aș duce pe creste, să-mi fii semizeu. Și-apoi am veni în cameră și mi-ai spune povești despre noi. Andreiule? Să știi că nici nu mai vreau să-ți știu vara. Am știut de la-nceput c-ai ales bine cazarea la Straja. Aici fiecare zi, fiecare anotimp – e o altă lume. Și știi ceva? Pe toate vreau să le-mpart cu tine. Pe rînd, încet, cu drag. Vreau să-mi fii vară și iarnă, vreau să fiu primăvara, toamna ta.

Te-am luat de mînă și-am fugit, amîndoi, undeva. Nici măcar nu mai contează unde. Departe însă de visul urît, departe de lumea din jur, departe de ei, departe de tot. Libertate, energii pozitive pe care le simți învăluindu-te, verde crud sau alb dureros, din nou libertate, liniște, fericire. Și dragoste, multă multă dragoste, de noi, fiecare din noi, dragoste de bun, de frumos, de curat. Un fel de alt fel de lume, un fel de alt fel de noi. Acolo, altfel, noi doi.

Ai să-mi vii?

Material scris pentru SuperBlog2013

_____________________________________________________________________________________

Un fel de off-topic – către administratorii site-ului Vilei Alpin, Straja

Nu cred că aș schimba nimic din toată minunăția zonei, a vilei, a ceea ce pot ambele să ofere. Iertată-mi fie însă îndrăzneala – dar vă rog din suflet – ștergeți sau corectați (din punct de vedere gramatical măcar…) Programul Turistic, de pe blog. Ca și turist – vă garantez că în momentul în care aș citi textul respectiv – aș trece mai departe, aș căuta altceva. Poate nu e relevant că m-ați pierde pe mine. Dar poate sîntem mai mulți…