Archive for October, 2013

October 30, 2013

Și încă o dată – pierdut printre tine

ID-100146312Nici nu știi cît am așteptat momentul ăla, momentul în care o seară cu tine avea să se termine-n apartamentul tău și dimineață “walk of shame“-ul urma să fie al meu. Întotdeauna  nopțile ni le terminam în dormitorul meu și-apoi a doua zi aveam de strîns de prin casă frînturi de amintiri uitate pe colțuri de canapea ori printre pernele de pe jos. Și visam la clipa-n care, cu sacoul pe braț și cămașa descheiată la gît – m-aș fi plimbat pe străzi dimineața devereme, zîmbind tuturor, cu amintirile toate adunate deja într-un pachet frumos ambalat, așteptîndu-și doar așezarea cuminte pe raft, printre toate celelalte tu.

În clipa-n care-ai deschis ușa de la intrare ți-am citit pe chip mirarea și neînțelegerea. Venisem nechemat, neanunțat și-aveam să dau peste tine mică, desculță, cu părul strîns aiurea-ntr-un coc ciufulit, îmbrăcată doar într-un tricou larg și verde și niște pantaloni în care-am fi-ncăput, de-am fi vrut, amîndoi. Ți-am zîmbit a drag și m-ai poftit fîstîcită înăuntru, într-un holișor cu iz de toamnă, în tonuri de crem și maro, cu zeci de perechi de pantofi frumos aranjate pe jos și cîteva haine-atîrnate-n cuier, pe care mi le-aminteam printre pernele mele. Cheile de la mașină într-un coșuleț lîngă ușă, pe-un fel de comodă micuță c-o oglindă ce niciodată n-ar fi putut să-ți facă dreptate; și-o umbrelă roșie sprijinită într-un colț de perete. Te-ai scuzat politicos pentru deranj – și-ai intrat în bucătărie.

Abia în clipa în care, secunde mai tîrziu, te-am urmat pe gresia neagră, am început să înțeleg ce se petrece cu mine: undeva lîngă aragaz, cu cutia de cafea într-o mînă și c-o linguriță în cealaltă – erai un alt fel de tu, desprinsă parcă dintr-o altă realitate, în care abia pășeam: într-o rochiță de casă, cu zîmbetul alb îndreptat către mine, cu ochii mari cîrpiți încă de somn, în papuci de casă și cu părul nebun împrăștiat peste tot – m-așteptai să ne bem împreună cafeaua. M-am așezat zîmbind la masa de lemn, fără cuvinte, doar cu priviri și m-am lăsat pradă dimineții. Tu trebăluiai între chiuveta de inox și bufetul cu blat de marmură și singurul sunet ce ne rupea tăcerea era al filtrului de cafea terminîndu-ne licoarea matinală. Ai umplut două căni mari, de-alea cum îmi plac mie și degetele lungi mi-au întins cu un zîmbet cald cafeaua fierbinte. M-ai luat de mînă, m-ai privit în ochi și mi-ai zis că m-aștepți în sufragerie. Am mai rămas o clipă singur, cu ochii alergîndu-mi lacomi pe pereți, printre ceasul ce-arăta 7 și 20 Duminca și calendarul cu cîini rămas cu foaia neruptă de luna trecută, printre paharele de vin atîrnate elegant deasupra tăbliei negre și magneții de pe frigider, mai mulți decît văzusem vreodată în vreun magazin de suveniruri, încercînd să adun cît mai multe din tine, din fiecare clipă a ta, impregnată între ăia patru pereți albi, din fiecare cuvînt lipit de lemnul mobilei făcute la comandă.

În sufragerie te-am găsit pe tine așa cum te știam de-atunci, de prima oară cînd te-am întîlnit: elegantă, distinsă, rafinată, de-un farmec cum rar mi-a fost dat să găsesc într-o femeie. Picior peste picior pe canapeaua Louis XV, într-o rochie ce-ți venea puțin peste genunchi și pantofi cu tocuri înalte, cu niște cercei discreți și-un colier micuț la gît, îmi zîmbeai cu subînțelesuri din spatele paharului de vin roșu. Zecile de lumînări te-nvăluiau într-un fel de ceață de seară, încărcată de parfum de mosc și tonuri de roșu aprins, în dungi de lumină ce se-mprăștiau peste tot în jurul tău: pe tablourile scumpe, pe antichitățile din vitrine, pe covorul moale în care simțeam că m-afund, pe colțul muzical, umplut discret de o vioară, un clarinet și-un stativ c-o partitură deschisă, pe masa din lemn masiv și printre paharul meu, neatins încă și sticla de vin uitată parcă acolo din vremuri trecute. Pe fotoliul din dreapta ta dormea un fel de muțunache de cățel de-ăla cu fundă-n vîrful capului – niciodată n-am știut că există în viața ta! – și din cînd în cînd printre liniștea ta îl puteam auzi sforăind ușor, asemeni ție în nopțile lungi în care dormeai la mine. Cu paharul în mînă, m-am așezat lîngă tine, și ne-am umplut unul pe celălalt de povești, de zîmbete și de doruri nespuse. Cîinele sforăia în continuare pe fotoliul cu picioare curbate – și degetele tale îmi mîngîiau a dorință o șuviță rebelă. Ai dispărut mai apoi, și-am rămas iar singur, să mă umplu de mosc și lumini difuze în tonuri de roșu aprins.

În dormitorul portocaliu ne-am iubit așa cum trebuia s-o facem de multă vreme; tu-mi erai alta deja, dantelă în roșu și negru pe piele albă și fină sclipind, cu părul în bucle rotunde și unghiile zgîriind sentimente adînci, cu picioarele lungi încolăcite în juru-mi asemeni lianelor, umplîndu-te de mine și pe mine de parfum, prin așternuturi albe și mirositoare-a bun – și-n jurul meu nu mai știam nimic, decît trăiri necunoscute încă și tremur necontrolat de carne mușcată de dinți mici. M-am trezit epuizat, transpirat și fericit, ceasuri mai tîrziu, învăluit de lumina lămpii de citit și de mirosul cărților multe și vechi de la capul patului. M-am întins în așternutul rece-n lipsa ta și am zîmbit cu gîndul la apa ce se-auzea curgînd în duș. Pe noptiera din stînga, un album cu fotografii de familie părea să m-aștepte să-l deschid. Cu mîinile încă tremurînd, am răsfoit paginile negre, cu ochii mari privind fotografiile prinse în 4 colțuri: doar tu, în sute de fotografii, ba frumoasă, ba tînără, ba mică, ba bătrînă, cînd femeie, cînd copil, cînd amantă ori soție, roșcată, brunetă, blondă ori căruntă deja, fericită sau tristă, pe noapte sau zi, în zăpadă ori nisip, rochie de seară ori blugi și tricou – tu, doar tu, cea mai frumoasă dintre toate familiile, singura a mea, familia mea, tu a mea, toată, mereu…

M-am trezit din reverie zîmbindu-mi mie complice. Pentru prima oară am înțeles că n-aveam nevoie de apartamentul tău. N-aveam nevoie să mă duci vreodată acolo. Acolo – nici măcar nu există. Casa ta, casa mea cu tine – e doar o înșiruire de gînduri, de amintiri, de trăiri ale mele cu tine, ne sîntem unul altuia vise, cadouri de bun-rămas și de bine-ai venit, prelungiri unul altuia ne sîntem și căldură îmi ești, și cămin. Tu mi-ești familie, tu mi-ești istorie, tu mi-ești trecut și-ai să-mi fii viitor. Pe tine te vreau, mie să-mi fii mereu mai aproape.

Din celălalt capăt al lumii, îți strig fericit și complet: “Honey! I’m home!”

Material scris pentru SuperBlog 2013. Probă sponsorizată de LuxuryGifts.ro

 

October 29, 2013

For what it’s worth…

Atît pentru azi….

There’s something happening here
What it is ain’t exactly clear
There’s a man with a gun over there
Telling me i got to beware

I think it’s time we stop, children, what’s that sound
Everybody look what’s going down

There’s battle lines being drawn
Nobody’s right if everybody’s wrong
Young people speaking their minds
Getting so much resistance from behind

I think it’s time we stop, hey, what’s that sound
Everybody look what’s going down

What a field-day for the heat
A thousand people in the street
Singing songs and carrying signs
Mostly say, hooray for our side

It’s time we stop, hey, what’s that sound
Everybody look what’s going down

Paranoia strikes deep
Into your life it will creep
It starts when you’re always afraid
You step out of line, the man come and take you away

We better stop, hey, what’s that sound
Everybody look what’s going down
Stop, hey, what’s that sound
Everybody look what’s going down
Stop, now, what’s that sound
Everybody look what’s going down
Stop, children, what’s that sound
Everybody look what’s going down

October 27, 2013

Și m-am jucat cu mine printre timp…

Ultimately, ‘how’s it going?’ is the most futile and the most profound of questions. To answer it precisely, one would have to make a scrupulous inventory of one’s psyche, considering each aspect in detail. No matter: we have to say ‘fine’ out of politeness and civility and change the subject, or else ruminate the question during our whole lives and reserve our reply for afterward. – Pascal Bruckner

ID-100146312În proba 11 – Nemira vrea de la noi ca, pornind de la Jocurile foamei, Jocul lui Ender și Urzeala tronurilor, toate trei povestind despre vieți de copii schimbate într-un fel sau altul în vieți de oameni mari mult prea repede – să facem paralele între jocurile copilăriei și cele ale vieții de adult. Ideea în sine e minunată și subiectul nu cred că are limite. Probabil că aș putea vorbi/scrie despre asta sute de pagini, fără să mă repet. Poate de asta nici măcar nu am încercat să schițez un “draft” pentru proba asta – ci m-am așezat direct la scris, cu speranța că am să pot lăsa cuvintele să curgă, fără prea multă premeditare, înspre ceva frumos și demn de a fi ținut minte. Mai mult ca sigur – din nou are să fie vorba despre un text de-ăla lung de-al meu, pe care “lumea” n-are răbdare să-l citească – însă de data asta chiar nu-mi pasă. Îmi tihnește tema – și-o să mă las purtat de ea, indiferent unde mă va duce și cîte cuvinte au să se ceară așternute pe ecranul alb.

Am început cu Bruckner și Guess Who din motive cît se poate de bine întemeiate: Bruckner – pentru că singurul lucru pe care cu toții îl avem în comun, de care cu toții facem uz din prima clipă în care începem a raționa și pînă la sfîrșitul vieții – e minciuna. Toți mințim, în fiecare zi, în fața oricui, a tuturor. Doar motivele, uneori, diferă. Și legătura minciunii cu jocurile am s-o explic îndată, numai să vi-l explic și pe Guess Who: fac parte, cu mîndrie, din generația decrețeilor, m-am născut în comunism în anumite condiții și sub anumite legi și o să cred pînă la sfîrșitul zilelor că noi, ĂIA – am avut parte de cele mai faine copilării trăite în minunata Românie în ultimele vreo două sute de ani.

Și revenind la jocuri – din punctul meu de vedere problema e mai mult decît simplă: jocul are să fie mereu același, indiferent de vîrstă, indiferent de jucători, indiferent de anturaj sau de clipa în care-l joci. Singurele chestiuni care diferă, de la unul la altul, sau de la un moment al vieții la celălalt – sînt numele jocului și regulile.

Și dacă numele jocului n-are să fie niciodată demn de atenție – rămîne să ne concentrăm pe reguli. Și ne întoarcem, mai mult sau mai puțin direct, la Bruckner. Citatul cu pricina, în lumea mea, e o punere în cuvinte frumoase a unei probleme simple: singurul joc pe care cu toții îl jucăm în fiecare clipă – e cel al minciunii. Al decepției. “Ce (mai) faci?” e chintesența a tot ceea ce am fost, sîntem și vom fi vreodată: niște maeștri (unii mai buni, alții mai slabi) în arta decepției, în arta de a minți. În a ne minți pe noi, pe cei din jur, pe toți și pe toate. Și toate pleacă din copilărie, de la jocurile pe care cu toții le-am jucat, de la De-a v-ați ascunselea al cărui scop e să te ascunzi, să te fofilezi, să construiești scenarii în urma cărora nimeni nu știe cine/unde ești – pînă la amanta pe care o s-o ai 30 de ani mai tîrziu, pe care trebuie s-o ții departe de ochii lumii, ai nevestei, ai părinților, despre care nimeni nu trebuie să știe nimic și niciodată “poziția” ei nu trebuie făcută publică. De la Baba oarba, unde dai din mîini bezmetic, într-o lume ascunsă cu totul de tine, în încercarea de a găsi măcar pe cineva, oricine – cînd toată lumea fuge de tine – pînă la neînțelegerea desfășurătoarelor de rate la bancă, din care n-ai înțeles niciodată nimic – dar pe care trebuie să le duci cu grijă la capăt, pentru că altfel ți-o iei. De la Oracolele din generală unde toți mințeam la jumătate din întrebări, din frică ori jenă, din dragoste ori neștiință – pînă la varianta reală de Adevăr sau provocare pe care fiecare dintre noi o jucăm în fiecare zi, de dimineața pînă seara, între oameni dragi, între colegi de serviciu sau superiori, între vînzătoare din piață sau dealeari auto. Toți mințim, mult mai des decît am vrea s-o facem, mult mai des decît, de la un moment dat încolo, sîntem capabili să acceptăm ori să înțelegem.

Toată viața fugim noi de noi și noi de ceilalți, într-un etern joc de-a Ce-ar fi dac-ar fi, parte dintr-un fel de școală de luptă între noi și cei ce ne înconjoară, fără măcar a înțelege de ce anume fugim, cine anume ne sperie ori ne poate face rău, împotriva cui ducem lupta, care ne sînt cu adevărat adversarii – dacă există – și ce anume avem de pierdut sau de cîștigat. De-asta ziceam că sînt mîndru să fiu copil născut atunci, în anii ’70, pentru că atunci n-aveam nevoie să înțelegem toate astea. Atunci lucrurile erau simple, copilăria era simplă și grijile noastre, ca și copii, puține. Atunci știam a ne juca, a ne iubi, a ne căuta unii pe alții și a ne face ori a fi fericiți. Mă uit însă acuma la ai mei copii și la felul în care ei se raportează la lume, care li-s lor problemele și grijile – și-mi dau seama cît de mult am pierdut; noi, ei, cu toții. Dacă noi atunci eram fericiți și fără de griji – acum grijile copiilor noștri sînt aproape similare cu ale noastre. Diferențele sînt aproape nesemnificative. Și țin mai mult de vîrstă ori de semantică. Trăirile sînt aceleași, rezultatele respectivelor trăiri – sînt aceleași. Am ajuns să ne împărțim traiul cu o generație îmbătrînită prematur, ale cărei jocuri nu mai sînt demult jocuri, ci mai degrabă scenarii scrise dinainte, un fel de reality-show-uri combinate cu concursuri de-alea în care trebuie să alegi care ușă din trei vrei să fie deschisă. Fiecare “copil” de azi e deja un fel de om mare încă mic, cu propriile griji, cu propriile nevoi și necazuri, alimentate de grijile, nevoile și necazurile părinților și celorlalți oameni mari cu care își împart existența, într-o amestecătură de minciuni pe care și le spun unii altora pentru a se face să se simtă mai bine, pentru a ascunde unii de alții durere, dezamăgire, tristețe și dor. Niciunii dintre noi, nici cei mari, nici cei mici – nu înțelegem de fapt nici unde e problema, nici ce anume căutăm de fapt. Ne amăgim unii pe alții, construind lumi virtuale, trăind vieți online, jucîndu-ne unii cu viețile altora și mințindu-ne unii pe alții, într-o decepție continuă, fără început ori sfîrșit – dar ale cărei reguli cu toții credem că le cunoaștem, deși ni le construim din mers, bazîndu-ne pe alte și alte minciuni.

De ce-l pun pe Jim aici? Pentru că in my book – Jim a fost unul dintre cei mai meseriași masters of deception din toate timpurile. Muzical și poetic vorbind. Omul ăsta a pus în cuvinte și note majoritatea trăirilor și gîndurilor pe care fiecare dintre noi le avem, măcar o dată în viață, măcar într-o perioadă mai ciudată pe care, mai mult sau mai puțin întîmplător – am trăit-o. (Trist e că mult prea puțină lume vrea cu adevărat să înțeleagă despre ce ne povestește omul ăsta….) Dar fiecare dintre noi avem cel puțin o amintire pe care am putea-o regăsi în cuvintele lui. Fiecare dintre noi ne-am pierdut la un moment dat, am uitat regulile jocului și ne-am trezit brusc într-un alt fel de lume. O lume care, în funcție de moment ori de om – putea fi mai bună ori mai proastă decît cea reală. Dar de cele mai multe ori – ideea era simplă: era o lume în care nu mai trebuia să mințim. Deloc. O lume în care toți ne știam pe fiecare pe de rost, ne înțelegeam din priviri ori atingeri, zîmbete ori nori de fum. O lume altfel, o lume nefirească. Fără prejudecăți, fără inhibiții, fără reguli ori alte constrîngeri. Întrebarea e, însă: cîți dintre noi sîntem, sau vom fi vreodată capabili să trăim, să acceptăm cu adevărat o asemenea lume? Indiferent cît de mult ne-am dori-o, indiferent cît de mult am visa-o! Cîți dintre noi, cîți dintre voi ar putea trăi într-o lume fără de jocuri, fără decepții, fără minciună? Cîți dintre noi, cîți dintre voi ar putea trăi într-o lume în care răspunsul ar fi:

“Sincer? De rahat! nu vrei mai bine să mă întrebi mîine? Sau, mai bine, niciodată?”

Material scris pentru SuperBlog 2013

October 25, 2013

Şi tu? Din care realitate vii?

ID-100146312Proba 10 din SuperBlog îmi cere să scriu despre viitorul jocurilor online, despre plăci video ATI şi/sau NVIDIA şi care dintre ele ar fi mai bune şi/sau despre ce-as vreau eu să mă joc cînd o să fiu mare. Acuma… musai să recunosc că deşi cîndva eram mare consumator de shooter-e – de cînd m-am făcut tată de trei copii, corporatist şi navetist de week-end – jocurile mele PC se rezumă la Candy Crush şi Criminal Case pe Facebook (mă mai jucam şi Bubble Saga – da’ mi l-or desfiinţat…). Aşa încît am pierdut complet contactul, atît cu noutăţile în materie de jocuri, cît şi în ceea ce priveşte plăcile video. Ultima placă video pe care-am luat-o a fost odată cu ultimul PC achiziţionat şi e o NVIDIA (da, mereu le-am preferat, deşi nici ATI-urile nu m-au dezamăgit niciodată) full HD. Restul de specs nu le mai ştiu, că-s vreo 4-5 ani de atunci…

A fost însă o vreme cînd “mîncam pe pită” plăci video şi orice fel de alte componente PC, vremea cînd am lucrat pe vînzări într-o firmă ce comercializa asemenea produse. Şi cum încă nu erau la modă magazinele online, era musai să facem totul cu omu’ şi obiectu’ în faţă, aşa că vrînd-nevrînd – le-am învăţat pe toate pe de rost şi-am învăţat, tot atunci, să/mi construiesc singur un PC. Vremuri faine, vremuri dragi, vremuri demult apuse. Tot atunci am prins şi dragul de jocuri pe calculator, că-n fiecare după-amiază, după orele de servicu, “băgam cîte o reţea” cu colegii de birou. Ba un Wolfenstein, ba o FIFA, ba un Colin McRae sau un Unreal. Şi evident că acolo jucam pentru prima oară jocurile noi, pe care toată lumea le-aştepta cu sufletul la gură.

                                   

Ei – cea mai drăguţă experienţă din perioada aia şi care (culmea!) zici c-o fost trăită special pentru proba asta – a fost cea trăită cu apariţia primului MAFIA. Tre’ să menţionez că pînă în ziua cu pricina – aveam în dotare un calculator standard de serviciu, cu minimul necesar de dotări.

Mnoah – şi-mi instalez eu MAFIA şi-i dau drumul. Pffff….nebunie! Meniu mişto, muzici bune – abia aşteptam să termin cu setările şi să încep jocul, să văd şi eu mult-lăudata de către colegii de la tehnic – grafică a jocului. Şi-ncepe. Şi io mă uit ca bou’: o stradă, din nou muzică faină, nişte clădiri gri pe marginea drumului şi un şasiu de maşină. Atît. Mnoah, zic, poate tre’ să construiesc eu ceva la maşină întîi; şi pornesc înainte pe şosea. Mai chinuit, mai smuls, mai cu lag – da’-şi dă drumul. Şi-ajung la prima curbă la stînga. Neînvăţat încă cu manevrele – nu-mi iese la fix – şi mă sui un pic pe ceea ce părea a fi trotuar. Şi POC! Un mesaj cu roşu în mijlocul ecranului, ceva de genul:

“MISSION FAILED. YOU KILLED INNOCENT BY-STANDERS”

WTF?! Reiau. De vreo 4-5 ori. Same crap, doar curba era uneori alta. Moment în care mă enervez, sting din buton calculatorul, îl trîntesc pe masă, îl desfac, scot din el placa video şi fuguţa la Mirel la magazie: “Bre! Dă şi mie-n plm o placă video ca lumea, să mă pot juca şi io porcăria aia de Mafie!” Omul se conformează, îmi pune-n mînă un GeForce şi eu fac cale-ntoarsă şi repet în ordine inversă paşii. Pornesc jocul: maşini de epocă, copaci, flori, nori, alte maşini, clădiri colorate, un pic de ceaţă şi pe trotuare – oameni! Mulţi oameni! Innocent by-standers! F***in’ ‘ell, zic! Ni ce ţi-i şi cu plăcile astea video! Needless to say că am savurat maxim jocul, iar pe placa cu pricina s-a făcut bon de consum şi n-a mai părăsit PC-ul meu curînd… Oricum, cert e că atunci m-am lămurit definitiv cum stă treaba cu plăcile video, deşi de momente gen MAFIA m-am mai lovit de cîteva ori (cu FarCry-urile, cu ceva NFS-uri, etc.)

                               

Revenind însă la viitor (ce fain sună!) – mi-e greu să vizualizez ceva. Dacă nu de altceva, măcar pentru că, aşa cum ziceam, am pierdut contactul cu jocurile. Şi cum nici măcar pe forumuri de gaming nu mai intru – n-aş vrea să dau cu mucii-n blid şi să-mi imaginez io cine ştie ce minune, despre care să aflu că există deja pe piaţă de vreo 2 ani… Adică, pînă la urmă, gaming industry-ul e, împreună cu high-tech-ul în general, una dintre industriile care se dezvoltă cel mai repede, mult prea repede ca să le mai pot eu urmări.

Însă, dacă tot m-aţi provocat, o să vă zic totuşi ceva: dacă e să vreau cu adevărat ceva de la un joc de-ăsta, dacă îmi doresc cu-adevărat să apuc să trăiesc ceva – apoi musai să fie genul de joc din “The Game“, genul de realitate virtuală în care tu eşti propriul tău personaj, unde jocul uită a mai fi joc şi devine realitate paralelă, realitate unde te poţi ascunde, unde poţi fugi, de unde, la o adică, poţi să nu te mai întorci.

Şi mă-ntreb atunci retoric: mai am oare de aşteptat? Sau realitatea mea e virtualul altcuiva deja?

Material scris pentru SuperBlog 2013

October 24, 2013

Și încă te mai caut…

ID-100146312Una din multele moșteniri rămase de la tatăl meu e și pasiunea, dragostea de-a dreptul, pentru tot ce înseamnă ustensile de scris: creioane, pixuri, culori, stilouri, carioci – nu contează. Cu cît mai multe, cu cît mai variate – cu atît mai bine.

Mi-amintesc  cum, pe vremea cînd eram copil (și comunismul încă era în floare, deci orice bun, de orice natură – era păstrat ca și cînd ar fi fost cel mai de preț) în camera alor mei aveam un birou mare, dintr-un lemn auriu, al cărui sertar interior fusese transformat de tata meu într-un fel de altar “papetăresc” (bine…pe lîngă ăsta – mai existau alte cîteva sertare și sertărașe care serveau aceluiași scop, doar că în ăsta erau majoritatea “bunătăților”).

Acuma…bănuiesc că e foarte clar pentru toată lumea că pentru mine, care nu cred să fi avut mai mult de vreo 6-7 ani la ora respectivă – sertarul cu pricina depășise deja statutul de Cutie a Pandorei și devenise un fel de “ultimate goal“: trebuia musai să ajung să-i cercetez conținutul; și nu neapărat pentru că mi-ar fi fost foarte dragi pixurile la ora aia – da’ atîtea de multe minuni mici și colorate erau acolo, că…

Evident că-ntr-o zi, de după-masă fiind la școală, dimineața am prins momentul optim, singur fiind acasă, să dau iama-n minune. Și mă duc eu cumincior în dormitor, și deschid ușa la birou și trag sertarul. De tot! Mai precis, în secunda-n care-am luat mînuța de pe el – absolut tot conținutul lui o fost la mine printre picioare.

Urmează un moment de tăcere (paranteză, după 30 de ani: cre’ că-i clar că mi-am creat, cel puțin teoretic, cel mai bun scenariu de-a vedea amănunțit tot ce era-n sertarul ăla…) După care:

“Panică, panică, panică, panică!”

Și nu apuc eu bine să încep re-organizarea – că bineînțeles c-aud cheia-n ușă: tata meu, care-și uitase ceva acasă.  Cre’ că n-are rost să vă zic ce mi-am auzit… Ce merită însă precizat e că nici măcar nu m-a lăsat să le pun la loc; acolo a trebuit să le las, în mijlocul casei, pînă urma să vină el acasă, ca nu cumva să stric ceva, sau să nu pun ceva la locul lui.

În aceeași zonă a biroului cu pricina – mai exista ceva ce nu vedeam decît la ocazii speciale: o cutie gri-petrol, dintr-un carton ranforsat, cu însemne aurii și-un miros pe care și acuma îl simt, în interiorul căreia era un set de vreo…32 de creioane colorate cehoslovace. Revin – acțiunea se petrecea prin ’80 și-un pic iar creioanele cu pricina erau comoară de preț. Nici pînă-n ziua de azi nu știu ce proveniență aveau – dar ce știu e că acum, 30 de ani mai tîrziu, la ocazii speciale petrecute cu bunica, fetele mele colorează cu 32 de culori cehoslovace, dintr-o cutie de carton gri-petrol…

Și povești de-astea aș mai avea zeci, cred, implicînd toate categoriile posibile de articole de papetărie: ustensile de scris, toate națiile de hîrtii posibile, autocolante, ștampile, radiere, acuarele și vopsele de ulei, penare și ascuțitori – de toate. Ce contează e că de la EL am învățat eu să le-apreciez; să le folosesc cu drag; în școală; în facultate; la serviciu. Și-acuma cînd scriu, scriu cu un pix maro (!) dintr-un set de 6 culori cel puțin ciudate:

Diverse Oct 2013 182Iar la lucru – am 2 suporturi de ustensile de scris, și-n total cred că-s peste 50-60 care stau frumos aliniate acolo. Și mi-s dragi și nu le dau nimănui. Decît rar și unor persoane foarte dragi. Și nu din egoism. Mai mult din drag. Și mai ales, din dor…

Duminica trecută – EL ar fi făcut 60 de ani; și peste nici o lună – vor fi 10 ani de cînd mi-au rămas doar cutia gri-petrol și amintirile…

Material scris pentru SuperBlog 2013

October 21, 2013

Şi-atunci i-am condamnat pe toţi la moarte…

ID-100146312Am exagerat cu titlul, ştiu. Dar poate o să fiţi cîţiva care pînă la final o să înţelegeţi. Dacă nu – mă voi fi fost condamnat pe mine, doar pe mine. Big deal! Not the first time, eh? Coty îmi cere să scriu despre seducţie; despre scenariul perfect; despre cum te-aş da pe tine pe spate, tu – femeia mea despre care scriu în fiecare zi. Despre cum te-aş învălui în parfum – şi te-ai termina toată, înainte de a fi pus mîna pe tine. Despre cum Super Playboy-ul din mine doar se uită la tine cu ochi mari – şi tu uiţi cine eşti şi ce vrei de la viaţă. Despre seducţie, despre super-puteri pe care la avem sau nu, fiecare din noi, şi pe care le folosim pentru a face, în cele din urmă, ce vrem din cel de lîngă noi. Sînt toate scenariile clasice un mit? E ceea ce vedem în filme o poveste mişto – şi cam atît? E tot ceea ce-auzi povestit de prieteni la cafea doar un fel de punere în cuvinte a celui mai frumos vis? Cum e cel mai simplu, care e cel mai de seamă scenariu, ce ar trebui şi ce n-ar trebui să facem în momentul în care o/îl vrem şi fluturii încep să dea de nebuni din aripi prin stomac şi mîinile să tremure necontrolat în buzunare? Există un cel mai bun scenariu? Există un scenariu cu care mergi la sigur, de fiecare dată, indiferent de cine e de cealaltă parte? Dracu’ ştie!

Cert e că eu am învățat un lucru, în ultimii 20 de ani. Pentru omul de rînd, pentru fiecare din noi – în mod sigur nu există un scenariu perfect, cu care să dai lovitura de fiecare dată. Poate să funcționeze genul ăsta de “approach” în cercuri pe care eu personal nu le-aș frecventa vreodată – însă în mod sigur n-o să găsiți nicăieri, niciodată, nici un bărbat serios care să se preteze la așa ceva, dar nici o femeie care să merite cu-adevărat atenție – nu va ceda unei replici consacrate.

Poate-s eu demodat – dar pentru mine lucrurile sînt simple și-o să le expun cît de clar pot. Întîi de toate – hai să definim împreună seducția, să vedem despre ce povestim. Din colțul meu de lume – părerile-ar putea fi împărțite: am putea privi seducția pragmatic, drept abilitatea de-a ajunge-n patul unei femei fără prea multe complicații; nici înainte dar, mai ales, nici după consumarea actului. Din perspectiva asta privit – probabil că scenariul perfect funcționează: îmbracă-te frumos (dar nu exagerat), dă-te cu ceva ce “pute mîndru“, du-te în locul în care știi din start c-ai să găsești o grămadă de gagici dispuse și disponibile, ia-ți ceva ciudat de băut, poartă-te cît mai îndrăzneț, fă cîteva remarci funny în jurul celor “target-ate” și-apoi aruncă replica: “Ce faci fetele? Nu bem și noi o ciorbă?” Succes garantat, cu una sigur ajungi acasă, faceți un pic de hîța-hîța și mîine nu vă mai cunoașteți. Mission accomplished. Over & out.

Și totuși – în lumea mea lucrurile-s mult mai complicate, mult mai complexe de atît. De-aia zic că poate-s eu demodat – dar sînt cîteva lucruri pe care mă deranjează să le văd minimalizate, feisbucizate, aliniate digitalului și convenabilei leni generale ce caracterizează mileniul ăsta 3. Iar seducția e unul dintre ele. Pentru mine – seducția a rămas o artă, în adevăratul sens al cuvîntului. Și nu e pentru oricine! De nici o parte a baricadei! Mereu au să fie bărbați incapabili de a seduce, la fel cum vor fi întotdeauna femei pentru care seducția înseamnă doar niște nimicuri și care n-au să înțeleagă vreodată arta din ea.

Vrei să seduci, cu adevărat, o femeie? Toate femeile? Orice femeie? Vrei să se-ndrăgostească iremediabil de tine? Vrei s-o-nțelegi? Să știi ce vrea și cum și cînd anume? Well, my friend…e de lucru aici; mult, foarte mult de lucru. Și niciodată n-o să le știi pe toate, asta să-ți fie foarte clar!

Întîi de toate – să-nțelegi un lucru: nici o femeie nu se aseamănă cu alta. De-asta niciodată aceeași rețetă n-o să funcționeze la mai mult de una din ele. Secretul? Învață s-o cunoști pe fiecare-n parte; învață-i toate tainele, învață-i plăcerile; fii mereu cu-n pas înaintea ei. Surprinde-o, apoi învaț-o iar. Joacă-te – apoi învață iar. Fii copil cînd te vrea copil și fii bărbat cînd te vrea bărbat. Și-nvață să știi înaintea ei pe care din ei îl preferă. Atinge-o ușor pe mînă și-apoi fîstîcește-te. Dă-i ei controlul – și tu învață. Las-o să facă din tine ce vrea și-apoi dispari. Revino atunci cînd se-așteaptă mai puțin și dă-i lumea peste cap. Învață să citești priviri, zîmbete, gesturi. Iubește-i defectele mici care pentru tine-au să-nsemne o lume și pentru care ea se urăște. Învață cum anume îi place cafeaua și cînd anume bea ceai. Fă apropouri subtile și inteligente. Niciodată nu exagera, nu grăbi lucrurile. Cînd are să fie pregătită – ai să știi. N-o lăsa niciodată s-aștepte și ascultă mereu ce are de spus. Fă-i bucurii mici, de cîte ori ai ocazia, fără a pretinde ceva în schimb. O dată, poate de două ori în tot timpul ăsta, fă cîte-un gest ieșit din comun, arătîndu-i cît e, de fapt, de specială. Fii spontan și sincer. Fii direct și sigur. Nu exagera însă. În niciunul din cazuri. Și ține minte: de cele mai multe ori e cel puțin de două ori mai deșteaptă ca tine. Și-n mod sigur, cînd vine vorba de-o femeie – nimic nu e întîmplător. Fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare zîmbet și orice atingere – e atent studiată înainte și cel puțin 2-3 scenarii există în mintea ei, pentru a o continua, în funcție de reacția ta. Niciodată n-o să fii tu cel ce impune regulile, niciodată n-o să deții tu controlul. Din momentul în care ți-a zîmbit prima dată și te-a lăsat în preajmă-i – she’s running the game. Iar impresia ta de control e exact atît cît consideră ea că-i e confortabil a te lăsa să simți. Să nu uiți asta nici o clipă! Și încă ceva: cînd crezi c-ai învățat-o pe de rost – ia-o de la capăt. Nimic din ce știai a funcționa – n-are să mai meargă la fel. Femeii de lîngă tine n-are să-i placă niciodată rutina. Așa că – ne-ntoarcem: învaț-o și surprinde-o, în fiecare clipă, altfel.

Și-apoi sînt lucrurile simple și de bun simț. Unde bunul simț e chestia aia pe cale de dispariție, descrisă-n niște cărticele pe care le-ai găsit în biblioteca bunicii, sub titlul “Codul bunelor maniere“. Ia-l și citește-l, învață-l pe de rost. S-ar putea să fii surprins ce efect are asupra femeilor din viața ta. A propos (că tot ziceam de Facebook mai devreme): chiar crezi că întîmplător au început doamnele și domnișoarele să share-uiască statusuri de gen: “Intelligence is sexy“; “If you are at his place and you see no books – don’t fuck him!” și altele la fel? Ți-am zis că tot ce fac ele – fac cu un scop precis. Mesajele ți le-au trimis. Ai fost în stare să le-nțelegi?

Pune mîna pe-o carte. Învață cîți nasturi se închid la sacou și ce culoare e aia “peach“. Învață cu ce furculiță mănînci la restaurant și cu ce trebuie asortată cureaua. Învață să vorbești și să scrii coerent. Învață să porți o discuție despre Trupa JukeBox – dar și despre Piazzolla; fii capabil să răspunzi la-ntrebări și despre prohibiție dar și despre Vocea României. Fă diferența între un parfum scump și un parfum bun. Și învață să le recunoști pe ale ei. Învață cum se scrie o scrisoare, dar musai să știi cum să redactezi și-un e-mail. Învață-i hobby-urile și provoac-o. Învață să apreciezi ținutele ei și învață să le porți pe-ale tale. Învață cînd se ține o ușă deschisă și cum te-mbraci cînd o scoți la teatru. Învață de la toți, învață de la toate.

Crezi că-i greu? Să vezi ce te-așteaptă DUPĂ ce-ai sedus-o…

Te duci cu gîndul la varianta simplă a tricoului mulat, converșilor și replicilor gen “Bună! Te scot la o cafea?“. Eu zic să te mai gîndești. Sau, ca să cităm din clasici: ai grijă ce-ți dorești…

Material scris pentru SuperBlog 2013

October 19, 2013

Și-o viață într-un plic de om…

ID-100146312-Chiar credeai c-ai să scapi? Înspre unde, înspre cine, înspre ce anume vrei să fugi? Știi bine că locul tău e lîngă mine. Știi bine că niciodată n-ai să poți să dispari de-aici, din gîndurile mele, din mîinile mele, din mormanul meu de trecut. Libertatea n-are să-ți fie niciodată la îndemînă, niciodată a ta, odată ce mi-ai fost, cîndva, mie parte din viață. Am să te țin mereu aproape, lîngă mine, parte din mine, parte din tot ce vreodată am fost și amănunt al tot ceea ce voi putea vreodată să fiu. M-ai făcut mai bun, m-ai făcut mai altfel, m-ai făcut mai eu decît aș putea eu vreodată s-o fac. De ce ți-aș da drumul? De ce m-aș ciopîrți pe mine de tine? De ce m-aș lăsa incomplet și sărac, atîta vreme cît știu că mi te pot ține aproape? Hai, spune-mi! De ce?

Reeija ne provoacă din nou, de data asta MAI fain ca-n primăvară, anume să ne imaginăm în ce alt fel am putea utiliza gențile de damă, cu ce altceva le-am înlocui dacă am putea, sau – variațiuni pe temele astea. Sîntem mulți, cred, cei ce-avem pe undeva printr-un colț de casă un dulap, un sertar, o cutie – sau toate laolaltă – de amintiri. Bucăți din ceea ce-am fost, amănunte nesemnificative – dar pline de emoții – dintr-o relație, un moment, o viață. Petece de hîrtie scrise mărunt, fotografii, bilete de tren, ori de film, ori de teatru, flori uscate, brichete, pietre, inele, bucăți de ziare ori ambalaje de ciocolată. Toți le avem, undeva, dosite de noi înșine și de cei cu care ajungem a ne împărți viața.

Fiecare bucățică de-asta de ceva palpabil și a tine cel vechi mirosind – e în strînsă legătură cu un set întreg de amintiri, de imagini puse bine-n minte, aranjate frumos pe categorii și asezonate cu zîmbete. Și grămezile cresc, amîndouă, necontrolat. Cutia cu memorabilia devine din ce în ce mai mare, ocupă din ce în ce mai mult spațiu fizic, în timp ce amintirile se bulucesc unele peste altele într-o minte ce tot mai greu face față, tot mai greu asociază imagini și chipuri, clipe și mirosuri, relații și sentimente.

Și mă gîndeam cît de simplu ar fi să ai la îndemînă un fel de geantă pe care s-o poți mereu purta cu tine, un fel de plic asemeni celor asortate ținutelor de seară, în care să poți arunca, în orice moment, orice minuscul obiect ce trezește în tine emoții. Și ele să se aranjeze frumos, pe ani, pe oameni, pe locuri, pe sentimente, pe orice altceva ți s-ar părea ție relevant și să poți, în orice clipă, să deschizi gentuța minune și să scoți din ea întocmai nimicurile asociate gîndului nebun.

Să n-aibă limite, să nu se umple niciodată și să rămînă mereu mică și la îndemînă de purtat. Să fie un fel de mini-me, doar că de data asta unul bun. Cel mai bun, construit asemeni unui puzzle – din cele mai bune momente ale fiecăruia dintre noi. Și mi-ar plăcea, în momentul în care ai sta față în față cu un om cu care-ai împărțit cîndva o amintire – să poți face schimb de plicuri; și amintirea ta să scoată la iveală prețiozitățilelui și viceversa. Ar fi un duel de zîmbete, un duel de priviri, o revărsare de bine.

Și sînt convins c-am fi cu toții mai buni, retrăind împreună aceeași amintire, privită din unghiuri diferite. Ne-am redescoperi, unii pe alții și noi pe noi, în lumi diferite, în alte culori.

Ofer plicul meu cui vrea a mă-nvăța pe de rost…

Material scris pentru SuperBlog 2013

October 17, 2013

Și prizonier ți-am fost, și Strajă și nebun…

ID-100146312– De ce dracu’ m-ai adus aici, Andrei? Ce vrei de la mine? M-am săturat de toate toanele tale, și știai asta prea bine! Dar tu – nu! Ție-ți trebuia weekend la Straja, Vila Alpin, schi, zăpadă, dragoste, foc! De ce dracu’ m-ai adus aici? Puteam fi acuma acasă, liniștită, singură, fără să trebuiască să ți-ascult ție smiorcăielile, fără să mă simt apăsată într-una de tine ca de-o povară! Te urăsc, știi? În clipa asta te urăsc mai mult decît orice pe lumea asta! Tu nu vezi că nu e nimic aici? Că nu e nimic între noi, Andrei! Nimic! Ți-am zis-o de-atîtea ori înainte… de-atîtea ori… N-am nevoie de tine. N-am nevoie să-mpart o cameră cu tine, indiferent de cît confort ori intimitate ori romantism mi-ar oferi. N-am nevoie de plimbări pe creste de munți și printre rămășițe ale unei istorii ce nici măcar nu-mi aparține! Nu mai am nevoie! De ce m-ai adus aici, Andrei?…

– Pentru că mi-e dor să nu mă mai minți. Mi-e dor de prima zi. Mi-e dor de noi. Mi-e dor să-mi zîmbești ca atunci odată, cînd abia îndrăzneam să ți-ating degetele lungi, în treacăt, pe sub o masă ori mergîndu-ți alături pe stradă. Mi-e dor să-ți fiu drag și să-ți pese. Mi-e dor să tresar cînd ți-aud pașii în hol. Mi-e dor să mi te cuibărești toată în brațe, seara în fața televizorului, în patul larg și a dimineți mirositor. Mi-e dor să mă plimb cu tine, desculți, prin iarba încă jilavă de rouă. Mi-e dor să-ți dai capul peste cap într-un hohot de rîs aruncînd iarna cu bulgări mari înspre mine. Mi-e dor să ne-alergăm prin zăpadă și să ne terminăm într-un nor alb. Mi-e dor să te-aud vorbind în șoaptă la telefon, mi-e dor să-mi spui că mă iubești, mi-e dor să te privesc goală în cadă, prelungă și mai frumoasă cu fiecare clipă ce-ar fi trecut pe lîngă noi. Te-am adus la pensiune la Straja pentru c-am simțit că aici am fi putut, măcar pentru o clipă, redeveni noi. Între istorie și natură, printre verdele brazilor și căldura camerei, printre peisaje și noi, printre noi și cer, noi și libertate, noi și nimeni. Te-am vrut a mea, doar a mea, încă o dată măcar, pentru totdeauna, pentru un weekend măcar, pentru o clipă măcar, din nou tu, a mea, tu. Te-aș învăța să aluneci pe pîrtii asemeni vîntului prin păduri, ți-aș arăta lumea prin alți ochi. M-aș dărui din nou cu totul ție, învăluiți în cearșafuri albe, zăpadă și vis, libertate și mîini încleștate-n orgasmul dimineții. Te-am vrut, încă o viață măcar – minunea mea, doar a mea.

M-am trezit buimac, cu gura uscată și spatele ud, cu pumnii încleștați și respirînd greu. Pentru o clipă – n-am înțeles nimic. Apoi te-am zărit: prelungă și parcă mai frumoasă cu fiecare clipă ce trecea pe lîngă noi, cu părul lung împrăștiat în bucle nebune pe pernă, zîmbindu-mi parcă, mîngîiată doar de vreo două raze răzlețe de soare, scăpate parcă anume printre noi. Te-am privit o vreme, nemișcat, de frică să nu te trezesc, de frica visului, de teama imaginii mele fără tine. Te-ai întins și mi-ai zîmbit.

– Bună dimineața!

N-am fost în stare decît să te iubesc. Nesfîrșit și cu drag, neterminat de trăiri și neputincios, pradă mîinilor tale.

– Andreiule… Ce facem azi? Ce anotimp ai vrea să fie? Iarnă? De dimineață schiem. Și-apoi ne-nchidem în cameră și ne iubim. Hmmm…și dacă ar fi primăvară? Am merge pînă la schit. Ori ne-am întîlni cu dacii. Și-apoi am veni în cameră și ne-am împărți unul altuia trăiri. Dar toamna? Toamna te-aș face una cu mine și te-aș duce pe creste, să-mi fii semizeu. Și-apoi am veni în cameră și mi-ai spune povești despre noi. Andreiule? Să știi că nici nu mai vreau să-ți știu vara. Am știut de la-nceput c-ai ales bine cazarea la Straja. Aici fiecare zi, fiecare anotimp – e o altă lume. Și știi ceva? Pe toate vreau să le-mpart cu tine. Pe rînd, încet, cu drag. Vreau să-mi fii vară și iarnă, vreau să fiu primăvara, toamna ta.

Te-am luat de mînă și-am fugit, amîndoi, undeva. Nici măcar nu mai contează unde. Departe însă de visul urît, departe de lumea din jur, departe de ei, departe de tot. Libertate, energii pozitive pe care le simți învăluindu-te, verde crud sau alb dureros, din nou libertate, liniște, fericire. Și dragoste, multă multă dragoste, de noi, fiecare din noi, dragoste de bun, de frumos, de curat. Un fel de alt fel de lume, un fel de alt fel de noi. Acolo, altfel, noi doi.

Ai să-mi vii?

Material scris pentru SuperBlog2013

_____________________________________________________________________________________

Un fel de off-topic – către administratorii site-ului Vilei Alpin, Straja

Nu cred că aș schimba nimic din toată minunăția zonei, a vilei, a ceea ce pot ambele să ofere. Iertată-mi fie însă îndrăzneala – dar vă rog din suflet – ștergeți sau corectați (din punct de vedere gramatical măcar…) Programul Turistic, de pe blog. Ca și turist – vă garantez că în momentul în care aș citi textul respectiv – aș trece mai departe, aș căuta altceva. Poate nu e relevant că m-ați pierde pe mine. Dar poate sîntem mai mulți…

October 15, 2013

Gînd 38

De cîteva zile mi-e somn într-una. Și azi ți-am zărit pentru prima oară dintele strîmb. Bine…poate l-am mai văzut, dar nu era încă al meu. Sau poate era doar prea alb. Și totuși, nu înțeleg de ce mi-e somn: adorm în ședințe, în cadă, la birou sau la masă, mereu, aproape fără de sens. Azi ți-ai prins părul altfel; de fapt – l-ai prins așa cum ești tu. Simplu, normal, drag; peste urechi, strîns jos în coadă de cal. Mi-ai fost tare albastră așa, să știi. De nu mi-ar fi fost însă somn. Pînă și-n preajma ta, în loc să mă las cufundat de tot în tine – mie mi-era somn. Ți-am fost drag după-amiază, nu-i așa? Altfel nu m-ai fi strîns în brațe atît de frumos. Pastila de-a doua zi, citat din mine, prin tine, era un fel de-ați spune ce n-am putut încă aluneca în cuvinte umede. Ai s-o-nțelegi deseară, acasă, în pat. Înainte de-a ți se face și ție somn. Mie mi-e deja. Mi-e mereu, de fapt, în ultima vreme.

Mi-e greu să ajung la tine, de-atîtea ori pe zi, prin noroi. Mai bine ar fi soare, zic.

October 13, 2013

Și…cine-o-nfipt cuțîtu’-n brînză?!

ID-100146312Cinstit să fiu, proba asta-mi pică nemaipomenit, în contextul în care eu fără brînză n-aș putea trăi! Serios, întrebați pe oricine mă știe mai mult decît dintr-un “About” de blog: mă pot lejer intitula fan brînză și rar ai să-ntîlnești la mine-o masă de unde să lipsească preparatele din lapte. Problema însă e alta. Delaco-mi cere, în proba 5 din SuberBlog 2013, să îi și să vă povestesc despre unde anume zboară imaginația mea cînd zic (sau cînd aud) “Miez de lapte“. Iertată-mi fie îndrăzneala, însă aceiași unii care-mi știu afinitățile brînzești vor fi cei ce deja știu la ce m-am gîndit… 😀

De cînd s-a afișat proba asta (și sînt deja trei zile…) încerc să dau o altă conotație gîndurilor mele. Oricît m-aș strădui însă – cînd zic “Miez de lapte” nu mă pot gîndi decît la pornoșaguri! Promit!

Miez de lapte – poc! – Bukkake

Miez de lapte – bang! – Creampie

Miez de lapte – bum! – Snowballing

Deepthroats, messy facials, cum shots, foot jobs, hand jobs and all of the other jobs – numa’ la pornoșaguri mă duc cu gîndul…

Sincer nu știu dacă io-s stricat sau mai sînt și alții ca mine, dar:

1. Delaco zicea că vor să vadă, din articolele astea, ce-au transmis consumatorului prin brandu’ ăsta. Păi…if you take me – și dacă mai sînt și alții ca mine, the more, the merrier – mesaju-i brici! Da’ fără legătură cu brînza! Sau are totuși legătură, doar că e altă brînză?! Pe bune – sînt confuz…

2. Am citit niște “idei de servire” … Well..Huston – we have a problem! Miezu-i miez și brînza-i brînză – da’ cînd io asociez brandu’ cu Rocco Siffredi și apoi citesc că ăia micii îl vor cu dulceață pe deasupra – my mind gets blown to pieces! La propriu! Mi-adun creierașii de pe lîngă monitor, bucățică cu bucățică, imagine stricată cu imagine stricată, miez by miez

Dacă mă-ntrebați pe mine – n-o fost o idee inspirată alegerea numelui. Brînza – îi brici! Ca de altfel majoritatea produselor Delaco. Dar cu numele – ați cam dat-o de gard. Afară de cazul în care și voi gîndiți ca mine, aceleași imagini le-ați avut și voi în minte și-ați plecat de la ideea că sexul vinde. Pînă și brînză! Then – you really nailed it! Se explică de ce Miez de lapte a fost votat produsul anului 2013. Serios, acuma! Deja și văd niște scenarii din familii românești de succes:

1. Sufragerie de bloc. El cocălar, ea piți; pe canapea

– Iubiiii … nu-mi aduci și mie din bucătărie niște Miez de lapte? Te roooooog …

– Ce-ai, fă?! Să ți-aducă mă-ta din bucătărie! Ia de-aici, mai bine!

face fuck urmat de-un messy facial

 – Ia, fă! Miez de lapte-ai vrut, brînză ți-am dat.

2. La cosit; pauză de masă

 – Nelule, nu mai ai tu prin tașcă niște miez de lapte? Să dăm și noi la oamenii ăștia; că le-o fi foame…

 – Dă-i în mă-sa! Nu mai bine mergem noi după căpița ‘ceea, și-ți dau io niște brînză proaspătă, numai ție? Așa…direct de la cioban? Ce zici?

… chicoteli, gemete, un pic de creampie și Maricica ștergîndu-și cu fusta întrecoapsele roșii …

 – Nelule … să nu mă spui la mica, bine?

 – Ce-ai fă, ești proastă?!

Pînă la urmă însă, cre’ că e de bine. Ideea e să ne facă poftă; produsul; ori brand-ul; ori imaginea pe care ne-o stîrnește fiecăruia-n minte. Cert e că eu nu cred să fie cineva care să nu fi reținut denumirea asta. Și cred că asta e, pînă la urmă, ceea ce contează. La ce anume ne ducem fiecare cu gîndul cînd citim “Miez de lapte” – asta e problema fiecăruia. Dar parcă-parcă niște miez de lapte-ar merita și promoter-ița cu brînzici pe scobitori din “aisle 5“. Mă bag și io! Revin în 5!

__________________________________________________

P.S.: Once again – is it just me – sau SuperBlog-ul de anul ăsta are conotații înroșitoare în obraji? Au început  cu frumoasa cu un scop precis (care, desigur, musai că se spală pe cap cu Farmec), au continuat cu un suculeț proaspăt, stors direct de la sursă dimineața devreme, apoi ne-au povestit despre dependența de sex și-acum am ajuns la miezul de lapte. De-aici incolo – evident că weekend-ul la Straja o să se lase cu ceva gangbang, la care poșetele doamnelor n-or să mai ascundă doar secrete…

Hmmm…I REALLY wonder what’s “cumming”?! …

Tsunami

TSUNAMI [pr.: țunámi] n. Val gigantic care apare la suprafața oceanelor în urma cutremurelor submarine. /Cuv. jap.

TED Blog

The TED Blog shares interesting news about TED, TED Talks video, the TED Prize and more.

AraNaluca

E toamnă ...

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

@soffys

Life... as I know it!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Ale în țara cuvintelor

Să mă iertați pentru că detest monotonia, clișeele, și limbajul de lemn!

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

A d i n a M i r e l a

Toate textele și imaginile de pe acest blog îmi aparțin .

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

L.M.T.

Just another WordPress.com site

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Jurnalul Evei

Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers