there's someone in my head – but it's not me

din spatele fin al

urechii tale drepte

stau încă și-aștept gustul

dulce-acrișor al ultimului

prim sărut promis,

lăsat pe marginea patului

ca un fel de ceas deșteptător

al clipelor niciodată

petrecute cu tine,

doar visate, doar desenate,

doar tu – la capăt

de tunel, tunelul meu,

capitonat cu gînduri furate

și dorințe înăbușite,

de dincolo de firesc,

de dincolo de

realitate,

pierdută între imagini,

picioare lungi

și sîni mici.

mică și în negru-mbrăcată –

îmi cobori pe jugulară

și mi te joci în păr,

jocuri de niciodată-copii.

din vîrf de sfîrc

și margine de jugulară

dragostea ta mă-nfășoară

asemeni viforului iarna

nebunia munților.

mi-e dor de-un vin fiert

într-o bombă-ntunecată

la o masă acoperită cu mușama

roșie, cu mîinile tale

întinse spre mine,

pe lîngă scrumiera plină.

atît.

printre rîuri de roșu aprins

sînul mic și alb se-arată lumii

asemeni noului născut palmelor mamei;

căzut dinaintea degetelor cu unghii nevopsite

plec capete pe care nici nu știam a le-avea;

în fața ta, în fața sînului mic și alb,

propriile mele rîuri se dau la o parte

ca din calea hergheliei de cai;

pe verdele ud al ierbii, mi-ar

fi plăcut să-mi fii continuarea unui

vis din copilărie;

pe cearșaful boțit – gulerul scrobit

mă aduce cu picioarele pe pămînt:

mîine e Miercuri și tu mi-ești departe.

sînt fum de țigară și frunze de tei,

a flori de magnolii miros ochii mei,

pe tîmple îmi crește-nceput de cuvînt

și dinții mi-s strîmbi și mi-e poftă de vînt;

din mine în tine mi-aș face avînt

să fiu doar o dată văratec și sfînt;

mi-e pielea întinsă pe oase tîrzii

și ziua mi-e zi doar atunci cînd îmi vii;

mă-nspăimîntă înaltul și știu că tu știi

și mă bucură ploaia și-ai noștri copii

și-am picioarele mici și aș vrea să mă vrei,

mai cu seamă atunci cînd mă cheamă Andrei.

undeva, dincolo de

capătul nesfîrșit al crucii

pe care-o porți zi de zi pe

umerii mici – ai știut

întotdeauna că ochii mei nu mint;

cînd, îndreptați spre tine,

mărturisesc nespuse altfel regăsiri,

din nesperat rărunchi

îți rîde a tristețe ne-mplinirea

și ochii ți se-nriduiesc mărunt;

și-ai plînge, dar ți-e teamă

c-am să-ți umplu nesfîrșitul.

mirosul de iarbă verde și praf

izbindu-mi-se de simțuri

prin singura fereastră pe care

mi-ai lasat-o vreodată deschisă –

asemeni mijlocului corzii întinse

între acoperișuri de bloc, vădit deranjat

de mișcarea stîngace a unui picior peste celălalt –

scapă de sub control și se izbește de toți pereții,

semănînd doar șfichiuiri aritmice și

vînătăi pe genunchi.

te-aș așeza după-amiaza-n

cămașă de forță și m-aș învălui

de parfum fără timp de popas.

și dacă m-ai pune

să mă-ntorc pe cealaltă parte –

între zîmbetul trist și colțurile lăsate

ale ochilor verzui –

tot n-ai găsi altceva decît

cotorul unor ani lipsiți de

amintiri;

și în definitiv –

pe orice parte m-ai întoarce –

n-aș putea să-ți fiu nimic

altceva decît

dor…

mă-ntreb dacă la capătul

liniei de troleu

m-așteaptă brațele întinse-ale vreunei femei –

ori doar bucățelele mici de hîrtie

adunate din perforatoarele atîtor ani de

vînat boactări în stații

dezbracă-te de tine, tu –

prin adierea primăverii mute

și-nvăluie-mă verde și tabu

precum cearșaful dimineții slute

în care te-am pierdut printre cafea

și picuri mari de temeri dezolante;

un fel de fel de-al tău, de tu a mea

ca o iubire-n tonuri gri, picante;

dezbracă-te de tine, mi te dă

să te găsesc întinsă între perne

și fă-mi ce știi; nu-mi zi, doar fă;

prefă-te zîmbet cald printre atingeri terne

și să te scurgi din canapea

peste covorul mirosind a trudă

tu dezbrăcată, tu a mea

neterminată și zăludă.