Mă gîndeam ce fain se nimeresc cîteodată unele lucruri… Acele serendipities de care am mai vorbit cîndva, pe care cu greu le sesizezi, dar care e imposibil să nu te bucure. Cuvîntul în sine – l-am învățat de la tata meu (n-o să folosesc niciodată sintagma tatăl meu pentru că mi se pare mult prea impersonală) cu foarte mulți ani în urmă; ca multe altele învățate de la el – n-o să îl uit veci… Revenind însă – postul ăsta e doi într-unul, dintr-o simplă întîmplare – de unde și introducerea fără prea mult sens. Întîi de toate – e primul post scris vreodată ca și parte dintr-o chestiune colectivă – la sugestia mea. Mai precis – revenirea în blogosferă a Clubului Poveștii Parfumate, găzduit de Mirela, după o pauză de cîteva săptămîni – se face cu o temă nouă, propusă de mine: Parfum de ploaie și/cu praf. Ei, pe lîngă bucuria în sine de a mi se oferi onoarea în cauză – serendipity-ul de față constă în faptul că asta mi-e postarea cu numărul 100. E un sentiment mișto ăsta cînd, începînd o chestie nouă, mereu ai cîte ceva de “sărbătorit”. E ca într-o relație, în care pînă lucrurile se-nfundă-n rutină – mereu e cîte o celebrare, cîte o aniversare, cîte o oarece care să ne aducă aminte de lucruri faine. La fel și cu joaca asta de-a blogărul: pînă la un moment dat – ai tot felul de “exciting crap that keeps happening”. Pe măsură ce timpul trece – sînt tot mai puține motivele de bucurie – dar cît încă sînt – e de bine. La mine – ăsta cred că e cam ultimul din seria celor “de început”, alea care se bulucesc des și cu sentimente multe asezonate. De-aici încolo – mai puține, dar mai pline de înțelesuri… Dixit! 🙂
Undeva prin ’83-’84. Sibiu, str. Anatole France. Vara.
Întotdeauna mi-au plăcut vacanțele la Sibiu. Era un fel de altă lume decît știam eu. Poate pentru că nu știam nimic acolo în afara casei bunicilor și a cîtorva străduțe din jur. Dar poate și pentru că, într-adevăr, era un alt fel de lume. Mereu mi-a părut Sibiul (de-atunci) mai liniștit, mai calm, cu oameni cu totul altfel decît cei pe care îi știam eu de-acasă. Vacanțele acolo au însemnat întotdeauna răsfăț maxim (și poate și asta conta în aprecierea lumii ăleia), liniște și un fel de burghezie pe care la ora aia clar nu aveam cum să o înțeleg. Dar o simțeam – fără să știu ce e. Acolo am văzut pentru prima oară lucruri pe care la mine acasă nu le făcea nimeni niciodată. Poate pentru că noi stăteam la bloc – iar casa celorlați bunici, deși “domni” – era la țară. La Sibiu am văzut pentru prima oară cum bunicul meu, într-o zi de vară, infernal de caldă, a ieșit cu furtunul afară din curte și-anceput să ude strada. Stradă neasfaltată, stradă plină de praf, ce mereu se ridica fascinant în urma puținelor mașini ce circulau vreodată pe-acolo. N-am înțeles niciodată (adică nici acuma nu mi-i foarte clar care e scopul 😀 ) de ce trebuia udată strada – dar am rămas pentru totdeauna cu amintirea. Nu atît a acțiunii în sine – cît a mirosului care s-a ridicat în urma dîrelor lăsate de furtun. Atunci am simțit pentru prima dată mirosul ĂLA – de care odată ce ai apucat să te îndrăgostești – nu-l mai uiți niciodată. Mirosul de praf fierbinte, proaspăt atins de apa rece. Mirosul care pentru mine înseamnă vară, înseamnă bine, bunăstare și drag, liniște, pace, un fel de sentiment de cald în sînul familiei, unde toată lumea te iubește necondiționat și tu nu știi altfel – decît să-i iubești la rîndul tău pe toți, fără să pui niciodată nici un fel de întrebări. Parfum de vară românească, parfum de dragoste de bunic. Parfum lipsit de griji, parfum cu zîmbet larg, ca de femeie tînără.
Alți ani. Alte orașe. Alte străzi. Întotdeauna vara.
De cîte ori te simt aproape – ceva în mine se schimbă. Nu știu dacă e nevoia de ceva mai bun ce mă cuprinde dintr-o dată, nu știu dacă sînt un fel de doruri sau doar amintiri rulînd fără sens asemeni filmului în cinematograful gol, nu știu dacă mi se face poftă de vreo femeie anume sau dacă doar tînjesc hapsîn spre orice alte orizonturi feminine, spre atingeri, plăceri, sentimente de mult apuse și gustul dulce-acrișor al primului sărut – însă cert e că de fiecare dată cînd te simt apropiindu-te de mine – ceva în mine se schimbă. E poate căldura verii ce mereu mă apasă mai tare decît orice alt anotimp, e poate negrul norilor ce-ntotdeauna sperie copiii, e poate fiorul rece pe care-l simt de fiecare dată cînd te știu venind, ori poate așteptarea surdă, cu sufletul mic, știind că urmează fulgerele și-apoi tunetele, glasuri nebune urlîndu-și refulările către lume; habar nu am, de fapt, ce și cum și cînd anume declanșează în mine schimbarea. Știu doar că stau și te-aștept precum copiii seara de Ajun, cuminte în colțul meu de lume, cu zîmbetul întins pe față și mîinile frecîndu-se una de alta anticipînd momentul cînd ai să vii, știu că stau și te-aștept, fără cuvinte, fără nimic, doar ochi închiși și dorință. Și-apoi mă umplu de parfumu-ți a libertate mirosind, știu praful ridicîndu-se timid înainte-ți prin întuneric, îl văd cum se dă deoparte din calea ta și tu-l posezi și e al tău și faci cu el ce vrei și eu mă-nvălui de bunătatea ce iese din voi, mă înfășor nesătul în răcoare și vînt jilav, dau deoparte toate măștile zilei din urmă și-ți cad la picioare, sclav devotat, gata să mă dărui cu totul ție, minunea mea supremă, îmbinare de putere, libertate, dragoste și vis. Și nu cred că e sentiment mai eliberator pe lumea asta decît ăla de-a-ți ieși înainte, gol atît cît principiile și-anturajul îmi permit, și-a mă lăsa cu totul în voia ta, să te simt curgînd peste mine, rece și bună, ca mîngîierile de femeie-n diminețile de iarnă, să te prind în brațe și să te strîng la piept, să fac dragoste cu tine așa cum niciodată n-am iubit pe nimeni, să mă las dus de val, departe, în lumea ta, dincolo de adevăr, dincolo de orice fel de bariere, dincolo de granițele oricărui sentiment de vină, ori remușcare, ori orice altceva lumesc. Sînt, în momentele alea, singur împotriva tuturor, copilul rebel apărat de părinți prea-ncrezători, fiul risipitor venit acasă, rupt și sărac, dar cu sufletul curat și nimic de ascuns. Sînt doar sentimente, simțăminte sincere, dorinți și vise pe care numai cu tine le-am putut vreodată împărți, sînt toate eu și nimic n-are să mă aducă vreodată mai aproape de mine.
Și uite că scriind – mi-am amintit de-un alt post mai vechi, de fapt unul dintre cele mai vechi (cred că e în primele 10) și primul în care v-am scris despre ploaie. Doar că atunci scriam despre una dintre cele mai dragi piese despre ploaie care cred că s-au scris vreodată. Și o sa pun și link-ul către post – că e drăguță povestea – și-o să pun și piesa direct aici, că e mai mult decît potrivită cu se întîmplă cu mine în seara asta…
.
Vreau însă ca înainte de piesă să mai scriu cîteva rînduri, altfel de rînduri, la fel de cu drag:
te privesc oarecumva cu teamă
ascuns în spatele ne-cuvintelor pe care de-atîtea ori
ți le-am șoptit în gînd;
nebunie de sentimente nespuse
și cîntec hoinar ridicat înspre cer –
dragostea mea pentru tine
învăluie totul în jur;
mă sperie gîndul că n-ai să vii
nici în seara asta;
mă sperie gîndul singurătății cu mine;
să nu mă lași singur, să m-acoperi de
rouă și praf
să mi-arăți diminețile reci lîngă tine;
să nu mă privești niciodată de sus
decît înainte de-a-mi cădea în palme,
curată și sinceră
nesemănînd nimănui, doar viselor
mele ascunse-ntre nori;
să vii lîngă mine mereu;
promite-mi!
Restul poveștilor cu ploaie și praf le găsiți aici:
L.E.: s-au mai adăugat niște povești:
14.
|
15.
|
||||
16.
|
17.
|
18.
|
1.
|
2.
|
3.
|
|||
4.
|
5.
|
6.
|
|||
7.
|
8.
|
9.
|
|||
10.
|
11.
|
12.
|
Ultimele comentarii