March | 2013 | there's someone in my head

March 31, 2013

A fi sau a nu fi – între parteneriat media și anonimat

Spring SuperBlog 2013 a ajuns la final. Sîntem la ultima probă. La ultimul dead-line, ultimul milestone, din punct de vedere al scriiciunii (mai avem doar de lămurit notele).

Și dacă pînă azi lucrurile au fost mai mult decît roze în curtea mea – de azi s-a produs ruptura. Și nu pentru că aș fi a sore loser (așa cum sugeram la un moment dat), ci pentru că deși sînt principial și corect, sincer și deschis, obiectiv și cu oarece cultură la activ – peste toate astea mai sînt și mut și încăpățînat, și-mi iau jucăriile și mă car acasă atunci cînd mă consider jignit, nedreptățit, mototolit și aruncat la gunoi fără a se oferi nici un fel de explicații de bun simț.

Ar trebui, în articolul ăsta, să vă scriu de ce ar trebui să mă alegeți pe mine partener media din toamnă, la următoarea ediție SuperBlog. Ar trebui să mă prezint frumos, în ambalaj colorat și cu fundiță cel puțin roșie, ar trebui să fac sluj și să zîmbesc frumos, că poate-poate îmi iese și mie ceva la afacere. Ar trebui să vă spun ce fel de blogger sînt, de ce scriu, cum scriu și de ce aș fi mai bun ca oricare ca să promovez următoarea ediție. N-am s-o fac! Și n-am s-o fac așa cum poate v-ați aștepta, n-am să-mi dau dracului principiile nici măcar în ultimul ceas. Și-am să vă spun de ce, probabil, n-ar trebui să mă alegeți pe mine – nimic. Nici partener media, nici cîstigător, nici runner-up, nici măcar finalist. Nimic.

Dezamăgirea de azi a depășit orice limite, pînă și cele impuse de mine, știind la ce mă înham acum o lună. De fapt – nici măcar nu mai e dezamăgire – e dezgust. Așa încît de-aici încolo o să zic ce am de zis, așa cum îmi vine, spurcat la gură și arogant (oricum am observat că se poartă), fără ocolișuri și pupincurisme, pentru că nu mai am nimic de pierdut! Cînd am început concursul ăsta – l-am început cu drag. L-am început cu drag, pentru că e singurul mod în care știu eu să fac lucrurile. Cu atît mai mult să scriu. Oricînd, oricui, despre orice. L-am început ca pe o provocare. L-am început pentru că, fiind la a cîta ediție e – m-am gîndit în prostia mea că tre’ să fie ceva fain și pe bune, că altfel nu rezista atîta. L-am început pentru efortul Claudiei Pătrașcu și cel al Radio Lynx, al căror ascultător fidel eram pe vremea cînd încă erau copii mici, mici de tot (nimeni din echipa de atunci nu mai pare să fie prin zonă acum… era undeva prin….2005-2006, nu mai știu exact). L-am început pentru că voiam să-mi demonstrez mie că pot să duc așa ceva pînă la sfîrșit și l-am început, de ce n-aș spune-o?, ca să-mi cresc un pic cota. L-am inceput pentru că speram că o să dau peste obiectivitate, corectitudine, peste fair-play-ul din sport. Pentru că nu mi-am imaginat niciodată că și scrisul poate fi prostituție, nu în asemenea hal. Și-odată început – mi-am promis să-l duc pînă la capăt. Și nu oricum – ci fără penalizări și fără să-mi încalc mie principiile. Și asta a însemnat să scriu în asemenea mod încît să nu fiu prea departe de tema blogului, să nu periez pe nimeni, în nici un fel, dar să respect întocmai toate regulile și condițiile impuse, să fiu așa cum știu eu să fiu, scriind – și să nu cobor în vreun fel sub ceea ce știu că pot. Și asta am făcut, de la început pînă la sfîrșit. Și azi am vrut să mă opresc și nici măcar să nu mai scriu nimic la proba asta!

Deci revenind la temă, o să le iau frumos, cu bulinuțe, toate motivele pentru care NU trebuie să mă alegeți pe mine partener media SB (dar care par să fi fost calități esențiale în ediția la care am participat):

nu știu să scriu articole de 300 de cuvinte sau mai puțin, pentru că mi se pare imposibil să transmiți un mesaj real, pe bune, în atît de puține cuvinte
nu știu și nu pot – că nu mă lasă conștiința! – să scriu ACELAȘI articol de două ori, schimbînd doar un pic personajele și scenariul, păstrînd însă aceeași esență, aceeași poveste
nu știu să nu scriu corect românește și nu știu cum să nu respect reguli elementare de redactare
nu știu să scriu fad, fără nici un fel de sentiment, doar vorbe aruncate pe o temă, fără nici un Dumnezeu, aiurea pe-un ecran alb
nu știu să nu respect cerințele unei teme și-apoi să fac contestație că am luat prea puțin
nu știu să găsesc mereu scuze juriului, doar de dragul de-a o face, și cu speranța că poate poate își amintesc de mine la următoarea probă
nu știu să dau cu periuța pe umerii imaginari ai unui sponsor, doar cu speranța că oi lua punctaj mare, nu pentru ca am scris bine sau ma avut ceva de spus – ci pentru că am facut lobby cît China
nu știu să fac contestație
nu știu să scriu pentru a cîștiga premii
nu știu să fac reclamă
nu știu să fac bani din blogging și nici nu o să urmăresc asta vreodată
nu știu să pun multe multe poze, care să umple ecranul în lipsa scrisului

Ce știu, în schimb, nu cred să mă ajute de-aici încolo:

știu să scriu ceea ce simt și ceea ce gîndesc
știu să fiu original și să-mi las imaginația să zburde spre mințile voastre
știu să scriu românește, știu să redactez un text și-i urăsc din suflet pe toți cei care nu-s la fel ca mine, dar au pretenția de a fi măcar bloggeri, dacă nu de-a dreptul scriitori
știu să pun sentimente în ceea ce scriu, cele mai sincere și mai din suflet sentimente și știu să dezbat pe-o temă dată
știu să respect reguli atunci cînd mi-e musai, deși sînt prin definiție împotriva oricăror constrîngeri, indiferent de natura lor
știu să-mi argumentez o contestație – dar n-o s-o fac niciodată, pentru că mi-s mai mîndru de-atît
știu să țin capul sus și fără pupincurisme și mă lupt pînă în pînzele albe pentru principiile mele
știu să scriu, și-o fac pentru ca și alții să se bucure
știu să pun pe hîrtie ceea ce alții doar gîndesc, știu să dau viață unor trăiri reprimate de majoritatea
știu să mă joc cu cuvintele mai bine decît orice altceva

Și pe lîngă toate astea, mai am niște defecte:

nu accept să mă calci pe coadă fără să ripostez. Suportă consecințele!
sînt, cum spuneam, iute la mînie, mut și încăpățînat; dar pot oricînd să îmi susțin părerea
sînt anti-social – pentru că oamenii sînt parșivi și singurul lor scop e să ia pielea de pe tine cu orice preț. Cu toate astea – am poate mai mulți prieteni ca majoritatea. Pentru că atunci cînd mă ofer – mă ofer cu totul!
pot fi, atunci cînd e nevoie, lider informal sau formal, așa cum situația o cere. Pot muta munți – sau te pot convinge pe tine să-i muți pentru mine
nu sînt cîrpa de șters pe jos a nimănui – și nu accept să-mi spui că-mi lipsește strălucirea, atunci cînd tu promovezi în cel mai fericit caz mediocrul
nu-mi calc NICIODATĂ pe principii, indiferent ce am de pierdut
sînt invizibil pentru cei care-mi sînt dragi; existența mea au s-o conștientizeze atunci cînd n-am să le mai fiu alături
urăsc prostia, fățărnicia, pupincurismul și ipocrizia
știu să scriu, să cînt, să joc teatru, să dansez; și singurul meu regret artistic e că nu știu desena/picta
sînt naiv și prost și am încredere în toată lumea, pînă la proba contrarie
mi-e frică de înălțimi și am fobie de întinderile de apă
cînd nu scriu – cel mai probabil cos goblen, mă uit la un film, sau construiesc o machetă
nu citesc, decît rar și ce trebuie
am intuiție feminină mai bună ca multe femei și nu înțeleg bărbații
sînt mai deștept ca majoritatea celor cu care interacționez
modestia mi se pare scutul celor proști și incompetenți
sînt, în genere, ciudatul de la coțul blocului
cu toate astea – sînt charismatic as hell

Concluzionînd – aș putea să fiu cel mai meseriaș partener media din istoria SuperBlog-ului. Doar că … nu știu dacă mai vreau! Nu știu nici măcar dacă mai vreau să-l cîstig pe ăsta de primăvară. Par să nu corespund în nici un fel așteptărilor, iar parcursul meu pînă aici îmi pare tot mai mult a fi doar o conjunctură fericită, asezonată cu o gălețică de noroc.

Dar mi-am făcut datoria – și-am scris pînă la capăt. De-aici încolo – whatever!

Mulțumesc Claudia pentru tot, mulțumesc ATP45 pentru încredere, mulțumesc Nemira că mi-ați confirmat temerile, mulțumesc Jolidon pentru că existați, mulțumesc Borealy pentru că ați înțeles, mulțumesc Farmec pentru că am avut dreptate, mulțumesc Reeija și Market Online, mulțumesc Elegantine că mi-ai deschis ochii înspre cît de mediocru sînt de fapt. Mulțumesc tuturor participanților, felicitări tuturor cîștigătorilor. Mulțumesc cititorilor mei fideli, ăia de pe vremuri, și celor care li s-au adăugat în ultimele săptămîni. Mulțumesc celor vreo 5 care mi-au devenit dragi dintre concurenți, mulțumesc Sorana pentru că m-ai ținut în priză.

Și cam atît…

Posted in Cu iz politic, Fun | 40 Comments »

March 29, 2013

Din mine voi – o prelungire a mea

Spring SuperBlog2013 a ajuns la penultima probă, sponsorizată din nou de Borealy, şi al cărei enunţ ne îndeamnă să ne creăm cadoul perfect, fiecare pentru sine, lăsînd deoparte orice constrîngeri financiare şi orice alte alte limitări pe care ni le-am impune în condiţii normale. Teoretic – asta ar însemna că pot (şi ar trebui) să scriu despre toate minunile pe care mi le-am dorit de-a lungul anilor, sau despre cele la care, poate, nici măcar nu am avut puterea ori curajul să visez. Am putea vorbi despre chestii mărunte, din categoria unui ceas sau, mai nou, a unor cravate mişto; am putea vorbi despre toate electronicele la care visez în fiecare moment, dacă e să fiu cinstit – computere, monitoare, console de jocuri, telefoane, tablete, aparate foto şi, pînă la urmă, orice gadget care-mi atrage la un moment dat privirea (acum cîţiva ani am dat, absolut întîmplător, peste vorba aia care zice că bărbaţii nu sînt, în esenţă, nimic altceva decît nişte copii mai mari, cu jucării din ce în ce mai scumpe şi mi-am zîmbit oarecumva jenat eu mie, la gîndul că s-ar putea să fie cea mai corectă descriere a bărbaţilor pe care am întîlnit-o vreodată); am putea, la fel de bine, să povestim despre Hennessy-ul despre care scriam în cealalată probă Borealy, sau despre Jaguarul la care visez de cînd eram copil, sau despre cel puţin încă vreo 20 de minuni de-astea „out of my league.”

Însă, în acelaşi enunţ despre care aminteam mai devreme, mai e specificat un aspect: „Cadoul perfect este mai valoros decît orice sumă de bani, fiindcă nu este un simplu produs, ci este un simbol, chintesenţa a ceea ce sînteţi voi şi a aspiraţiilor voastre.” Şi-n momentul în care am terminat de citit fraza asta – mi-am dat seama cît de simplu e de fapt şi cît de aproape de mine e cadoul ăsta perfect. Şi mi-am amintit de-o discuţie pe care am avut-o cu Dana anul trecut în vară, plimbîndu-ne într-o după-amiază prin Bistriţa, cînd am realizat, amîndoi în acelaşi timp, că dacă e să privim în urmă, singurul lucru care contează din tot ce-am realizat în ultimii 12 ani, singurul lucru care va conta vreodată şi care va rămîne după noi, moştenire lăsată lumii ce sperăm cu toţii a fi mai bună – sînt piticii. Cele trei minuni pe care ni le-am dăruit unul altuia şi fiecare sieşi, cel mai frumos cadou şi cea mai mare realizare. Ei sînt, pentru mine, cadoul perfect. Nimic nu mi-am dorit vreodată mai mult şi nimic, niciodată, n-are să-mi poată oferi mai multă satisfacţie; ori mîndrie; ori bucurie.

Dara, cu ochii mari şi verzi şi talent înnăscut pentru scris, cu pasiunea pentru cărţi şi dragul de înot, Dara care-mi spunea pluralul oricărui cuvînt înainte încă de a şti ce-nseamnă, Dara olimpica la Română şi Dara cu talentul actoricesc, Dara cu fiţele de tînără domnişoară şi dragul de Luna Amară (doar pentru că e trupa în care-a cîntat tati), Dara cu poveştile ei şi desenele ei, Dara cu muţeniile ei asemenea muţeniilor mele, cu egoismele ei şi ambiţia întinsă la extrem, Dara care-a învăţat singură să scrie şi să citească, Dara cu limba Germană şi dragul de cîini, Dara mea – care poate să facă orice…

Adra, cu părul lung, ce tre’ să-l ajungă pe cel al lui Rapunzel, cu ochii mari, albaştri şi ştirbă, Adra cea sensibilă şi careia-i „vine plînsul” din orice, Adra cea balerină, Adra cea serioasă şi muncitoare, Adra care-mi spune de-o mie de ori pe zi că mă iubeşte, Adra care-i singura care mă sună-n fiecare zi, doar să vadă ce mai fac, Adra cu bunătatea ei dureros de exagerată, Adra care împarte totul cu toţi, Adra exemplul de altruism şi Adra care nu doarme după-amiaza, Adra cu miile de desene şi dragostea ei pentru poşete şi mirese, Adra ambiţioasa şi Adra mereu gata să sară în ajutor, Adra mea – care poate să facă orice…

Şi-apoi Ian, John-ul meu mic, cu urechea strîmbă şi părul lung blond, cu zîmbetul ăla de te topeşte tot şi ochii albaştri mereu puşi pe şotii, John cu talentul de-a te ignora pînă consideră el că meriţi atenţie, John cu iubirile lui, manifestate doar cînd te-aştepţi mai puţin, John cu maşinuţele demontate şi cu John cel alintat, John cel mămos şi John cel puternic, John-ul care-mi aminteşte mereu de mine cînd eram de vîrsta lui, John cel cu ureche muzicală şi mereu cu cîte-o-ntrebare în glas, John cel sîsîit şi John care mă trezeşte dimineaţa, John cel al meu – care poate să facă orice…

Nimic în lumea asta n-are să se ridice la valoarea lor. Ei sînt şi vor rămîne mereu cel mai de preţ cadou pe care-l puteam vreodată primi. Nimic în lumea asta nu mai contează, cîtă vreme îi ştiu pe ei, buni şi cuminţi, dragi şi frumoşi, alături de mine, în fiecare zi. Nimic n-are să egaleze vreodată starea de bine dată de dragostea lor, necondiţionată şi curată, nimic n-are să-mi însenineze cea mai urîtă zi la fel ca zîmbetul oricăruia dintre ei.

Şi cadoul meu drag n-ar fi perfect dacă printre noi n-ar fi EA. Şi dacă niciodată nu am zis-o cum poate ar fi trebuit, îţi zic acum:

Mulţumesc, Dănu’ drag, mulţumesc că exişti, mulţumesc că existăm; mulţumesc pentru minuni şi mulţumesc pentru noi.

Posted in Fun, Gînduri | 9 Comments »

Tags: Borealy, cadou, cadouri, Luna Amara, Spring SuperBlog 2013

March 28, 2013

Secretul preeija controlul – povestiri cu (sau fără) tîlc

A douăsprezecea probă Spring SuperBlog 2013 e sponsorizată de Reeija, care ne invită să povestim despre un anumit moment din viaţa noastră, în cazul bărbaţilor parte din enunţ fiind: “Povesteşte-ne în mod umoristic despre o întîmplare mai ieşită din comun cînd ai ieşit la cumpărături de poşete cu jumătatea”. Acuma… sincer să fiu – nu-mi amintesc să fi ieşit vreodată cu Dana la cumpăraturi de poşete; cît despre cumpărături “mai altfel” – iar nu prea e cazul: de obicei – “shopping-spree”-urile noastre sînt cît se poate de fireşti: listă de-acasă (pe foicică sau în căpşor), un fel de jogging rapid printre rafturi sau standuri, 3-4 replici mai acide pe tema inevitabilă a banilor, mers la casă, plătit, suit în maşină, întors acasă. Şi cam atît. Aşa încît – o să încerc din nou un alt fel de abordare a temei, cu speranţa că n-o să ies prea tare în decor şi că o să captez, măcar parţial, atenţia publicului spectator.

La noi acasă, ce mai înfocată fană a poşetelor e Adra, al doilea nostru copil solar. Bine… ea e, de fapt, cea mai mare fană a mireselor; şi asta de cînd era mică mică şi trebuia dusă în weekenduri la plimbare în oraş, doar ca să vadă mirese. La un moment dat – “mireasă” era şi răspunsul la celebra întrebare “Ce vrei să te faci cînd o să fii mare?”. La ea – toate plăcerile astea sînt, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp – un fel de obsesii. La fel e acum cu poşetele: nu cred că există ieşire din casă în ultima vreme – fără poşetă. Alese de fiecare dată într-o asortare aproape perfectă cu ţinutele şi purtate de fiecare dată artistic, pe braţ, a la Moni C. – poşetele Adrei sînt întotdeauna surse de surprize. (De fapt – cred că aşa începe nebunia din poşetele doamnelor, de mici. Doar că odată cu înaintarea în vîrstă – creşte numărul de obiecte posibil a fi găsite într-o poşetă; şi, eventual, diferă natura utilizării respectivelor obiecte). La Adra în poşetă e posibil să găseşti, orice moment ai alege, unul sau toate din următoarele: păpuşi Barbie; foicele; carioci; truse de farduri (!); maşinuţe; mănuşi; bile; bani; accesorii pentru Barbie şi/sau accesorii pentru ea; bomboane şi/sau ciocolăţele; ruj; şi lista probabil poate continua – doar că niciodată n-am îndrăznit să scotocesc voit prin gentuţele ei. Cert e că, repet, aşa începe totul. De mici, viitoarele doamne şi domnişoare adună; de toate; în poşete. Sînt un fel de “hoarders”, al căror apartament e înlocuit de spaţiul aparent mic, dar incredibil de încăpător al unei poşete. Nu mai povestim de cazul în care poşeta e temporar înlocuită de gentuţa de gradi (în cazul piticelor) sau de, să zicem, un rucsac, în cazul domnişoarelor.

Şi poate de-aia pentru mine poşetele doamnelor au să rămînă mereu subiect tabu, mereu un secret bine ascuns de care nici nu trebuie, nici n-o să vreau vreodată să mă apropii. De sute de ori pînă acuma am auzit-o pe Dana zicîndu-mi “nu-mi dai te rog (sa zicem) telefonul din poşetă?” Well – HELL, no! Ţi-aduc poşeta, să cauţi tu în ea – dar eu nu-mi bag mînuţele într-însa. Şi nu că m-aş teme de monstruleţii mici care ar putea în orice moment să sară pe mine sau să mă muşte de degeţele – deşi orice e posibil! – ci pentru că întotdeauna o să mi se pară imposibil să găsesc ceva între cotloanele şi printre toate minunile ce există de obicei în poşeta unei doamne. Şi da, asta uitasem să menţionez: nu doar că au ele, doamnele, talentul de a îndesa orice în poşetă (de la un ruj mic pînă la un VW Beetle) – dar mai nou am observat o tendinţă a producătorilor de a adauga din ce în ce mai multe buzunare, buzunăraşe, compartimente mai mult sau mai puţin ascunse, teoretic cu scopul de a organiza mai bine geanta cu princina – o imposibilitate by default – dar care nu fac nimic altceva decît să accentueze, deşi aparent greu de realizat – haosul şi nebunia din poşeta unei femei. Ce găsesc însă fascinant – e că posesoarea respectivei genţi întodeauna, absolut întotdeauna va găsi orice caută în poşetă. Şi, de cele mai multe ori – într-un timp record.

Pe undeva – aş îndrăzni chiar să fac o paralelă între poşetele şi minţile doamnelor din vieţile noastre. Mintea unei femei are să-i pară orîcind, oricărui bărbat neiniţiat (a se citi “neînsurat, aşadar ne-domesticit”) – un haos complet. Niciodată “the regular, common male” n-are să înţeleagă absolut nimic din ce se întîmplă, cînd se întîmplă, cum şi de ce se întîmplă – în mintea unei femei. Fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare argument, fiecare acţiune – toate au să pară nelalocul lor, toate au să pără izvorîte asemeni unui pîrîu de munte, direct din mijlocul a nimic, ilogice, fără legătură cu timpul şi spaţiul în care se manifestă. Însă întotdeauna, dar absolut întotdeauna – fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare argument ori acţiune întreprinsă de o femeie – are în spate măcar cîteva ore de “thorough planning”; totul e gîndit atent înainte, bazat pe fapte reale, cu ţinte foarte clar stabilite în viitor. Totul se aliniază perfect unei logici (e adevărat că e una pe care noi, masculii, n-o s-o înţelegem în veac!), totul se leagă şi totul e exact acolo unde ar trebui să fie. În perfectă armonie şi asemănare cu obiectele din poşetă. De fapt – şi asta mi-a venit în minte în momentul ăsta, în timp ce scriu – cred că am putea învăţa să cunoaştem femeia de lîngă noi după conţinutul genţii celei mai dragi. Cred că e un fel de oglindire a personalităţii şi-a modului ei de raportare la lumea din jur – în fiecare din minunile pe care le ţine în poşetă şi organizarea gîndurilor ei ar trebui să se plieze perfect pe organizarea din respectiva geantă. Da, cred că aşa trebuie să fie. Cel puţin – aşa ne-am putea explica şi noi (deşi redundant pe undeva) logica din spatele gîndurilor şi cea din spatele poşetei doamnei de lîngă noi (depinde care răspuns îl căutăm).

Dar, pe de altă parte – să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: în Decembrie anul trecut – “Christmas event”-ul corporatist la care am participat, în cadrul firmei în care lucrez – a constat într-o petrecere cu măşti/costume, într-un club de fiţe. Şi cum rotiţele mele nu funcţionează toate cum trebuie şi din cînd în cînd, la alinierea planetelor – îmi mai dă cu virgulă – eu m-am prezentat ca şi o diafană, nepîngărită şi nespus de sexy Albă-ca-Zăpada de aproximativ 100 kg. De senzaţie, oricum. O grămadă de fun, poze cu gagici faine pe canapeaua din toaleta doamnelor (a once in a lifetime event!), multe alte fotografii, rîsete admirative sau crispate, mă rog….tot tacîmul. De ce-am adus în discuţie aspectul? Simplu: dată fiind ţinuta – nu mă puteam prezenta la sindrofie cu rucsacul din dotare în care sa-mi ţin toate măgăriile pe care le car după mine. Şi-n concluzie – musai o fost să mă accesorizez cu o poşetă. Şi-aşa am ajuns să adaug ţinutei un plic roşu (asortat maxim). În care – ghici ghicitoarea mea – nu-mi încăpea nimic! Şi era vorba de ţigari, telefoane, portmoneu şi cam atît! Aşa încît – pentru mine ăla o fost momentul în care am înţeles, pentru prima oară, complet şi fără nevoie de alte explicaţii, rostul poşetelor doamnelor şi aparenta nebunie dintr-însele. Nici nu vreau să mă gîndesc ce m-aş fi făcut în cazul în care ar fi trebuit să mai car după mine şi toate celelalte accesorii feminine necesare unei astfel de seri!

Aşa încît, doamnele mele dragi – respectul meu creşte în direcţia voastră, încă o dată, mai mult şi mai puternic. Jos pălăria în faţa a ceea ce trebuie să “înduraţi”, practic, în fiecare zi, doar ca, pînă la urmă tot nouă, masculilor, să ne fie mai bine. Respect şi dragoste eternă.

Posted in Fun | 13 Comments »

Tags: genti, posete, Reeija, Spring SuperBlog 2013

March 26, 2013

Printre ruine, nisip și albastru

A 11-a proba Spring SuperBlog 2013, sponsorizată de Agenția de Tursim Paralela 45 – ne propune să relatăm o excursie în Corfu, din perspectiva unui ghid turistic. Cum eu unul încă n-am călcat în Grecia și cum veleitățile mele de ghid turistic se rezumă, inclusiv în locurile natale, la eventual 2-3 crîșme care mai există din vremea tinereților mele și poate un parc sau ceva similar unde să te poți plimba cu iubita – singura șansă de a scrie ceva pe tema propusă e aceea de a mă transpune, creîndu-mi (pentru a cîtă oară, mă întreb) o lume imaginară, din care să încerc să relatez o poveste.

sursa – http://www.corfu-pictures.com

Ți-am luat mîinile într-ale mele și ți-am zis, șoptit, acoperit de sunetul valurilor din stînga noastră și de țipetele pescărușilor “Acum poți deschide ochii”. Te priveam atent, așteptînd reacția, iar zîmbetul larg nu s-a lăsat așteptat, odată ce privirea ta întrebătoare a zărit plaja. Ai fost “prizoniera” mea timp de trei zile, de cînd plecaserăm de-acasă și pînă am ajuns în Corfu, iar Kassiopi am vrut să fie primul popas. Știam că au să-ți placă plajele mici, oarecumva secluded, asemeni ție atunci cînd ne-am cunoscut, verdele mult înconjurîndu-le și nebunia de albastru a mării, altfel decît oriunde altundeva. Ți-am povestit, puțin cît știam și eu, despre istoria micii așezări, ți-am zis de Cicero în timp ce construiam castele de nisip și de Împăratul Nero în timp ce-ți admiram mîinile întinzîndu-ți crema protectoare pe picioarele lungi. Te-ai alintat așa cum îmi place mie, pisicit și cu gene fluturînde, cînd mi-ai zis “Îmi place aici! Vreau să mai stăm”.

sursa – http://www.tripadvisor.com

La Biserica Sfîntului Spiridon mi-amintesc cum parcă deveniseși deodată mică și cuminte. Nimic din nebunia ce mi-era atît de dragă de cîte ori eram doar noi doi, fără nimeni care să ne judece – nu mai era de recunoscut în tine. Asemenea otomanilor, a căror invazie a fost de 4 ori oprită înaintea acestei biserici – acum și tu, mică și frumoasă, păreai înfrîntă. M-ai ascultat aproape fără răsuflare cînd ți-am vorbit despre Sfîntul Spiridon, îți priveam ochii mari, asemeni celor ai copiilor la grădiniță ascultînd povești cu Feți Frumoși, și îți zîmbeam printre cuvinte povestindu-ți istoria lui. Te-am dus înăuntru, să ne umplem împreună de bunătate, de spirit cald și drag, de simplitate și putere, să învățăm să fim mai oameni. Cînd într-un final ne-am îndepărtat îndeajuns de mult, și ai ieșit din vraja de moment – m-ai luat în brațe ți mi-ai zis că mă iubești. M-ai sărutat plin, cu vîntul jucîndu-ți-se-n păr și un picior ridicat, hollywoodian.

sursa – http://www.tripadvisor.com

Ai vrut apoi să fugim împreună, undeva departe de realitate, ca-n povestea mea în care-ți ziceam că mi-ar plăcea să fug cu tine în visul tău preferat. Voiai să fim doar noi doi, să ne ținem de mînă ca doi adolescenți îndrăgostiți, să uităm de toți și de toate – așa că te-am dus la Achilleion, palatul lui Sissi, imaginat de Raffaele Caritto și avîndu-l pe Ahile ca imagine centrală, construit de împărăteasă în 1890, ca loc de reculegere după moartea fiului ei. Ne-am plimbat ore în șir admirînd statuile și picturile cu imagini din războiul troian, am privit marea de pe creasta dealului, și nu ne mai săturam de verdele grădinilor imperiale. Ți-am povestit cum palatul a fost, pe rînd, reședință de vară pentru kaiser-ul german, spital militar pentru trupele Franței și Serbiei în primul război mondial, sediu guvernamental între războaie, centru militar al puterilor axei în timpul celui de-al doilea război, casino și muzeu intre 1962-1983, abia apoi devenind obiectiv turistic. Mi-ai sorbit fiecare cuvînt, ca pe-o poveste noaptea înainte de culcare și-apoi, din nou, mi-ai mulțumit.

sursa – http://www.in-corfu.com

Am simțit în privirea ta și-n palma ce-mi strîngea a drag degetele scurte – nevoia ta de libertate, libertate asemeni celei a cailor neînșeuați ai migratorilor, despre care-ți povesteam în serile noastre de liniște din apartamentul tău. Și singurul loc ce mi-a venit în minte a fost Mirtiotissa, probabil una dintre cele mai retrase și mai greu accesibile plaje din Corfu. Pînă la urmă – se va fi dovedit cea mai bună alegere din întreaga vacanță în Corfu: te-am dus cu mașina prin livezile de măslini, și ne simțeam amîndoi precum în filmele copilăriei, mi te imaginam o Jackie O. cu mîna dreaptă ținîndu-ți pălăria fluturînd în vînt, rîzînd fericită în rochița albă de in, și-abia așteptam să ajungem. Am coborît în grabă pînă pe plajă și eram doar noi doi. O dimineața caldă, luminoasă, cu apă verde-albăstrie și pietre-amestecîndu-se prin ea; și noi, goi de haine și de orice fel de prejudecăți, plini de sentimente pe care nici măcar nu mai încercam a le înțelege, într-un fel de paradis al dragostei, iubindu-ne nebun pe cearșaful tău galben. Mi-ai zis apoi, cîteva minute mai tîrziu, că nu mai vrei să mergem nicăieri, că pot să-ți mai povestesc eu, c-ai să mă asculți atent, dar că nu mai vrei să plecăm de-aici. Te-am luat cu drag în brațe, te-am strîns tare la piept, m-am umplut de parfumul tău de femeie mică și a mea – și-apoi te-ai întins lîngă mine, și eu ți-am spus povești despre Paleo Frourio, vechea cetate din vechiul oraș și despre Cimitirul Britanic, și-acuma loc de veci pentru rezidenții anglicani, cu bătrînele lui grădini, cu orhideele și pîlcurile de copaci, cu răcoarea binevenită chiar și-n mijlocul verii și pisicile veșnic prietenoase cu oricine.

Am stat așa ore în șir, zile poate, cu tine alături, bună și dragă, a mea, doar a mea, am împărțit cu tine cele mai frumoase peisaje pe care mi-a fost dat să le văd vreodată și-am pus deoparte, alături de tine, amintiri cum altele încă nu am. Nici nu mai știu, de fapt, cînd am ajuns înapoi acasă. Știu doar că eram amîndoi mai buni, mai plini de fericire și de viață, mai frumoși parcă decît atunci cînd am plecat, eu și prizoniera mea, tu și veșnicul tău anonim.

Posted in Fun | 8 Comments »

Tags: Corfu, paralela 45, Spring SuperBlog 2013

March 25, 2013

Ținîndu-ne de mînă, cu picioarele-n mare

femeii-cîrlionț

Azi noapte am visat că locuiam la casă. În sfîrșit – reușisem să mă mut. Partea nasoală e că nu știu de ce eram singur: nici urmă de Dana, nici urmă de ciumpalaci, nici măcar cîinele nu mai era. Eram doar eu, nici măcar mult mai bătrîn, într-o căsuță cochetă, undeva într-un soi de livadă, cu greieri și țipăt de păsări învăluindu-mă asemeni chipului ei pe Marian Nistor . Era dimineața devreme, undeva în jur de șase (e ciudat că pînă și-n vise mă trezesc mai nou la 6!) cînd am ieșit desculț pe terasă, cu cănoiul ăla mare, furat dintr-o crîșmă, plin de cafea bună – într-o mînă și pachetul de țigări și bricheta în cealaltă. Odată ajuns afară – pe masa de nuiele am zărit o cutiuță ciudată, ce-mi aminti pe moment de Alice în Țara Minunilor (sînt convins că și-n vis, ca și acuma, în mintea mea suna asta). M-am uitat rapid în jur, și cum nu era nimeni în preajmă (cine naiba sa fie la mine în livadă la 6 dimineața?!) – am rupt hîrtia colorată și-am scos la iveala o cutiuță mică, dintr-un fel de lemn verzui, cu încuietoare aurie și un text încrustat micuț: “Vacanța perfectă“. Am deschis temător cutia, doar ca să descopăr înăuntru un sutien mic, roșu cu buline albe, cu un bilețel scris mărunt, atîrnat de una din bretele: “Ghici unde plecăm mîine?“. Dedesubt, un bilet de tren și alt bilețel: “Restul îl primești mîine, în Vamă“.

Te-am zărit din prima clipă, de cum ajuns, dinainte încă de a mă arunca îmbrăcat în mare. Micuță, blondă, cu o floare în păr, cu zeci de cîrlionți bătuți de vînt amestecîndu-ți-se haotic pe față, ușor încruntată, cu sticla de bere într-o mînă și țigara în cealaltă, întinsă leneș într-un hamac – atracția privirilor tuturor bărbaților de la mesele de lemn. Ciudat e că abia tîrziu am sesizat că singura urmă de îmbrăcăminte ce te-acoperea în vreun fel era un slip mic, roșu cu buline albe, parcă prea mic și parcă nu destul de roșu; în rest erai tu, doar tu, în toată minunăția pe care-ar putea-o visa un bărbat într-o femeie încă tînără, poate prea tînără, neterminată parcă. Sînii mici, perfecți, exact așa cum mi-am imaginat mereu că ar trebui să arate sînii femeii mele, pielea undeva între piersică și vis, între petale de flori și atingerea ușoară a mătăsii. Niciodată n-am să-nțeleg de ce m-ai ales tocmai pe mine dintre toți. N-aveam nimic special, nimic atunci, nimic acolo, nimic așa, nimic pentru tine. Chilug, cu urechi clăpăuge și-un început nefiresc de barbă, cu dinții strîmbi și degetele prea scurte – m-ai luat totuși de mînă. Tîrziu, ce-i drept, după ce în lumea mea te construisem deja altfel, deja a mea, în jurul tău era doar bunătate și drag, în lumea mea erai visul meu devenit realitate, cîrlionțul meu cu degete mici si fine la picioare, femeia mea mică și răutăcioasă, care mă iubea doar pe mine, în ochii mei deja viața noastră se scursese împreună, îndelungă vreme. Abia apoi, după ale mele gînduri, printr-ale mele scenarii – m-ai luat de mînă. Și-apoi mi-ai zîmbit cum încă nu-nvățasem că știi zîmbi. Cald, din suflet, doar pentru mine, cîrlionțat și-auriu, rupt de toți și de toate, albastru senin, doar pentru mine. Mă uitam perplex la tine, aproape goală lîngă mine, mică și a zeiță greacă aducînd, nu-mi puteam scoate din minte bulinele albe și neîndestulătorul roșu al costumului de baie neterminat, și-apoi mi-ai zis Hai să plecăm de-aici. Țin minte c-am plecat ținîndu-ne strîns de mîini, undeva înspre 2 Mai, răscolind nisipul ud la fiecare pas, cu marea mîngîindu-ne de fiecare dată altfel, de fiecare dată trezind alte sentimente și alte trăiri, am mers tăcuți o vreme, ne-am oprit, ne-am privit în ochi și ne-am așezat în liniște pe-o piatră verde de alge. Nu știu, nu mai știu nimic din ce ne-am spus. Poate nimic. Poate totul. Poate-am tăcut sau poate-ai rîs ca un copil fericit. Mi-amintesc cum îți priveam picioarele jucîndu-se cu apa, valuri mici și sărate printre degetele tale, mi-amintesc că mă gîndeam cît de ciudați trebuie să părem din perspectiva scoicilor, mi-amintesc că atunci te-am sărutat prima dată. Sărut timid, cald și moale, bun și aproape, oarecumva dulce, oarecumva plin. Și restul sînt doar frînturi. Nisip, soare, mare, sîni mici, rîsete de toate felurile, chitara mea pierdută de două ori, poetul ars de soare, vodcă multă, corturi, iar nisip, iar soare, iar mare, de la început. Și între toate, de fiecare dată altfel, tu. Roșul slipului tău, parcă peste tot în juru-mi, palmele mici, din cînd în cînd întîlnindu-se cu ale mele, deznădejdea mea, ochii triști, neputința de-a te fi iubit așa cum aș fi vrut, așa cum aș fi putut, așa cum ai fi meritat. Și-apoi lunile de scrisori, tu departe, patul meu, noaptea, amintirile, scaunul prins în cuie pe perete, Clujul vechi și drag, din nou neputință, decepții, ochi mari, albaștri și plînși, la fel de departe, la fel de niciodată ai mei. Și-apoi vocea ta, din celălalt capăt al lumii, zeci de ani mai tîrziu, la fel de zglobie, cuvinte rostogolindu-se spre mine mai repede decît amintirile (niciodată atunci nu mi-am dat seama că vorbești atît de repede; probabil, totuși, atunci tăceam, amîndoi). Și-apoi acuma, aici, cuvintele mele, ție.

M-am trezit singur, în apartamentul rece și gol, în plină noapte, ud și respirînd greu. Niciodată n-au să-mi fie mai puternice amintirile decît cele de-atunci, puține cîte au rămas, puține cîte au fost, cu oameni frumoși și fără nici un fel de griji, cu eclipse de soare și multă, foarte multă dragoste. Și muzică bună. Și gînduri neîmpărtășite, rămase arc peste timp, subiecte pentru discuții pe care n-o să le purtăm, niciunii, niciodată.

Nu există vacanță perfectă; există doar gînduri, imagini disparate ale ceea ce am fi vrut să fie, ale ceea ce ne amintim, de fapt, din ceea ce a fost…

“[..] Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o

Nici n-ar fi nevoie; tu rămîi un mit

Nuntă fericită, te-am iubit, adio

Nu întoarce capul, pleacă! Te-am iubit.

Vezi că se confirmă bîrfa despre mine:

Te-am lăsat deodată, crud și nefiresc

Totuși ține minte, ține minte bine:

Te salvez de mine fiindcă te iubesc.”

Adrian Păunescu – Orație de nuntă

Material scris pentru Spring SuperBlog2013

Posted in Fun, Gînduri | 13 Comments »

Tags: jolidon, mare, marian nistor, paunescu, Spring SuperBlog 2013, vacanta perfecta, vama veche

March 25, 2013

Fifty Shades of Grey – așa cum ar fi trebuit să fie

O să fie un post scurt și la obiect. Mulțumesc Călin pentru atragerea atenției.

Mai jos – un scurtmetraj marca Alvaro de la Herran, inspirat de personajele din Fifty Shades of Grey. Un singur lucru pot să spun: cele 4 minute de filmuleț spun mai multe decît cele 300+ pagini ale cărții. Părerea mea, vorba aia….

Posted in De toate pentru toti, Fun, The 7 Years of Lust | 2 Comments »

Tags: alvaro de la herran, fifty shades of grey, GQ, scurtmetraj

March 25, 2013

Fără titlu, fără cuvinte

Vreau să vă mulțumesc tuturor celor ce mi-ați călcat pînă azi pragul casei. De ce tocmai azi? E simplu: pentru că ziua ce tocmai s-a terminat acum 2 minute – mi-a adus, în online, cele mai multe satisfacții și cele mai multe surprize de pînă acum:

Dacă dimineața la 3 mă bucuram ca un copil c-am ieșit al doilea la proba Jolidon din SSB2013 și că am urcat pe 4 în clasamentul total, realizări pe care le-am considerat, pe ambele – mai mult decît notabile, dată fiindu-mi vîrstă mică în blogosferă – pînă la sfîrșitul zilei lumea mea a fost dată din nou peste cap, într-un mod în care nu mă așteptam, nici în cele mai elaborate și ciudate vise.

Pînă ieri – mă învîrteam în jurul unei medii de, poate, 30-50 vizitatori unici pe zi, si un maxim de 200 și ceva de vizualizări, de asemenea zilnice. Și ieri am explodat mai ceva ca euroiul după evenimentele din Cipru: peste 2000 de vizualizări și, mai important, peste 1000 de vizitatori.

Așa încît – io mi-s tare excited 🙂 Și vroiam să vă zic săru’mîna 🙂

Și gata…

V-am pupat!

Posted in De toate pentru toti, Fun, Generalitaţi | 10 Comments »

March 24, 2013

Parfumul primei întîlniri

Nu-mi amintesc, în nici un fel, prima întîlnire. Habar nu am cu cine a fost, sau cînd. Și asta e parte din urîțenia mea, și-s conștient și doare. Sînt lucruri pe care nu mi le-amintesc, sînt ani întregi pe care i-am închis, voit sau nu, undeva adînc în mine. Nu-mi amintesc, în nici un fel, prima întîlnire. Se poate însă să fi fost domnișoara cu ochii ușor triști și parcă mereu un pic închiși, cu sîni proaspeți și sărut ciudat. Se poate să fi fost și cealaltă, din celălalt oraș, Simona parcă, cu zîmbet larg și blugi albaștri. Se poate să nu fi fost nici una dintre ele și totul să se fi întîmplat doar ani mai tîrziu. Ori mai devreme, mult mai devreme. De fapt, dacă stau acum și mă gîndesc, nu cred că Irealia vroia să scriu despre parfumul PRIMEI întîlniri, aia de cînd aveam ani ce începeau cu 1 și barbă ce încă nu începea. De fapt – cred c-ar trebui să scriu despre cu totul altceva. Despre toate primele întîlniri, poate. Ori poate despre cea mai reușită dintre toate primele. Ori, mai bine, despre ideea în sine de prima întîlnire. Habar nu am…. Irealo – iar mă-ncurci!

Eram tare mic pe vremea cînd m-am îndrăgostit prima dată. Eram în clasa I și ea era în liceu. Înaltă, slăbuță, cu părul roșu-portocaliu și îngrozitor de lung. Cu ochi mari și mîini prelungi, cu urechi ușor clăpăuge, care mereu îi ieșeau șod prin părul strîns într-o coadă de cal aiurea. Asta e tot ce mi-amintesc din ea, de-atunci, reală și de atins. Amintirile mele cu ea, cele adevărate, cele care mi-au umplut copilăria și-apoi încă niște ani mai tîrziu – sînt, de fapt, doar vise. Visam, în fiecare noapte – abia așteptam sa vină vremea de dormit – visam că eram doar noi doi, undeva în niște săli mari de piatră și sticlă, într-un fel de castele subpămîntene, pentru care în fiecare noapte trebuia să sap adînc în nisip. Eram frumoși, fericiți, rîdeam într-una, ne alergam printre coloane reci, desculți, și ea mirosea mereu înnebunitor de bine. Și-n fiecare seara erau alte săli, alte coloane, alte rîsete și tot mai multă fericire, alte povești, alte priviri și mereu, tot mereu, același parfum, revărsat din părul portocaliu și-mpins spre mine de vîntul călduț.

Aproape 10 ani au trecut, după ce-am încetat să mai visez, și uitasem de ea complet, pînă cînd într-o zi am simțit din nou parfumul ĂLA. De undeva, de nicăieri, de departe și totuși de undeva atît de aproape de mine – l-am simțit luîndu-mă pe sus, m-am simțit din nou, ca atunci odată demult, purtat ca pe brațe în visele din copilărie. Am iubit-o cu totul, complet, necondiționat și copilărește. Și-apoi am stricat jocul, la fel de naiv și prostesc. Probabil a fost prima mea dragoste. De două ori. Probabil de-atunci femeia mea ideală trebuie obligatoriu să fie roșcată, să aibă ochi verzi, sînii mici și picioarele lungi.

Cînd am citit Parfumul lui Suskind am înțeles pentru prima oară că nu sînt nebun. M-am regăsit în cartea aia – poate mai mult ca în oricare alta. Pentru mine – parfumul unei femei spune mai multe despre ea decît 1000 de cuvinte sau 1000 de gesturi. O femeie te poate cuceri doar cu parfumul (puține sînt însă cele care chiar înțeleg lucrul ăsta). Sînt genul de bărbat care a învățat să citească și să înțeleagă femeile citindu-le totul pe mîini; la mine – mîinile unei femei au să fie întotdeauna oglinda spre suflet; ochii vin mult mai tîrziu. Mi-ajunge să văd mîinile – și stiu. Și întotdeauna, absolut întotdeauna cînd mîinile sînt mai greu de găsit – am să caut parfumul. Caut parfumul femeilor frumoase ce trec pe lîngă mine pe stradă; îl caut pe-al celor cu care întămplător mă întîlnesc. Îl știu pe cel al colegelor de birou, îl știu pe-al tuturor prietenelor, pe-al tuturor fostelor iubite și-al celorlalte femei ce mi-au trecut vreodată prin viață. E singurul lucru pe care niciodată nu-l uit. E singurul lucru ce-mi staruie în minte, ce mi-e declanșator de fiecare dată cînd îl simt, pentru-amintiri și imagini demult uitate. Mi se întîmplă deseori să simt cîte-un parfum trecînd pe lîngă mine pe stradă; și stiu că-l știu, și știu că l-am trăit. Și nu-l pot asocia cu nimeni. Se-ntîmplă momente cînd asociez mirosurile doar cu locuri, ori imagini, ori sentimente. Oamenii pot lipsi cu desăvîrșire. Mirosurile, parfumurile, aerul bun curgînd în juru-mi – mă umplu toate de cele mai bune trăiri. Și-atunci stau și-mi amintesc. Și poate, Irealo, ar fi trebuit să scriu generic, fără temă. Și poate, într-adevăr, e cea mai grea temă pe care am primit-o vreodată. Mi-era mai simplu să miros un parfum și să-ți scriu despre amintirile pe care le trezește în mine.

…te-ai apropiat timid de mine; mîinile îmi tremurau, doar la gîndul c-am să te simt aproape; te-ai așezat de cealaltă parte a mesei, undeva spre stînga mea – și mi-ai zîmbit; te-am simțit mică, vulnerabilă și îngrozitor de aproape de mine; m-am umplut de tine tot, parfum și căldură, piele fină și păr revărsat peste umerii goi; te-am lăsat să taci și m-ai lăsat să fiu eu lîngă tine; m-ai ținut de mînă, ca pe-un copil și ți-am zîmbit asemenea lui, oarecumva frivol și cu ochii mari privindu-te larg; ți-am zis că mi-ești dragă și c-aș vrea să îmbătrînesc alături de tine; te-ai strins toată ca-ntr-un ghem mic și mi te-ai cuibărit în brațe; m-am umplut iar de tine, de data asta mai de aproape și mai intim, era ca și cum deja mi te-ai fi oferit toată, ofrandă zeilor, femeia mea copil, copilul meu drag; ți-am prins degetele în palme și te-am privit în ochi, secunde bune; ne-am sărutat timid, pentru prima oară; te-am luat în brațe și te-am dus în lumea mea;

“you…complete…me…”

Articol scris pentru Clubul Poveștii Parfumate, la invitația Irealiei, pe tema propusă de ea, Parfumul primei întîlniri.

Restul textelor ce aparţin temei propuse le găsiţi la Mirela, Irealia, Carmen, Nina, Vania, Vienela, Diana, Lili3d, Catalin, Silving, Lolita, anca, Mala şi Elly.

Posted in Clubul Poveștii Parfumate, De toate pentru toti | 25 Comments »

Tags: Clubul povestii parfumate, Irealia, parfum, prima intilnire, Suskind

March 24, 2013

“A fi şi a nu fi” (challenge accepted)

Motto:

“– Nu reuşesc să înţeleg de ce eşti aşa.

– Adică?

– Adică ai tot ce-ţi trebuie ca să nu fii cum eşti.”

Mereu te-am perceput ca fiind singurul om pe care mi-ar fi plăcut vreodată să-l am cu adevărat în preajmă. Dimineţile de duminică, alături de tine, prin soare timid şi ferestre murdare de mansardă, prin aşternutul cald încă şi mirosul dulce de parchet vechi – mereu au sa mi te aducă aproape, mic dejun francez al tinereţii mele. Niciodată n-ai să-mi poţi fi toamnă; mereu ai să rămîi primăvara mea, doar a mea, cu soare călduţ şi cer neterminat de albastru, cu verde pe la ochi şi cîţiva stropi răzleţi pe glezne. Şi da, dacă ai fi parfum – mi-ai fi ploaie. Ploaie bună dimineaţa devreme, pe la 6, cînd abia deschizi ochii şi zîmbeşti. Ploaie nici rece, nici caldă, ca mîncarea zmeului de cînd eram copii, ploaie dragă ce-ţi bate la uşă, ţinîndu-se de mînă cu mirosul plăcut de praf ridicat de pe caldarîm. Mi-e drag să te văd tristă, neliniştită şi singură, în absenţa mea, pe canapeaua de pluş ieftin, desculţă şi despletită, aşteptînd ceva, mereu altceva, mereu pe mine altfel. Lumea mea se lumineză de cîte ori deschid uşa garsonierei şi te văd, fericirea mea stă în întrebările tale frivole, în răspunsurile pe care le cauţi avid cu mîinile şi ochii, în soluţiile pe care mereu ai să le găseşti tuturor problemelor imaginare pe care doar tu le percepi. Eşti uneori mai ordonată în gînduri decît în şifonier, iar alteori gîndurile ţi se amestecă haotic unele cu altele, ale tale cu ale mele, mă-nvălui în nelinişti doar ca să mă trezeşti la realitate cîteva minute mai tîrziu, scoţînd la iveală celalalt eu, cealaltă tu, cea mică şi dragă, cu zîmbetul larg întins pe faţa adormită de fiecare dată cînd sună alarma, dimineaţă de dimineaţă, pierdută între visul de cu o noapte înainte şi dragostea mea cu gust amărui de noapte caldă. Ţi-am dat, necondiţionat, tot ce-am avut în mine mai de preţ, fără să-ţi cer nimic altceva decît dimineţile de primăvară, în linişte, cu tine alături, cu gîndurile răvăşite între cuvinte şi cuvintele aşternute pe toate bucăţile de hîrtie din casă. Confuză – îmi scrii poezii despre toamnă primăvara şi eu îţi zîmbesc cald de fiecare dată cînd le citesc. În lumea mea – eşti labirintul în care-mi place să mă pierd, în disperarea de-a scăpa de toţi şi de toate. În lumea mea – mi-ar plăcea să ne plimbăm împreună ţinîndu-ne de mîini, unul în sufletul celuilalt, nesfîrşit şi cuminte, temător şi jilav, asemenea ierbii în zori. În lumea mea – eşti tot ce poate fi mai bun, mai drag şi mai aproape-n viaţa unui bărbat. Departe de a fi perfectă, departe de a fi aşa cum ţi-ai dorit – eşti tot ce-am visat vreodată la femeia mea.

Posted in Fun, Gînduri | 9 Comments »

Tags: ea, jurnalul evei, provocare

March 23, 2013

Prinţ şi cerşetor, sau cînd nimicul devine artă şi arta lux

Cea de a noua probă a Spring Superblog 2013, sponsorizată de Elegantine, vine cu o provocare: e arta lux – sau luxul o artă? Graniţa dintre ele e, pînă la urmă, aproape imperceptibilă – iar diferenţa între cele două o dă no man’s land-ul dintre ele şi unde pe parcela neutră alegem fiecare dintre noi să ne situăm. Nu cred că definiţiiile artei şi luxului sînt în vreun fel mutually exclusive, la fel cum nu cred că vreuna din ele trebuie, obligatoriu, să o conţină pe cealaltă.

Pînă la urmă – arta nu e altceva decît o chestiune de subiectivism, care încalcă oarecumva flagrant noţiunea împămîntenită conform căreia De gustibus non est disputandum. La un moment dat – cineva, din motive pe care o să le amintesc mai tîrziu, declară că ceva este, de azi înainte – artă; şi că, vrînd nevrînd, de azi încolo tre’ s-o luăm ca atare, ca pe ceva frumos şi bun de împodobit casele, ceva la care tre’ să ne uităm toţi tîmp, în admiraţie, cu capul uşor înclinat într-o parte, ochii mijiţi şi bărbia mîngîiată în mişcări lente ale arătătorului şi degetului mare ale mîinii drepte, al cărei cot se sprijină în palma mîinii stîngi. Şi musai, în mintea tuturor, trebuie să se nască (nu-i obligatoriu să i se şi raspundă) – întrebarea care mi-a marcat mie orele de română în anii de şcoală: “oare ce-o vrut să zică autorul?”

Pentru mine, arta ar trebui să rămînă ceva la latitudinea fiecăruia. Fiecare dintre noi ar trebui să ne putem defini arta, aşa cum e ea percepută prin propriii ochi. Ceea ce pentru tine poate fi mind-blowing – are toate şansele ca pentru cel de lîngă să nu însemne absolut nimic. La fel cum ceea ce îi va părea lui cel mai frumos lucru creat vreodată de mîna unui om – ţie să-ţi semene mai degrabă a revărsarea gîndurilor perverse ale unui dezaxat cu probleme grave la mansardă, pe o coală de hîrtie, o pînză sau o bucată de marmură ori lut. În lumea mea, arta ar trebui să fie definită ca ceva ce-ţi dă o stare de bine, prin simpla interpunere între tine şi realitatea din juru-ţi. Ceva ce odată privit – te duce in your happy place, ceva care-ţi umple golurile a tot ceea ce n-ai fost tu în stare să exprimi. Dar TU, nu alţii! Arta o poţi găsi în desenele piticilor tăi, în mugurii magnoliei primăvara, în felul în care se-mbracă femeia pe care în secret o iubeşti, în cuvintele pe care le găseşti dimineaţa pe un bilet pe frigider, în orice…

Din păcate însă – trăim într-o societate în care, pînă şi arta (de data asta indiferent de definiţia ei) a trebuit coborîtă la nivel de bun de consum. Şi-abia acuma ajungem la transformarea ei în lux. Să presupunem că sîntem contemporani cu Neluţu, un individ şters, fără familie ori obligaţii, a cărui singură pasiune în lumea asta e să picteze căluţi înconjuraţi de maci, în singurele 4 culori pe care le are, rămase într-o cutie de lemn de la tatăl său: verde, galben, albastru si mov. Neluţu pictează neobosit, căluţi peste căluţi, maci peste maci, zi de zi, sute de tablouri mici, aruncate prin toate colţurile garsonierei. Pînă la sfîrşitul vieţii (nu foarte lungă; Neluţu evident bea în timp ce pictează, vodcă ieftină, singura pe care şi-o poate permite din ajutorul social), personajul nostru a pictat 2633 de căluţi înconjuraţi de maci, care rămîn aruncaţi în toate colţurile garsonierei, odată cu moartea lui, Neluţu neavînd nici un fel de rude. Două luni mai tîrziu, un domn bine, să zicem critic de artă (o meserie pe care personal nu o înţeleg şi o detest!) cumpără apartamentul lui Neluţu, în scopul de a-l transforma în reşedinţă de noapte, în care să-şi împartă iubirile cu diverse domnişoare îndoielnice. Odată intrat în garsonieră pentru o inspecţie înainte de a face investiţia – descoperă căluţii personajului Neluţu. Studiază cîţiva dintre ei şi hotărăşte că tablourile cu pricina pot deveni noul breakthrough în materie de artă frivolă, atît de căutată în cercurile pe care el le frecventează. Aşa încît – adună cele 2633 de pînze mici, pe care le expune într-un cadru opulent, în propria galerie din centrul oraşului. Invitaţi de seamă, discursuri din care nimeni nu înţelege nimic dar toată lumea zîmbeşte doct, şampanie, caviar, lumini calde, aplauze. La sfîrşitul serii – 1500 de căluţi au plecat deja spre diverşi alţi domni bine, la preţuri cuprinse între cel al unei Dacii vechi şi cel al unui apartament mai mult sau mai puţin modest. Averea criticului nostru creşte considerabil – şi arta a mai cîştigat un membru marcant. Cîteva săptămîni mai tîrziu, restul căluţilor se vînd la preţuri exorbitante într-o galerie din Paris. 50 ani mai tîrziu, Neluţu se studiază în şcoli, iar căluţii lui, împrăştiaţi acum prin toată lumea, se vînd doar între colecţionari, la preţuri ce au depăşit demult orice limită a bunului simţ.

Pînă la urmă – arta devine inevitabil un lux, din snobismul nostru ca societate, din nevoia individului de a arăta semenilor cît de mult a urcat el pe scara socială, din dorinţa de a fi altfel, mereu altfel faţă de cei din juru-ţi. Arta în sine – nu e şi nu ar trebui vreodată să fie privită ca lux. Deţinerea ei, ca şi bun de consum, însă – o transformă în cel mai luxos lucru pe care cineva îl poate avea. Ceea ce, pentru mine – transformă ceva ce cîndva aş fi putut privi ca şi artă – în nimic alta decît un lucru comun, care nu prezintă nici un fel de interes şi nu-mi stîrneşte nici un fel de umectări. Pentru mine Mona Lisa n-o să fie nimic altceva decît portretul unei doamne grăsuţe şi relativ urîţică, iar Eminescu un tînăr cult şi foarte îndrăgostit; dar cam atît. De-aia la Luvru nu m-a interesat niciodată să intru şi am preferat să mă plimb prin curte, la fel la Versailles. De-aia nu citesc ce citeşte toată lumea şi de-aia nu-mi place Brâncuşi. Las toate astea ca subiecte de discuţii aprinse între snobi; eu prefer lucrurile simple, nealterate de nevoia cuiva de îmbogăţire ori show off. Dar care încă mă bucură de cîte ori le privesc sau citesc sau aud, care încă îmi dau starea de bine şi calm, dar pe care încă sînt printre puţinii care le înţeleg, sau care măcar au impresia că ştiu ce-a vrut să spună autorul.

La fel – luxul devine o artă în momentul în care alţi domni bine, plictisiţi de simpla opulenţă a traiului zilnic – declară că de azi nu mai poţi afişa lux decît sub formă de operă de artă. Că ai nevoie de training special pentru a te îmbrăca în ţoale de firmă şi că numai în urma unei analize complete, efectuată de un grup de experţi – mai poţi să bei Hennessy şi să pipi Cohibe cu ceilalţi domni bine din viaţa ta.

Pînă la urmă – totul e relativ. Totul se rezumă la cine, ce şi cum defineşte, în ce context, în ce perioadă de timp şi în compania cui. Iar felul în care fiecare dintre noi alegem să ne raportăm la arta ca la un lux sau să înţelegem luxul ca pe o artă – depinde de propriile decizii. Sau, cel puţin, ar trebui să depindă de propriile decizii. Dar pînă şi genul ăsta de alegeri – depinde, inevitabil, de alte alegeri: să avem azi propriile păreri, sau să ne aliniem cumincior turmei, aşa cum ne-nvaţă tanti de la televizor?

Arta ar trebui să vină din suflet, simţită mai mult decît impusă; iar luxul ar trebui să apară de la sine, crescut mai mult decît construit.

Posted in Fun | 2 Comments »

Tags: arta, Elegantine, lux, Spring SuperBlog 2013

there's someone in my head – but it's not me

De că’tat

Am avut pînă acum

Ce-am mai zîs în ultima vreme

Cutia cu maimuţe

Gînduri pe care le citesc cu drag

Cele mai citite postări azi

Top Rated

Archive for March, 2013

A fi sau a nu fi – între parteneriat media și anonimat

Din mine voi – o prelungire a mea

Secretul preeija controlul – povestiri cu (sau fără) tîlc

Printre ruine, nisip și albastru

Ținîndu-ne de mînă, cu picioarele-n mare

Fifty Shades of Grey – așa cum ar fi trebuit să fie

Fără titlu, fără cuvinte

Parfumul primei întîlniri

“A fi şi a nu fi” (challenge accepted)

Prinţ şi cerşetor, sau cînd nimicul devine artă şi arta lux

Citeşte-mi gîndurile

Ultimele comentarii