Archive for November, 2013

November 19, 2013

Gînd 40

Te caut. De dincolo de real, mereu te caut. Ori, cel puțin, te-am căutat o vreme. Ani buni am trăit cu iluzia că trebuie să te găsesc, în cele din urmă. Toată viața, de fapt, fiecare mișcare, fiecare gest, fiecare cuvînt potrivit așezat la locul lui – se voia un pas mai aproape de tine. N-am știut niciodată ce caut de fapt; am trăit cu iluzia c-am să mă opresc din căutare odată ce te voi fi găsit. M-așteptam la alarme false, la timpi morți, pierduți alergînd cîte-o nălucă, m-așteptam la eșecuri, la dureri, la suferințe și inimi frînte, m-așteptam la zîmbete triste, trădări, deziluzii și gol. Știam că toate au să-mi vină; însă, mai presus de toate, știam că-n final ai să-mi fii tu. Și-apoi m-am oprit. Să nu mă-ntrebați ce anume mi-a pus capăt; ori cine. Poate îmbătrînesc, poate mă prostesc, poate am obosit; sau poate, pur și simplu, într-un final am înțeles.

Am să-mi opresc căutarea. De tot. Nu mai vreau să știu cine ești. Mi-am pierdut interesul în tine. De prea multe ori mi-ai fost cel mai greu sentiment, de prea multe ori nu ți-am fost nimic altceva decît povară. Nu mai vreau să te știu. Nu mai vreau să te simt. Nu mai vreau să te caut. Nu mai am ce să-ți spun.

De-i vrea, vreodată, să mă găsești – să suni la ușă scurt. După șapte. Ori să-mi bați de trei ori în geam. După ploaie. Îți dau chiar voie să nu-mi fie primăvară. Oricum nu te voi mai fi fost așteptat.

Și cred c-am să mă opresc și din scris, pentru o vreme măcar. Churchill cred că zicea cîndva: “omul a spus ceea ce avea de spus; cred c-ar fi vremea să se mai și odihnească”…

ghurhu

what am I to you tell me darling true to me you are the sea vast as you can be and deep the shade of blue when you’re feeling low to whom else do you go see I cry if you hurt I’d give you my last shirt because I love you so if my sky should fall would you even call opened up my heart I never want to part I’m giving you the ball when I look in your eyes I can feel the butterflies I love you when you’re blue tell me darlin’ true what am I to you yeah well if my sky should fall would you even call opened up my heart never wanna part I’m giving you the ball when I look in your eyes I can feel the butterflies could you find a love in me could you carve me in a tree don’t fill my heart with lies I will you love when you’re blue tell me darlin’ true what am I to you

Advertisements
November 10, 2013

Gînd 39

Te-am pedepsit, vreme lungă și refuz de cuvinte. Nu ți-am zis nimic, ca și cînd n-ai fi existat niciodată, ca și cînd ai fi fost doar gînd frumos în după-amiezele mele de Joi. Te-am știut departe și mi te simt gol între sentimente și trăiri; mi-e al dracu’ de dor de tine și mă tem să te văd. Mă tem să te-ating, să te văd zîmbind; mi-e frică de mine, mă tem de tine mai mult ca oricînd altcîndva, amestecată între bunele și relele mele, tu – ce mă poți termina cu totul, dintr-o mișcare a mîinii, dintr-o sprînceană ridicată ori un cuvînt bine ales.

Te-am căutat în fiecare clipă pe lîngă care am trecut și niciodată nu mi-ai fost acolo; nici cuvînt, nici imagini, nici atingeri, nici nimic din ce te știam odată a-mi fi. Și-aș vrea sa-mi vii măcar o dată înapoi, în vreme demult trecută, așa cum n-o să mai fim niciodată, aș vrea să îmi vii înapoi și măcar o dată, măcar pentru o clipă, să mă iubești.

Nu mi te termini tu mie întîi, dinaintea capătului zilelor noastre altar frumuseții fiind?

November 6, 2013

Și te-aș gusta, copilărie de mi-ai fi

ID-100146312Proba șaișpe vine Momentul în care m-apuc eu de scris pentru proba șaișpe vine cît se poate de nepotrivit, imediat după cea mai mare dezamăgire pe care mi-a provocat-o pînă acuma concursul ăsta. Dar trecem peste dezamăgirea cu pricina (o să-i vină ei vremea să fie dezbătută pe-aici…) și vă zic că Marketonline.ro mă provoacă să scriu despre gusturile copilăriei, despre ce anume tradițional încă mai gătesc (sau aș vrea să gătesc), despre cum m-ar ajuta tehnologia actuală (cum ar fi oarece cuptoare încorporabile) să pot păstra respectivele tradiții vii și ce produs HotPoint Ariston mi-ar fi tovarăș mai harnic în “butăcărie“. Acuma…sincer să fiu mi-e un pic mai greu să mă pliez întocmai pe cerințe; de fapt – cred că mi-e una din cele mai grele probe din ambele SB-uri la care am participat… Și nu pentru că nu mi-ar plăcea mîncărurile tradiționale! Nu că nu mi-ar plăcea sarmalele, sau zama de boabe pe ciolan afumat, făcută cu rîntaș de bunica mea, sau cîte și mai cîte alte bunătățuri pe care mi le făcea copil fiind! Și acuma mi-s la fel de dragi (deși acuma le face mama mea; și rîntașul e out of the question…) și le-aș mînca într-una (zamă de boabe am acuma ni în frigider!). Problema e alta: eu nu gătesc. Deloc! Eu mănînc “senviciuri” făcute la aparat (și ce fain ar fi fost dacă era un sandwich-maker în gama HotPoint…) și păpiț adus Duminica de-acasă. Și cam atît. Dar dacă aș găti – mi-ar plăcea să-mi fac sarmale și lucicoș și zamă de boabe și zamă de șălate. Din păcate însă – în capul meu astea nu se pupă de nici o culoare cu tehnologia si cu Aristoanele. Cum să-mi pun io boabele la muiat pe bufet, lîngă oarece plite electrice încorporabile, pe care mai apoi, a doua zi – să fierb ciolanu’ afumat. Nu se face! Nu se păsălesc nicicum!

Genul ăsta de tehnologie însă – merge brici cu singurul gen de minuni pe care eu le-aș găti, probabil, vreodată: rețetele lui Jamie Oliver. Produsele în sine mi se par oarecumva la fel de “curate”, de “sincere” ca și păpițurile lui Jamie. Plus că genul ăla de mîncare merge gătit într-o bucătărie în care să-ți fie drag să stai, una mare, luminoasă tare, cu spațiu de manevră care să-ți ajungă indiferent cît de dezordonat ai fi sau cît de multe minuni ai găti în același timp, cu toate ingredientele lumii la un braț distanță, o bucătărie de casă cu multe camere și mulți copii – nu o bucătărie înghesuită de bloc, indiferent cît de custom-made ar fi toate cele prin ea și cît de maxim ai fi exploatat tu spațiul. Cînd o să am bucătărie de-aia – sigur o să am și oarece Aristoane prin zonă și sigur o să și gătesc. Oliverisme, desigur. Că lucicoșul tot în bucătaria de vară o să fie pregătit (probabil de nevastă-mea … ).

No și-acuma, ca să-mi fac și-un pic din damblaua mea – o să vă zic și ceva despre trei gusturi de care mi-i dor. Nu chiar toate din copilărie și nu chiar de gătit (indiferent de scule – pun intended!), dar care merită menționate, așa…de drag și ca să “ne” mai rîdem:

1. Zecile de minuni din copilăria comunistă care pare să-mi revină tot mai des în minte: înghețata de la dozator, înghețata Polar, gumele țigări, Pepsi-ul, portocalele, bananele, bomboanele chinezești, pîinea caldă, parizerul, brînza topită, biscuiții vrac și toate celelalte. De toate mi-i dor – și nici măcar înlocuitorii care există azi pe piață nu se apropie de originalul de atunci; că majoritatea nici măcar nu mai sînt; deloc. Pe-astea mi-ar plăcea să mi le pot reface în casă.

2. Berea Falken de Bistrița. Ultimul produs al Fabricii de Bere Bistrița – tot rămășiță comunistă -, o bere cum n-am mai întîlnit de-atunci (de prin ’90 și un pic, adică). Un gust tare, aromat, amărui, curat, limpede, piperat și de sete tămăduitor. Și de-ăsta mi-ar plăcea să-mi fac acasă, în porții mici, ținute la rece (în frigider HotPoint Ariston, desigur…).

3. Gustul primului sărut. De ne-egalat ș mereu de amintit. Imposibil de re-creat, indiferent de tehnologie. Dor, pasiune, drag, dăruire. Cam atît pentru azi.

V-am pupat!

Material scris pentru SuperBlog 2013

November 4, 2013

Şi…cînd îţi iese…îl scoţi?

ID-100146312Proba cinşpe a sosit, Farmec iar m-a-mbrobodit. Mă rog, nu doar pe mine, ci pe toată lumea, cred. Sper! Ideea e că acuma tre’ să scriem ce momente frumoase din viaţă am ratat din cauza coşurilor (alea de pe faţă, desigur, nu alea cu “gutui amărui/cu puf galben, ca de pui”…) şi, evident, cum anume Gerovital Plant Stop Acnee ne-a refăcut oameni, redîndu-ne încrederea în propria persoană şi schimbînd percepţia celorlaţi despre noi. La mine – problema e simplă: am o singură amintire oarecumva negativă care să se încadreze cît de cît în subiect. Şi anume, cînd am terminat eu liceul – şi încă nu se făceau albume foto mai ceva ca la nunţi – am făcut şi noi cîte o poză de-aia super geeky pe care s-o dăm colegilor să nu ne uite peste ani (!). Mnoah…io am lipsit de la şcoală în ziua cu pozele, aşa că pe mine m-a tras în chip tata meu, în două frame-uri monumentale: una în spatele grădinii de acasă, undeva între cireş şi păr, eu îmbrăcat elegant la cămaşă, cravată, sacou, pantaloni scurţi şi şlapi; că numa’ susu’ mi se lua în bild… Şi cealaltă – paradoxal şi ironic – în faţa unui tufiş de lîngă studioul foto unde urma să developăm pozele; şi PROMIT că nu mai ştiu de ce acolo, de ce aşa. Şi ca să fac legătura cu tema – regretul meu era că aveam ditamai cornul în ambele poze, undeva drept în mijlocul frunţii, mare, fain şi de-ăla la care încă n-ai ce-i face, decît să-l admiri, că încă nu e bugăt de copt ca să-i faci altceva (chiar! oare fetişuri cu coşuri sînt?…). În rest – alte traume cu puroi n-am. Da’ aia m-o urmărit o vreme bună, pînă am înţeles şi io cum stă treaba; de fapt – cum stau mai multe treburi, dacă e să fiu cinstit.

Şi anume:

1. Dacă ai ajuns să ratezi momente importante din viaţă din cauza unui ten acneic – well, my friend – problemele tale reale sînt muuuuult mai mari de atît! Crede-mă pe cuvînt! Nu zice nimeni că nu e OK să te enerveze coşurile, să încerci să scapi de ele sau să le “împuţinezi” – dar dacă ajungi să RATEZI MOMENTE IMPORTANTE din viaţă din cauză că ai un COŞ – eşti distrus! Clar! Adică…ai nişte problemuţe la mansardă pe care eu ţi-aş recomanda să le tratezi rapid! Şi nu vorbesc despre cazurile puţine de genul ăsta:

ci de alea multe, de diverse “gagice” care au impresia că e sfîrșitul lumii că le-o ieșit un coș. Și asta mă duce direct la punctul

2. Oare de ce ai impresia că dacă acoperi un coș cu fond de ten n-o să-l mai bage nimeni în seamă? Sincer să fiu – din nou exceptînd cazurile de fond-de-tenuială profesionistă – pe mine mă enervează de 15 ori mai tare (și-mi atrage cel puțin de atîtea ori mai tare atenția) o pată cretină de fond de ten – decît un coș. Coșul ăla e o chestie FIREASCĂ, pe care o experimentăm cu toții – unii mai des și alții mai puțin -, care poate – cîteodată – să mai taie dintr-un apetit sau altul, dar… cam atît. Pe cînd porcăria aia de fircăleală cu fond de ten nu-mi zice decît că te stresezi la gîndul coșului ăluia, pe de-o parte (în loc să fii naturală și să “play it cool“) și că habar nu ai de nici un fel de reguli elementare de machiaj ori estetică, pe de alta. Mdeci – ai pierdut din start un moment important în viața ta; dar nu din cauza coșului, ci din cauza TA…

3. Continuînd o idee de la punctul 2 – e mult mai fain să fii naturală; să faci mișto de un coș care, la o adică, ar putea strica un moment anume. Eu, cel puțin – apreciez asta mult mai tare. E…cam ca-n bancul cu Scufița Roșie:

Lupul: Scufiță Roșie, ce-ai în coșuleț?

Scufița: Puroi….

Pe de altă parte – observ că există site-uri întregi dedicate coșurilor (spre exemplu ăsta) și YouTube-ul e plin de video-uri care mai de care mai educative și mai “inspiraționale” (a propos – cuvîntul ăsta NU există în limba română…), cum ar fi ăsta:

ceea ce mă sperie un pic. Adică…e clar că facem parte dintr-o societate unde coșurile par a fi o problemă MAJORĂ, indiferent de generație/vîrstă. Ceea ce mi se pare stupid! Pînă la urmă – sînt atît de multe alte chestii care din punct de vedere al deținătorului de bubilici puroioase – ar trebui să-l rețină de la momente importante; și atît de multe alte chestii, din punct de vedere al celor care-i resping pe “coșuliști” – care ar putea să te atragă sau/și să te facă să-ți repugne un om – încît chiar nu știu dacă tenul acneic ar trebui, în vreun fel, să fie subiect de discuție. Adică…hai să vedem cîte momente importante am ratat pentru că nu ne-am fost spălat părul; sau pentru că n-aveam cămașă călcată; sau pentru că ne-o rămas susan între dinți; sau pentru că nu eram, pur și simplu, pe fază. Chiar nu știu dacă ăsta e un subiect ce merită discutat/dezvoltat/disecat/dezbătut/dezbrăcat/stors/scos/curățat.

Nu mai bine bem și noi ceva? “Așea”…ca între prieteni?

Material scris pentru SuperBlog 2013

November 2, 2013

Şi-apoi “ne”-am rîs isteric şi-n culori

Să mor dacă ştiu ce să scriu la proba asta! Regulile au fost schimbate brusc – şi nu mai tre’ să scriu advertorial. Nici măcar referire subtilă la un produs nu mai trebuie să fac. Cică ar trebui doar să vă binedispun, cu o povestioară hazlie. OMFG! Păi io-s praf la de-astea! Adică…deja ştie toată lumea cam ce scriu – şi nimic nu e de rîs printre cuvintele mele. Iar cînd mi-s io funny, trebuie totul să se lege de ceva dinainte; adică cineva să mi-o ridice la fileu (nu vă gîndiţi la prostii!!) şi io s-o iau doar din mers (fără prostii, again!) şi să dau drumul porumbeilor. Da’ să mă apuc eu aşa, din senin, să scriu de să “vă” rîdeţi…pffff! Greu, dom’ne, greu! Foarte greu. Da’ mi-am amintit ceva uşor hazliu; recte – că am un articolaş în drafts de patru luni; şi care e în foarte strînsă legătură cu proba asta. Ia uite:

Nevoia de spațiu creeijază dependență (sefeu de vară)

Citind săptămîna trecută provocarea lansată de Manuel – m-am gîndit că parcă-parcă m-aș băga. Evident însă – cre’ că e o chestie ce vine cu vîrsta – am uitat complet de concursul cu pricina. Și-apoi în seara asta, într-un plict absolut perfect – răsfoiam febeul și diversele grupuri de care m-am agățat pe-acolo, doar ca să văd la un moment dat o postare înscrisă în respectivul concurs. Agitație maximă între neuroneii mei: parcă am citit ceva despre asta, cînd oare era? Da’ ce trebuia să fac? Oh, crap! Mîine e deadline-ul! Ar trebui să scriu ceva, da’ ce?! Și tot foindu-mă între tab-urile mozzilei și gîndurile-mi adormite – brusc m-am trezit în minte cu două imagini, similare practic, dar din vremuri diferite: prima, de cînd eram eu copil și văzusem ceva film/serial cu niște oameni care se făcuseră mici mici și aveau o serie întreagă de aventuri liliputane și a doua, mai recentă, de pe vremea cînd fiică-mea mare era mică și se uita la diverse desene animate (încă mai avea din ce alege…) și erau unele cu un băiețel care se făcea mic și apoi umbla prin corpul omului să descopere ce și cum e pe acolo (mi-amintesc cu amănunte episodul în care ajunsese în stomac; weird, I’d say…). Și brusc – mi-am rînjit eu mie: știu ce să scriu! So here we are. Just sit back, relax, and enjoy the ride, cum s-ar zice.

Habar n-am cum am ajuns acolo! Se poate să fi fost un fel de dimineață devreme, cu iz de sîmbăta pe la 9, cam pe cînd domnișoarele cu picioare lungi și fardate strident coboară din mașini în parcarea mall-ului, urmînd să servească o cafeluță cu fetele, la o șuetă de weekend. Cam așa-mi mirosea aerul din jur, că de văzut nu vedeam mare lucru. De fapt – vorbesc tîmpenii! Practic – era întuneric beznă, și doar de undeva de departe de deasupra mea, dintr-un colț ce-mi părea foarte îndepărtat – se ițea o rază de lumină timidă, ce se rostogolea înainte-mi acompaniată de un fel de zumzet continuu, asemeni zgomotului pe care-l auzi în momentul în care răspunzi la telefon și constați că e doar un apel din greșeala, făcut din buzunar (chiar: în afară de mine, mai are cineva curiozitatea de-a aștepta preț de cîteva secunde bune în cazul apelurilor de genul, în speranța că poate se-aude ceva ce nu trebuie? 😀 ). Mi-am dat seama repede că izul de sîmbătă la cafea venea și el odată cu lumina și că, de fapt, în jurul meu era o nebunie de mirosuri, care mai de care mai puternice, luptîndu-se unele cu altele pentru supremație, călcîndu-se în picioare pentru a ieși în față și acoperindu-se unele pe altele în același timp: vanilie; piele; lamîie; plastic; mentă; aloe; lemn; stătut; ceva cleios și moale, ușor vechi; parcă lavandă; mosc; hîrtie; alcool; ceva trist; ceva vesel; cafea; iaurt; alt fel de piele; ceva foarte vechi; parcă și un pic de naftalină; metal; detergent; tutun; ceva înțepător, ușor acid; și-aș putea continua. Where the hell was I?? Am început să dau un pic din coate (de fapt, cre’ că semănam cu Kramer intrînd în apartament la Seinfeld) în încercarea de-a-mi da seama de ce anume e prin jurul meu. La prima vedere – destul de liber în zonă – dar habar n-aveam încotro s-o iau. Brusc, un fel de zguduitură m-a trîntit pe burtă. După cîteva secunde de buimăceală, mi-am ridicat ochii din pămînt (?), doar ca să constat că se făcuse lumină: gaura prin care raza de mai devreme îmi adusese miros de mall se transformase în ditamai cerul deasupra mea (mmm….de fapt – era cerul, da’ ceva mai sus; mult mai sus) și-am apucat să văd un fel de mînă uriașă apropiindu-se de mine, cu niște unghii lungi și roșii cotrobaind undeva în preajmă-mi, retrăgîndu-se mai apoi, înfășurate în jurul a ceva ce semăna a telefon. WTF is this???

M-am uitat atent în jur și primele mirosuri au început să se desprindă de gloată: un caiețel, un creion, un buletin și niște chitanțe vechi, aranjate toate frumos, unele lîngă altele, stăteau cuminți în dreapta mea. În stînga, la fel de frumos aliniate, o poliță RCA, un certificat de înmatriculare, o carte de vizită a unui broker și-un și una a unui dealer auto. Hopa! Ceva parcă începe a se lega! Parcă-parcă încep să-nțeleg unde mă aflu. Mai tre’ să stabilesc numa’ cum am ajuns aici. Fac cîțiva pași și dau nas în nas cu un fel de ușă

Mnoah – cam aşa fac eu cu toate cele… Adicătelea – las totul pe ultimul moment. Că apoi îmi creşte adrenalina mai ceva ca testosteronul cînd văd roşcate cu picioare lungi şi ţîţe mici. Şi cu adrenalina erectă – bag grele. Şi mă agit, “si dă-i si luptă, si dă-i si luptă” şi apoi mă dezumflu şi mă flăscuiesc precum baloanele şi las totul neterminat. De-aia, în principiu, la mine orice fel de îndatorire trebuie dusă la îndeplinire dintr-un şut. Din prima, de tot. Că altfel – iese cu prostii, neterminat şi mofluz (io, nu task-ul 😀 ). Şi peste toate cele – acuma tre’ să “ne” rîdem. Păi despre ce? “Dăcît” despre mine dacă “ne” rîdem. Şi mai pot să vă reproduc cel mai mişto banc auzit în ultimele luni:

– Alinuţa, ce înţelegi tu prin “număr complex”? o întreabă profesorul de matematică.
Alinuţa cea blondă stătu un pic şi cugetă, apoi răspunse, chicotind:
– Tot tacîmul?…

Cam atît pentru azi.

O fi rău, ori o fi bine

om vedea cînd nota vine.

De om plînge ori om rîde –

Manuel ne fie gîde.

Da’ nu nouă, numa’ mie

Ca-ntr-un fel de jucărie.

Că am scris cică de rîs

şi-o ieşit un mare fîs.

(Să-l citiţi pe lîngă sobă

fiindcă Reeija-i şăf la probă)

Ia mai uraţi măăăăăi! Hăi hăi!

Peace out, dudes! Mmwaaah!

Material scris pentru SuperBlog 2013

November 1, 2013

Şi printre nori aş vrea să te iubesc, în zbor nebun şi trimbulind

ID-100146312În proba treişpe, Toyota-mi cere să prezint lumea mea, redescoperită-ntr-un hibrid, într-o poveste reală ori imaginară, cum mi-e mie mai bine. Acuma…”hibrizi” de-ăştia io am văzut vreo 2 pe la noi prin ţară şi mulţi mulţi mulţi legaţi la prizele existente pe marginea drumului în Norvegia. De mă dat vreodată cu unul – vorba lu’ tata meu – “ni’ nu po’te fi vorba!”. De redescoperit lumi, ale mele sau ale altora, într-o maşină sau alta, într-un fel sau altul – asta am făcut-o însă de multe ori; şi dacă n-am făcut-o încă aşa cum mi-aş dori – am cîteva idei despre ce şi cum mi-ar plăcea să redescopăr. Şi-o să vă povestesc probabil despre asta, odată ce am lămurit problema hibridului. Mai precis – ce-ar face diferenţa între o maşină “normală” şi-un hibrid de-ăsta, din perspectiva redescoperirilor de lumi. Şi-n capul meu lucrurile îs simple şi, ca de obicei – pragmatice: păi întîi de toate – e mult mai ieftină redescoperirea; şi diferenţa dintre cît ai da pe combustibil într-un caz sau celălalt – o bagi în redescoperire (a se înlocui cu femeia/bărbatul preferat, după caz). Apoi – în mod cert – e mai linişte. Şi faţă de o benzinară e mai linişte; dar gîndiţi-vă cum e să redescoperi una alta cu un “diesel-os” sub fund şi cît de fain şi intim trebuie să fie totul în liniştea unui motor electric… E cam ca diferenţa între a face dragoste (sau sex, depinde de perspectivă) într-o toaletă de pub cu concert live – sau într-un dormitor cu şemineu şi vin, undeva în vîrf de munte, iarna. Adică….”apples and oranges“. Şi-n fine – şi asta e din perspectiva mea, de utilizator de maşină pe GPL, al cărei rezervor de benzină e mereu mai mult decît gol… – cînd ţi se gată benzinica la hibrid, norocul fiind că pornirea e electrică (spre deosebire de GPL 😦 ) – scenariul poa’ să fie următorul: te duci repede repede şi alimentezi sau (şi ăsta e cel cîştigător) o iei tu fain frumos cu aleasa inimii în seara cu pricina – în dreapta – şi o calci molcom (maxim 50) pînă nu mai ai nici curent. Şi acuma scenariul are 2 variante din care poţi alege: varianta A – te-ndrepţi spre o zonă unde ştii bine că e o priză la-ndemînă (preferabil Norvegia), legi maşinuţa la sursă – şi pînă se rezolvă treaba – redescoperi una-alta. Sau varianta B (din nou cîştigătoare) – te-ndrepţi cu bună ştiinţă către mama dracului şi cînd se gată “juice-ul” – singurul lucru pe care-l mai poţi face – e să redescoperi, dar de data asta totul. Că ai vreme, nu de alta. Plus şansa de a descoperi cum reacţionează aleasa în situaţii de criză, sub stress, în cazuri de foame/sete acută, la nervi – şi care anume sînt/pot fi/trebuie să fie metodele tale de a o re-aduce la starea iniţială sau, cel mai bine, la cea în care redescoperirea devine singura opţiune şi-n căpşorul ei. Mnoah deci, overall, numa’ de bine cu hibrizii, că te-ajută din toate direcţiile să ţi-atingi scopul. Kudos to that! Acuma trecem la redescoperire. Păstraţi-vă în minte comparaţia de mai devreme. E de-acolo 😉

Mi-e dor să te ştiu lîngă mine, între mirosul de brăduleţ albastru atîrnat la oglindă şi kilometrii mulţi din bordul minunii roşii. Prelungă şi tăcută, cu ochii mari şi degetele lungi, cu zîmbetul cu buză muşcată a pofte şi dinţii albi şi strîmbi trimiţîndu-mi semnale – mi-e dor să te am lîngă mine. Habar nu mai am şi nici măcar nu mai contează cine eşti sau cum anume detaliile mi te fac amintire strîns legată de cineva. Cîndva, demult, te-am imaginat lîngă mine, te-am simţit acolo, dragă şi aproape mie, o lume ce aştepta a se deschide cu totul mie, o femeie cum n-a fost vreuna vreodată, a mea, doar a mea, cu gîndul la mine în nopţi fără lună şi teama de cuvintele mele de cîte ori mi-ai fi fost aproape. Dar cu drag de mine, cu dor de mine, gata să mi se dăruie, să facă din lumea ei lumea mea şi încă o dată invers la fel, întrepătrundere de fel de feluri ale noastre în mirosul de maşină nouă într-unul contopiţi. Mi-ar fi plăcut să te iubesc acolo, să ne pierdem unul în celălalt, înghesuiţi între scaune şi ceasuri de bord, între miros de nou şi miros de tine transpirată de dor, mi-ar fi plăcut să plutim unul înspre lumea celuilalt, fără cuvinte, doar atingeri şi zîmbete, să ne pierdem raţiune şi zi, între noapte şi vise, între nebunesc, ne-înţeles şi obscur, să ne fim unul altuia curcubeu şi asfalt, descătuşare de lume şi goană aiurea spre capăt de vis. Alerg de nebun de-a dreapta cailor putere, cu geamul deschis şi părul tău fluturînd în urletul muzicii, mîna stîngă pe schimbător şi apoi undeva pe picioarele tale, zîmbeşti vină şi pofte ascunse-ntre şuviţele alintate de vînt, gîndul îmi fuge la întrecoapsele tale şi piciorul îmi cade greu pe pedală. Noapte, ferestre aburite şi aceleaşi muzici acoperindu-ne tăcerea. Faruri lovindu-ne din toate părţile, străzi părăsite şi miros de bătrîni pe alei. Umărul tău gol, degetele mele mîngîindu-ţi ceafa şi buze avide zdrobindu-se în cercuri de roşu şi gri. Apoi altă zi, alte stăzi, alte faruri, alte trăiri. Sîni goi, din nou umeri, genunchi, degete desenînd cercuri în jurul a tot ce mi-ai fost, ureche muşcată, un geamăt scurt, lacrimi dintr-altă seară pe pieptul meu, apoi kilometrii rămînînd în urma noastră asemeni anotimpurilor, muzică urlînd, vînt, asfalt, curcubee şi dor. Alte zile, alţi ani, alte trăiri, alte maşini, alţi oameni. La volan, în dreapta, în jur, în sentimente, în vise, în nopţile fără lună, pe petecele de hîrtie găsite între scaune, în fumul de ţigară, pe pieptul meu, între sînii tăi, printre noi, peste ei. Te caut mereu, te caut în fiecare drum pe care îl fac, te caut cu fiecare kilometru scurs, te caut cu fiecare primăvară ce trece peste mine, cu fiecare toamnă, mi-e dor de aerul cald acoperindu-ne picioarele în frigul celorlalţi, mi se face de zîmbetul tău; şi-apoi te văd pe străzi, în alte realităţi, ale altora – şi-mi zîmbesc a neputinţă brăduleţul albastru şi oglinzile martori, bancheta plină de doruri şi poveşti neştiute de nimeni, capota purtînd încă urmele mîinilor tale şi vîntul prizonier. Nu-mi mai eşti, nu mi-ai fost niciodată, n-ai să îmi fii. Niciodata, nicăieri, nicicum.

Şi-aş vrea să fiu hibridul tău, alimentat de nimic alta decît mîna ta, atingere în tonuri de La minor şi linişte de sentimente uitate pe bancheta din spate. Cîndva – ai să-mi vii, nu-i aşa? Ai să te-mparţi cu mine, între culori terne şi vînt gol, între scrîşnet de roţi şi miros de brăduleţ albastru. Ai să-mi vii…

Material scris pentru SuperBlog 2013

Tsunami

TSUNAMI [pr.: țunámi] n. Val gigantic care apare la suprafața oceanelor în urma cutremurelor submarine. /Cuv. jap.

TED Blog

The TED Blog shares interesting news about TED, TED Talks video, the TED Prize and more.

AraNaluca

E toamnă ...

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

@soffys

Life... as I know it!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Ale în țara cuvintelor

Să mă iertați pentru că detest monotonia, clișeele, și limbajul de lemn!

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

L.M.T.

Just another WordPress.com site

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Jurnalul Evei

Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers