there's someone in my head – but it's not me

Proba șaișpe vine Momentul în care m-apuc eu de scris pentru proba șaișpe vine cît se poate de nepotrivit, imediat după cea mai mare dezamăgire pe care mi-a provocat-o pînă acuma concursul ăsta. Dar trecem peste dezamăgirea cu pricina (o să-i vină ei vremea să fie dezbătută pe-aici…) și vă zic că Marketonline.ro mă provoacă să scriu despre gusturile copilăriei, despre ce anume tradițional încă mai gătesc (sau aș vrea să gătesc), despre cum m-ar ajuta tehnologia actuală (cum ar fi oarece cuptoare încorporabile) să pot păstra respectivele tradiții vii și ce produs HotPoint Ariston mi-ar fi tovarăș mai harnic în “butăcărie“. Acuma…sincer să fiu mi-e un pic mai greu să mă pliez întocmai pe cerințe; de fapt – cred că mi-e una din cele mai grele probe din ambele SB-uri la care am participat… Și nu pentru că nu mi-ar plăcea mîncărurile tradiționale! Nu că nu mi-ar plăcea sarmalele, sau zama de boabe pe ciolan afumat, făcută cu rîntaș de bunica mea, sau cîte și mai cîte alte bunătățuri pe care mi le făcea copil fiind! Și acuma mi-s la fel de dragi (deși acuma le face mama mea; și rîntașul e out of the question…) și le-aș mînca într-una (zamă de boabe am acuma ni în frigider!). Problema e alta: eu nu gătesc. Deloc! Eu mănînc “senviciuri” făcute la aparat (și ce fain ar fi fost dacă era un sandwich-maker în gama HotPoint…) și păpiț adus Duminica de-acasă. Și cam atît. Dar dacă aș găti – mi-ar plăcea să-mi fac sarmale și lucicoș și zamă de boabe și zamă de șălate. Din păcate însă – în capul meu astea nu se pupă de nici o culoare cu tehnologia si cu Aristoanele. Cum să-mi pun io boabele la muiat pe bufet, lîngă oarece plite electrice încorporabile, pe care mai apoi, a doua zi – să fierb ciolanu’ afumat. Nu se face! Nu se păsălesc nicicum!

Genul ăsta de tehnologie însă – merge brici cu singurul gen de minuni pe care eu le-aș găti, probabil, vreodată: rețetele lui Jamie Oliver. Produsele în sine mi se par oarecumva la fel de “curate”, de “sincere” ca și păpițurile lui Jamie. Plus că genul ăla de mîncare merge gătit într-o bucătărie în care să-ți fie drag să stai, una mare, luminoasă tare, cu spațiu de manevră care să-ți ajungă indiferent cît de dezordonat ai fi sau cît de multe minuni ai găti în același timp, cu toate ingredientele lumii la un braț distanță, o bucătărie de casă cu multe camere și mulți copii – nu o bucătărie înghesuită de bloc, indiferent cît de custom-made ar fi toate cele prin ea și cît de maxim ai fi exploatat tu spațiul. Cînd o să am bucătărie de-aia – sigur o să am și oarece Aristoane prin zonă și sigur o să și gătesc. Oliverisme, desigur. Că lucicoșul tot în bucătaria de vară o să fie pregătit (probabil de nevastă-mea … ).

No și-acuma, ca să-mi fac și-un pic din damblaua mea – o să vă zic și ceva despre trei gusturi de care mi-i dor. Nu chiar toate din copilărie și nu chiar de gătit (indiferent de scule – pun intended!), dar care merită menționate, așa…de drag și ca să “ne” mai rîdem:

1. Zecile de minuni din copilăria comunistă care pare să-mi revină tot mai des în minte: înghețata de la dozator, înghețata Polar, gumele țigări, Pepsi-ul, portocalele, bananele, bomboanele chinezești, pîinea caldă, parizerul, brînza topită, biscuiții vrac și toate celelalte. De toate mi-i dor – și nici măcar înlocuitorii care există azi pe piață nu se apropie de originalul de atunci; că majoritatea nici măcar nu mai sînt; deloc. Pe-astea mi-ar plăcea să mi le pot reface în casă.

2. Berea Falken de Bistrița. Ultimul produs al Fabricii de Bere Bistrița – tot rămășiță comunistă -, o bere cum n-am mai întîlnit de-atunci (de prin ’90 și un pic, adică). Un gust tare, aromat, amărui, curat, limpede, piperat și de sete tămăduitor. Și de-ăsta mi-ar plăcea să-mi fac acasă, în porții mici, ținute la rece (în frigider HotPoint Ariston, desigur…).

3. Gustul primului sărut. De ne-egalat ș mereu de amintit. Imposibil de re-creat, indiferent de tehnologie. Dor, pasiune, drag, dăruire. Cam atît pentru azi.

V-am pupat!

Material scris pentru SuperBlog 2013

Să mor dacă ştiu ce să scriu la proba asta! Regulile au fost schimbate brusc – şi nu mai tre’ să scriu advertorial. Nici măcar referire subtilă la un produs nu mai trebuie să fac. Cică ar trebui doar să vă binedispun, cu o povestioară hazlie. OMFG! Păi io-s praf la de-astea! Adică…deja ştie toată lumea cam ce scriu – şi nimic nu e de rîs printre cuvintele mele. Iar cînd mi-s io funny, trebuie totul să se lege de ceva dinainte; adică cineva să mi-o ridice la fileu (nu vă gîndiţi la prostii!!) şi io s-o iau doar din mers (fără prostii, again!) şi să dau drumul porumbeilor. Da’ să mă apuc eu aşa, din senin, să scriu de să “vă” rîdeţi…pffff! Greu, dom’ne, greu! Foarte greu. Da’ mi-am amintit ceva uşor hazliu; recte – că am un articolaş în drafts de patru luni; şi care e în foarte strînsă legătură cu proba asta. Ia uite:

Nevoia de spațiu creeijază dependență (sefeu de vară)

Citind săptămîna trecută provocarea lansată de Manuel – m-am gîndit că parcă-parcă m-aș băga. Evident însă – cre’ că e o chestie ce vine cu vîrsta – am uitat complet de concursul cu pricina. Și-apoi în seara asta, într-un plict absolut perfect – răsfoiam febeul și diversele grupuri de care m-am agățat pe-acolo, doar ca să văd la un moment dat o postare înscrisă în respectivul concurs. Agitație maximă între neuroneii mei: parcă am citit ceva despre asta, cînd oare era? Da’ ce trebuia să fac? Oh, crap! Mîine e deadline-ul! Ar trebui să scriu ceva, da’ ce?! Și tot foindu-mă între tab-urile mozzilei și gîndurile-mi adormite – brusc m-am trezit în minte cu două imagini, similare practic, dar din vremuri diferite: prima, de cînd eram eu copil și văzusem ceva film/serial cu niște oameni care se făcuseră mici mici și aveau o serie întreagă de aventuri liliputane și a doua, mai recentă, de pe vremea cînd fiică-mea mare era mică și se uita la diverse desene animate (încă mai avea din ce alege…) și erau unele cu un băiețel care se făcea mic și apoi umbla prin corpul omului să descopere ce și cum e pe acolo (mi-amintesc cu amănunte episodul în care ajunsese în stomac; weird, I’d say…). Și brusc – mi-am rînjit eu mie: știu ce să scriu! So here we are. Just sit back, relax, and enjoy the ride, cum s-ar zice.

Habar n-am cum am ajuns acolo! Se poate să fi fost un fel de dimineață devreme, cu iz de sîmbăta pe la 9, cam pe cînd domnișoarele cu picioare lungi și fardate strident coboară din mașini în parcarea mall-ului, urmînd să servească o cafeluță cu fetele, la o șuetă de weekend. Cam așa-mi mirosea aerul din jur, că de văzut nu vedeam mare lucru. De fapt – vorbesc tîmpenii! Practic – era întuneric beznă, și doar de undeva de departe de deasupra mea, dintr-un colț ce-mi părea foarte îndepărtat – se ițea o rază de lumină timidă, ce se rostogolea înainte-mi acompaniată de un fel de zumzet continuu, asemeni zgomotului pe care-l auzi în momentul în care răspunzi la telefon și constați că e doar un apel din greșeala, făcut din buzunar (chiar: în afară de mine, mai are cineva curiozitatea de-a aștepta preț de cîteva secunde bune în cazul apelurilor de genul, în speranța că poate se-aude ceva ce nu trebuie? 😀 ). Mi-am dat seama repede că izul de sîmbătă la cafea venea și el odată cu lumina și că, de fapt, în jurul meu era o nebunie de mirosuri, care mai de care mai puternice, luptîndu-se unele cu altele pentru supremație, călcîndu-se în picioare pentru a ieși în față și acoperindu-se unele pe altele în același timp: vanilie; piele; lamîie; plastic; mentă; aloe; lemn; stătut; ceva cleios și moale, ușor vechi; parcă lavandă; mosc; hîrtie; alcool; ceva trist; ceva vesel; cafea; iaurt; alt fel de piele; ceva foarte vechi; parcă și un pic de naftalină; metal; detergent; tutun; ceva înțepător, ușor acid; și-aș putea continua. Where the hell was I?? Am început să dau un pic din coate (de fapt, cre’ că semănam cu Kramer intrînd în apartament la Seinfeld) în încercarea de-a-mi da seama de ce anume e prin jurul meu. La prima vedere – destul de liber în zonă – dar habar n-aveam încotro s-o iau. Brusc, un fel de zguduitură m-a trîntit pe burtă. După cîteva secunde de buimăceală, mi-am ridicat ochii din pămînt (?), doar ca să constat că se făcuse lumină: gaura prin care raza de mai devreme îmi adusese miros de mall se transformase în ditamai cerul deasupra mea (mmm….de fapt – era cerul, da’ ceva mai sus; mult mai sus) și-am apucat să văd un fel de mînă uriașă apropiindu-se de mine, cu niște unghii lungi și roșii cotrobaind undeva în preajmă-mi, retrăgîndu-se mai apoi, înfășurate în jurul a ceva ce semăna a telefon. WTF is this???

M-am uitat atent în jur și primele mirosuri au început să se desprindă de gloată: un caiețel, un creion, un buletin și niște chitanțe vechi, aranjate toate frumos, unele lîngă altele, stăteau cuminți în dreapta mea. În stînga, la fel de frumos aliniate, o poliță RCA, un certificat de înmatriculare, o carte de vizită a unui broker și-un și una a unui dealer auto. Hopa! Ceva parcă începe a se lega! Parcă-parcă încep să-nțeleg unde mă aflu. Mai tre’ să stabilesc numa’ cum am ajuns aici. Fac cîțiva pași și dau nas în nas cu un fel de ușă

Mnoah – cam aşa fac eu cu toate cele… Adicătelea – las totul pe ultimul moment. Că apoi îmi creşte adrenalina mai ceva ca testosteronul cînd văd roşcate cu picioare lungi şi ţîţe mici. Şi cu adrenalina erectă – bag grele. Şi mă agit, “si dă-i si luptă, si dă-i si luptă” şi apoi mă dezumflu şi mă flăscuiesc precum baloanele şi las totul neterminat. De-aia, în principiu, la mine orice fel de îndatorire trebuie dusă la îndeplinire dintr-un şut. Din prima, de tot. Că altfel – iese cu prostii, neterminat şi mofluz (io, nu task-ul 😀 ). Şi peste toate cele – acuma tre’ să “ne” rîdem. Păi despre ce? “Dăcît” despre mine dacă “ne” rîdem. Şi mai pot să vă reproduc cel mai mişto banc auzit în ultimele luni:

– Alinuţa, ce înţelegi tu prin “număr complex”? o întreabă profesorul de matematică.
Alinuţa cea blondă stătu un pic şi cugetă, apoi răspunse, chicotind:
– Tot tacîmul?…

Cam atît pentru azi.

O fi rău, ori o fi bine

om vedea cînd nota vine.

De om plînge ori om rîde –

Manuel ne fie gîde.

Da’ nu nouă, numa’ mie

Ca-ntr-un fel de jucărie.

Că am scris cică de rîs

şi-o ieşit un mare fîs.

(Să-l citiţi pe lîngă sobă

fiindcă Reeija-i şăf la probă)

Ia mai uraţi măăăăăi! Hăi hăi!

Peace out, dudes! Mmwaaah!

Material scris pentru SuperBlog 2013

În proba treişpe, Toyota-mi cere să prezint lumea mea, redescoperită-ntr-un hibrid, într-o poveste reală ori imaginară, cum mi-e mie mai bine. Acuma…”hibrizi” de-ăştia io am văzut vreo 2 pe la noi prin ţară şi mulţi mulţi mulţi legaţi la prizele existente pe marginea drumului în Norvegia. De mă dat vreodată cu unul – vorba lu’ tata meu – “ni’ nu po’te fi vorba!”. De redescoperit lumi, ale mele sau ale altora, într-o maşină sau alta, într-un fel sau altul – asta am făcut-o însă de multe ori; şi dacă n-am făcut-o încă aşa cum mi-aş dori – am cîteva idei despre ce şi cum mi-ar plăcea să redescopăr. Şi-o să vă povestesc probabil despre asta, odată ce am lămurit problema hibridului. Mai precis – ce-ar face diferenţa între o maşină “normală” şi-un hibrid de-ăsta, din perspectiva redescoperirilor de lumi. Şi-n capul meu lucrurile îs simple şi, ca de obicei – pragmatice: păi întîi de toate – e mult mai ieftină redescoperirea; şi diferenţa dintre cît ai da pe combustibil într-un caz sau celălalt – o bagi în redescoperire (a se înlocui cu femeia/bărbatul preferat, după caz). Apoi – în mod cert – e mai linişte. Şi faţă de o benzinară e mai linişte; dar gîndiţi-vă cum e să redescoperi una alta cu un “diesel-os” sub fund şi cît de fain şi intim trebuie să fie totul în liniştea unui motor electric… E cam ca diferenţa între a face dragoste (sau sex, depinde de perspectivă) într-o toaletă de pub cu concert live – sau într-un dormitor cu şemineu şi vin, undeva în vîrf de munte, iarna. Adică….”apples and oranges“. Şi-n fine – şi asta e din perspectiva mea, de utilizator de maşină pe GPL, al cărei rezervor de benzină e mereu mai mult decît gol… – cînd ţi se gată benzinica la hibrid, norocul fiind că pornirea e electrică (spre deosebire de GPL 😦 ) – scenariul poa’ să fie următorul: te duci repede repede şi alimentezi sau (şi ăsta e cel cîştigător) o iei tu fain frumos cu aleasa inimii în seara cu pricina – în dreapta – şi o calci molcom (maxim 50) pînă nu mai ai nici curent. Şi acuma scenariul are 2 variante din care poţi alege: varianta A – te-ndrepţi spre o zonă unde ştii bine că e o priză la-ndemînă (preferabil Norvegia), legi maşinuţa la sursă – şi pînă se rezolvă treaba – redescoperi una-alta. Sau varianta B (din nou cîştigătoare) – te-ndrepţi cu bună ştiinţă către mama dracului şi cînd se gată “juice-ul” – singurul lucru pe care-l mai poţi face – e să redescoperi, dar de data asta totul. Că ai vreme, nu de alta. Plus şansa de a descoperi cum reacţionează aleasa în situaţii de criză, sub stress, în cazuri de foame/sete acută, la nervi – şi care anume sînt/pot fi/trebuie să fie metodele tale de a o re-aduce la starea iniţială sau, cel mai bine, la cea în care redescoperirea devine singura opţiune şi-n căpşorul ei. Mnoah deci, overall, numa’ de bine cu hibrizii, că te-ajută din toate direcţiile să ţi-atingi scopul. Kudos to that! Acuma trecem la redescoperire. Păstraţi-vă în minte comparaţia de mai devreme. E de-acolo 😉

Mi-e dor să te ştiu lîngă mine, între mirosul de brăduleţ albastru atîrnat la oglindă şi kilometrii mulţi din bordul minunii roşii. Prelungă şi tăcută, cu ochii mari şi degetele lungi, cu zîmbetul cu buză muşcată a pofte şi dinţii albi şi strîmbi trimiţîndu-mi semnale – mi-e dor să te am lîngă mine. Habar nu mai am şi nici măcar nu mai contează cine eşti sau cum anume detaliile mi te fac amintire strîns legată de cineva. Cîndva, demult, te-am imaginat lîngă mine, te-am simţit acolo, dragă şi aproape mie, o lume ce aştepta a se deschide cu totul mie, o femeie cum n-a fost vreuna vreodată, a mea, doar a mea, cu gîndul la mine în nopţi fără lună şi teama de cuvintele mele de cîte ori mi-ai fi fost aproape. Dar cu drag de mine, cu dor de mine, gata să mi se dăruie, să facă din lumea ei lumea mea şi încă o dată invers la fel, întrepătrundere de fel de feluri ale noastre în mirosul de maşină nouă într-unul contopiţi. Mi-ar fi plăcut să te iubesc acolo, să ne pierdem unul în celălalt, înghesuiţi între scaune şi ceasuri de bord, între miros de nou şi miros de tine transpirată de dor, mi-ar fi plăcut să plutim unul înspre lumea celuilalt, fără cuvinte, doar atingeri şi zîmbete, să ne pierdem raţiune şi zi, între noapte şi vise, între nebunesc, ne-înţeles şi obscur, să ne fim unul altuia curcubeu şi asfalt, descătuşare de lume şi goană aiurea spre capăt de vis. Alerg de nebun de-a dreapta cailor putere, cu geamul deschis şi părul tău fluturînd în urletul muzicii, mîna stîngă pe schimbător şi apoi undeva pe picioarele tale, zîmbeşti vină şi pofte ascunse-ntre şuviţele alintate de vînt, gîndul îmi fuge la întrecoapsele tale şi piciorul îmi cade greu pe pedală. Noapte, ferestre aburite şi aceleaşi muzici acoperindu-ne tăcerea. Faruri lovindu-ne din toate părţile, străzi părăsite şi miros de bătrîni pe alei. Umărul tău gol, degetele mele mîngîindu-ţi ceafa şi buze avide zdrobindu-se în cercuri de roşu şi gri. Apoi altă zi, alte stăzi, alte faruri, alte trăiri. Sîni goi, din nou umeri, genunchi, degete desenînd cercuri în jurul a tot ce mi-ai fost, ureche muşcată, un geamăt scurt, lacrimi dintr-altă seară pe pieptul meu, apoi kilometrii rămînînd în urma noastră asemeni anotimpurilor, muzică urlînd, vînt, asfalt, curcubee şi dor. Alte zile, alţi ani, alte trăiri, alte maşini, alţi oameni. La volan, în dreapta, în jur, în sentimente, în vise, în nopţile fără lună, pe petecele de hîrtie găsite între scaune, în fumul de ţigară, pe pieptul meu, între sînii tăi, printre noi, peste ei. Te caut mereu, te caut în fiecare drum pe care îl fac, te caut cu fiecare kilometru scurs, te caut cu fiecare primăvară ce trece peste mine, cu fiecare toamnă, mi-e dor de aerul cald acoperindu-ne picioarele în frigul celorlalţi, mi se face de zîmbetul tău; şi-apoi te văd pe străzi, în alte realităţi, ale altora – şi-mi zîmbesc a neputinţă brăduleţul albastru şi oglinzile martori, bancheta plină de doruri şi poveşti neştiute de nimeni, capota purtînd încă urmele mîinilor tale şi vîntul prizonier. Nu-mi mai eşti, nu mi-ai fost niciodată, n-ai să îmi fii. Niciodata, nicăieri, nicicum.

Şi-aş vrea să fiu hibridul tău, alimentat de nimic alta decît mîna ta, atingere în tonuri de La minor şi linişte de sentimente uitate pe bancheta din spate. Cîndva – ai să-mi vii, nu-i aşa? Ai să te-mparţi cu mine, între culori terne şi vînt gol, între scrîşnet de roţi şi miros de brăduleţ albastru. Ai să-mi vii…

Material scris pentru SuperBlog 2013