Archive for ‘SuperBlog’

September 4, 2014

Nouă superbloage și cu sergentu’ zece

Dragii mei cei pe care s-ar zice că v-am uitat de-o vreme,

 

Cum mă plictisesc tare și nici măcar Charlie (pentru cunoscători) nu e în stare să-mi umple TOT timpul, cum știm că mulți sînteți împotrivă și în genere mie mi-i drag să fac lucruri numa’ de-al dracu’, cum că vine și toamna și vrea și Dara să se înscrie – deci am din nou competiție – o să mă superblogăresc iar, pînă m-oi enerva iar pe cine știe cine și m-oi potoli, once again.

Mdeci – vă anunț că mă înscriu în SuperBlog 2014 și că o să umplu iar pe-aici de brînze, “șpreiuri” și chiloți (no pun intended!) 🙂

Let the madness begin, then. Zic!

Later edit: On second thought – mai bine nu… N-am nici chef – și nici nu merită efortul… Baftă înscrișilor “participatori”!

Advertisements
November 6, 2013

Și te-aș gusta, copilărie de mi-ai fi

ID-100146312Proba șaișpe vine Momentul în care m-apuc eu de scris pentru proba șaișpe vine cît se poate de nepotrivit, imediat după cea mai mare dezamăgire pe care mi-a provocat-o pînă acuma concursul ăsta. Dar trecem peste dezamăgirea cu pricina (o să-i vină ei vremea să fie dezbătută pe-aici…) și vă zic că Marketonline.ro mă provoacă să scriu despre gusturile copilăriei, despre ce anume tradițional încă mai gătesc (sau aș vrea să gătesc), despre cum m-ar ajuta tehnologia actuală (cum ar fi oarece cuptoare încorporabile) să pot păstra respectivele tradiții vii și ce produs HotPoint Ariston mi-ar fi tovarăș mai harnic în “butăcărie“. Acuma…sincer să fiu mi-e un pic mai greu să mă pliez întocmai pe cerințe; de fapt – cred că mi-e una din cele mai grele probe din ambele SB-uri la care am participat… Și nu pentru că nu mi-ar plăcea mîncărurile tradiționale! Nu că nu mi-ar plăcea sarmalele, sau zama de boabe pe ciolan afumat, făcută cu rîntaș de bunica mea, sau cîte și mai cîte alte bunătățuri pe care mi le făcea copil fiind! Și acuma mi-s la fel de dragi (deși acuma le face mama mea; și rîntașul e out of the question…) și le-aș mînca într-una (zamă de boabe am acuma ni în frigider!). Problema e alta: eu nu gătesc. Deloc! Eu mănînc “senviciuri” făcute la aparat (și ce fain ar fi fost dacă era un sandwich-maker în gama HotPoint…) și păpiț adus Duminica de-acasă. Și cam atît. Dar dacă aș găti – mi-ar plăcea să-mi fac sarmale și lucicoș și zamă de boabe și zamă de șălate. Din păcate însă – în capul meu astea nu se pupă de nici o culoare cu tehnologia si cu Aristoanele. Cum să-mi pun io boabele la muiat pe bufet, lîngă oarece plite electrice încorporabile, pe care mai apoi, a doua zi – să fierb ciolanu’ afumat. Nu se face! Nu se păsălesc nicicum!

Genul ăsta de tehnologie însă – merge brici cu singurul gen de minuni pe care eu le-aș găti, probabil, vreodată: rețetele lui Jamie Oliver. Produsele în sine mi se par oarecumva la fel de “curate”, de “sincere” ca și păpițurile lui Jamie. Plus că genul ăla de mîncare merge gătit într-o bucătărie în care să-ți fie drag să stai, una mare, luminoasă tare, cu spațiu de manevră care să-ți ajungă indiferent cît de dezordonat ai fi sau cît de multe minuni ai găti în același timp, cu toate ingredientele lumii la un braț distanță, o bucătărie de casă cu multe camere și mulți copii – nu o bucătărie înghesuită de bloc, indiferent cît de custom-made ar fi toate cele prin ea și cît de maxim ai fi exploatat tu spațiul. Cînd o să am bucătărie de-aia – sigur o să am și oarece Aristoane prin zonă și sigur o să și gătesc. Oliverisme, desigur. Că lucicoșul tot în bucătaria de vară o să fie pregătit (probabil de nevastă-mea … ).

No și-acuma, ca să-mi fac și-un pic din damblaua mea – o să vă zic și ceva despre trei gusturi de care mi-i dor. Nu chiar toate din copilărie și nu chiar de gătit (indiferent de scule – pun intended!), dar care merită menționate, așa…de drag și ca să “ne” mai rîdem:

1. Zecile de minuni din copilăria comunistă care pare să-mi revină tot mai des în minte: înghețata de la dozator, înghețata Polar, gumele țigări, Pepsi-ul, portocalele, bananele, bomboanele chinezești, pîinea caldă, parizerul, brînza topită, biscuiții vrac și toate celelalte. De toate mi-i dor – și nici măcar înlocuitorii care există azi pe piață nu se apropie de originalul de atunci; că majoritatea nici măcar nu mai sînt; deloc. Pe-astea mi-ar plăcea să mi le pot reface în casă.

2. Berea Falken de Bistrița. Ultimul produs al Fabricii de Bere Bistrița – tot rămășiță comunistă -, o bere cum n-am mai întîlnit de-atunci (de prin ’90 și un pic, adică). Un gust tare, aromat, amărui, curat, limpede, piperat și de sete tămăduitor. Și de-ăsta mi-ar plăcea să-mi fac acasă, în porții mici, ținute la rece (în frigider HotPoint Ariston, desigur…).

3. Gustul primului sărut. De ne-egalat ș mereu de amintit. Imposibil de re-creat, indiferent de tehnologie. Dor, pasiune, drag, dăruire. Cam atît pentru azi.

V-am pupat!

Material scris pentru SuperBlog 2013

November 4, 2013

Şi…cînd îţi iese…îl scoţi?

ID-100146312Proba cinşpe a sosit, Farmec iar m-a-mbrobodit. Mă rog, nu doar pe mine, ci pe toată lumea, cred. Sper! Ideea e că acuma tre’ să scriem ce momente frumoase din viaţă am ratat din cauza coşurilor (alea de pe faţă, desigur, nu alea cu “gutui amărui/cu puf galben, ca de pui”…) şi, evident, cum anume Gerovital Plant Stop Acnee ne-a refăcut oameni, redîndu-ne încrederea în propria persoană şi schimbînd percepţia celorlaţi despre noi. La mine – problema e simplă: am o singură amintire oarecumva negativă care să se încadreze cît de cît în subiect. Şi anume, cînd am terminat eu liceul – şi încă nu se făceau albume foto mai ceva ca la nunţi – am făcut şi noi cîte o poză de-aia super geeky pe care s-o dăm colegilor să nu ne uite peste ani (!). Mnoah…io am lipsit de la şcoală în ziua cu pozele, aşa că pe mine m-a tras în chip tata meu, în două frame-uri monumentale: una în spatele grădinii de acasă, undeva între cireş şi păr, eu îmbrăcat elegant la cămaşă, cravată, sacou, pantaloni scurţi şi şlapi; că numa’ susu’ mi se lua în bild… Şi cealaltă – paradoxal şi ironic – în faţa unui tufiş de lîngă studioul foto unde urma să developăm pozele; şi PROMIT că nu mai ştiu de ce acolo, de ce aşa. Şi ca să fac legătura cu tema – regretul meu era că aveam ditamai cornul în ambele poze, undeva drept în mijlocul frunţii, mare, fain şi de-ăla la care încă n-ai ce-i face, decît să-l admiri, că încă nu e bugăt de copt ca să-i faci altceva (chiar! oare fetişuri cu coşuri sînt?…). În rest – alte traume cu puroi n-am. Da’ aia m-o urmărit o vreme bună, pînă am înţeles şi io cum stă treaba; de fapt – cum stau mai multe treburi, dacă e să fiu cinstit.

Şi anume:

1. Dacă ai ajuns să ratezi momente importante din viaţă din cauza unui ten acneic – well, my friend – problemele tale reale sînt muuuuult mai mari de atît! Crede-mă pe cuvînt! Nu zice nimeni că nu e OK să te enerveze coşurile, să încerci să scapi de ele sau să le “împuţinezi” – dar dacă ajungi să RATEZI MOMENTE IMPORTANTE din viaţă din cauză că ai un COŞ – eşti distrus! Clar! Adică…ai nişte problemuţe la mansardă pe care eu ţi-aş recomanda să le tratezi rapid! Şi nu vorbesc despre cazurile puţine de genul ăsta:

ci de alea multe, de diverse “gagice” care au impresia că e sfîrșitul lumii că le-o ieșit un coș. Și asta mă duce direct la punctul

2. Oare de ce ai impresia că dacă acoperi un coș cu fond de ten n-o să-l mai bage nimeni în seamă? Sincer să fiu – din nou exceptînd cazurile de fond-de-tenuială profesionistă – pe mine mă enervează de 15 ori mai tare (și-mi atrage cel puțin de atîtea ori mai tare atenția) o pată cretină de fond de ten – decît un coș. Coșul ăla e o chestie FIREASCĂ, pe care o experimentăm cu toții – unii mai des și alții mai puțin -, care poate – cîteodată – să mai taie dintr-un apetit sau altul, dar… cam atît. Pe cînd porcăria aia de fircăleală cu fond de ten nu-mi zice decît că te stresezi la gîndul coșului ăluia, pe de-o parte (în loc să fii naturală și să “play it cool“) și că habar nu ai de nici un fel de reguli elementare de machiaj ori estetică, pe de alta. Mdeci – ai pierdut din start un moment important în viața ta; dar nu din cauza coșului, ci din cauza TA…

3. Continuînd o idee de la punctul 2 – e mult mai fain să fii naturală; să faci mișto de un coș care, la o adică, ar putea strica un moment anume. Eu, cel puțin – apreciez asta mult mai tare. E…cam ca-n bancul cu Scufița Roșie:

Lupul: Scufiță Roșie, ce-ai în coșuleț?

Scufița: Puroi….

Pe de altă parte – observ că există site-uri întregi dedicate coșurilor (spre exemplu ăsta) și YouTube-ul e plin de video-uri care mai de care mai educative și mai “inspiraționale” (a propos – cuvîntul ăsta NU există în limba română…), cum ar fi ăsta:

ceea ce mă sperie un pic. Adică…e clar că facem parte dintr-o societate unde coșurile par a fi o problemă MAJORĂ, indiferent de generație/vîrstă. Ceea ce mi se pare stupid! Pînă la urmă – sînt atît de multe alte chestii care din punct de vedere al deținătorului de bubilici puroioase – ar trebui să-l rețină de la momente importante; și atît de multe alte chestii, din punct de vedere al celor care-i resping pe “coșuliști” – care ar putea să te atragă sau/și să te facă să-ți repugne un om – încît chiar nu știu dacă tenul acneic ar trebui, în vreun fel, să fie subiect de discuție. Adică…hai să vedem cîte momente importante am ratat pentru că nu ne-am fost spălat părul; sau pentru că n-aveam cămașă călcată; sau pentru că ne-o rămas susan între dinți; sau pentru că nu eram, pur și simplu, pe fază. Chiar nu știu dacă ăsta e un subiect ce merită discutat/dezvoltat/disecat/dezbătut/dezbrăcat/stors/scos/curățat.

Nu mai bine bem și noi ceva? “Așea”…ca între prieteni?

Material scris pentru SuperBlog 2013

November 2, 2013

Şi-apoi “ne”-am rîs isteric şi-n culori

Să mor dacă ştiu ce să scriu la proba asta! Regulile au fost schimbate brusc – şi nu mai tre’ să scriu advertorial. Nici măcar referire subtilă la un produs nu mai trebuie să fac. Cică ar trebui doar să vă binedispun, cu o povestioară hazlie. OMFG! Păi io-s praf la de-astea! Adică…deja ştie toată lumea cam ce scriu – şi nimic nu e de rîs printre cuvintele mele. Iar cînd mi-s io funny, trebuie totul să se lege de ceva dinainte; adică cineva să mi-o ridice la fileu (nu vă gîndiţi la prostii!!) şi io s-o iau doar din mers (fără prostii, again!) şi să dau drumul porumbeilor. Da’ să mă apuc eu aşa, din senin, să scriu de să “vă” rîdeţi…pffff! Greu, dom’ne, greu! Foarte greu. Da’ mi-am amintit ceva uşor hazliu; recte – că am un articolaş în drafts de patru luni; şi care e în foarte strînsă legătură cu proba asta. Ia uite:

Nevoia de spațiu creeijază dependență (sefeu de vară)

Citind săptămîna trecută provocarea lansată de Manuel – m-am gîndit că parcă-parcă m-aș băga. Evident însă – cre’ că e o chestie ce vine cu vîrsta – am uitat complet de concursul cu pricina. Și-apoi în seara asta, într-un plict absolut perfect – răsfoiam febeul și diversele grupuri de care m-am agățat pe-acolo, doar ca să văd la un moment dat o postare înscrisă în respectivul concurs. Agitație maximă între neuroneii mei: parcă am citit ceva despre asta, cînd oare era? Da’ ce trebuia să fac? Oh, crap! Mîine e deadline-ul! Ar trebui să scriu ceva, da’ ce?! Și tot foindu-mă între tab-urile mozzilei și gîndurile-mi adormite – brusc m-am trezit în minte cu două imagini, similare practic, dar din vremuri diferite: prima, de cînd eram eu copil și văzusem ceva film/serial cu niște oameni care se făcuseră mici mici și aveau o serie întreagă de aventuri liliputane și a doua, mai recentă, de pe vremea cînd fiică-mea mare era mică și se uita la diverse desene animate (încă mai avea din ce alege…) și erau unele cu un băiețel care se făcea mic și apoi umbla prin corpul omului să descopere ce și cum e pe acolo (mi-amintesc cu amănunte episodul în care ajunsese în stomac; weird, I’d say…). Și brusc – mi-am rînjit eu mie: știu ce să scriu! So here we are. Just sit back, relax, and enjoy the ride, cum s-ar zice.

Habar n-am cum am ajuns acolo! Se poate să fi fost un fel de dimineață devreme, cu iz de sîmbăta pe la 9, cam pe cînd domnișoarele cu picioare lungi și fardate strident coboară din mașini în parcarea mall-ului, urmînd să servească o cafeluță cu fetele, la o șuetă de weekend. Cam așa-mi mirosea aerul din jur, că de văzut nu vedeam mare lucru. De fapt – vorbesc tîmpenii! Practic – era întuneric beznă, și doar de undeva de departe de deasupra mea, dintr-un colț ce-mi părea foarte îndepărtat – se ițea o rază de lumină timidă, ce se rostogolea înainte-mi acompaniată de un fel de zumzet continuu, asemeni zgomotului pe care-l auzi în momentul în care răspunzi la telefon și constați că e doar un apel din greșeala, făcut din buzunar (chiar: în afară de mine, mai are cineva curiozitatea de-a aștepta preț de cîteva secunde bune în cazul apelurilor de genul, în speranța că poate se-aude ceva ce nu trebuie? 😀 ). Mi-am dat seama repede că izul de sîmbătă la cafea venea și el odată cu lumina și că, de fapt, în jurul meu era o nebunie de mirosuri, care mai de care mai puternice, luptîndu-se unele cu altele pentru supremație, călcîndu-se în picioare pentru a ieși în față și acoperindu-se unele pe altele în același timp: vanilie; piele; lamîie; plastic; mentă; aloe; lemn; stătut; ceva cleios și moale, ușor vechi; parcă lavandă; mosc; hîrtie; alcool; ceva trist; ceva vesel; cafea; iaurt; alt fel de piele; ceva foarte vechi; parcă și un pic de naftalină; metal; detergent; tutun; ceva înțepător, ușor acid; și-aș putea continua. Where the hell was I?? Am început să dau un pic din coate (de fapt, cre’ că semănam cu Kramer intrînd în apartament la Seinfeld) în încercarea de-a-mi da seama de ce anume e prin jurul meu. La prima vedere – destul de liber în zonă – dar habar n-aveam încotro s-o iau. Brusc, un fel de zguduitură m-a trîntit pe burtă. După cîteva secunde de buimăceală, mi-am ridicat ochii din pămînt (?), doar ca să constat că se făcuse lumină: gaura prin care raza de mai devreme îmi adusese miros de mall se transformase în ditamai cerul deasupra mea (mmm….de fapt – era cerul, da’ ceva mai sus; mult mai sus) și-am apucat să văd un fel de mînă uriașă apropiindu-se de mine, cu niște unghii lungi și roșii cotrobaind undeva în preajmă-mi, retrăgîndu-se mai apoi, înfășurate în jurul a ceva ce semăna a telefon. WTF is this???

M-am uitat atent în jur și primele mirosuri au început să se desprindă de gloată: un caiețel, un creion, un buletin și niște chitanțe vechi, aranjate toate frumos, unele lîngă altele, stăteau cuminți în dreapta mea. În stînga, la fel de frumos aliniate, o poliță RCA, un certificat de înmatriculare, o carte de vizită a unui broker și-un și una a unui dealer auto. Hopa! Ceva parcă începe a se lega! Parcă-parcă încep să-nțeleg unde mă aflu. Mai tre’ să stabilesc numa’ cum am ajuns aici. Fac cîțiva pași și dau nas în nas cu un fel de ușă

Mnoah – cam aşa fac eu cu toate cele… Adicătelea – las totul pe ultimul moment. Că apoi îmi creşte adrenalina mai ceva ca testosteronul cînd văd roşcate cu picioare lungi şi ţîţe mici. Şi cu adrenalina erectă – bag grele. Şi mă agit, “si dă-i si luptă, si dă-i si luptă” şi apoi mă dezumflu şi mă flăscuiesc precum baloanele şi las totul neterminat. De-aia, în principiu, la mine orice fel de îndatorire trebuie dusă la îndeplinire dintr-un şut. Din prima, de tot. Că altfel – iese cu prostii, neterminat şi mofluz (io, nu task-ul 😀 ). Şi peste toate cele – acuma tre’ să “ne” rîdem. Păi despre ce? “Dăcît” despre mine dacă “ne” rîdem. Şi mai pot să vă reproduc cel mai mişto banc auzit în ultimele luni:

– Alinuţa, ce înţelegi tu prin “număr complex”? o întreabă profesorul de matematică.
Alinuţa cea blondă stătu un pic şi cugetă, apoi răspunse, chicotind:
– Tot tacîmul?…

Cam atît pentru azi.

O fi rău, ori o fi bine

om vedea cînd nota vine.

De om plînge ori om rîde –

Manuel ne fie gîde.

Da’ nu nouă, numa’ mie

Ca-ntr-un fel de jucărie.

Că am scris cică de rîs

şi-o ieşit un mare fîs.

(Să-l citiţi pe lîngă sobă

fiindcă Reeija-i şăf la probă)

Ia mai uraţi măăăăăi! Hăi hăi!

Peace out, dudes! Mmwaaah!

Material scris pentru SuperBlog 2013

November 1, 2013

Şi printre nori aş vrea să te iubesc, în zbor nebun şi trimbulind

ID-100146312În proba treişpe, Toyota-mi cere să prezint lumea mea, redescoperită-ntr-un hibrid, într-o poveste reală ori imaginară, cum mi-e mie mai bine. Acuma…”hibrizi” de-ăştia io am văzut vreo 2 pe la noi prin ţară şi mulţi mulţi mulţi legaţi la prizele existente pe marginea drumului în Norvegia. De mă dat vreodată cu unul – vorba lu’ tata meu – “ni’ nu po’te fi vorba!”. De redescoperit lumi, ale mele sau ale altora, într-o maşină sau alta, într-un fel sau altul – asta am făcut-o însă de multe ori; şi dacă n-am făcut-o încă aşa cum mi-aş dori – am cîteva idei despre ce şi cum mi-ar plăcea să redescopăr. Şi-o să vă povestesc probabil despre asta, odată ce am lămurit problema hibridului. Mai precis – ce-ar face diferenţa între o maşină “normală” şi-un hibrid de-ăsta, din perspectiva redescoperirilor de lumi. Şi-n capul meu lucrurile îs simple şi, ca de obicei – pragmatice: păi întîi de toate – e mult mai ieftină redescoperirea; şi diferenţa dintre cît ai da pe combustibil într-un caz sau celălalt – o bagi în redescoperire (a se înlocui cu femeia/bărbatul preferat, după caz). Apoi – în mod cert – e mai linişte. Şi faţă de o benzinară e mai linişte; dar gîndiţi-vă cum e să redescoperi una alta cu un “diesel-os” sub fund şi cît de fain şi intim trebuie să fie totul în liniştea unui motor electric… E cam ca diferenţa între a face dragoste (sau sex, depinde de perspectivă) într-o toaletă de pub cu concert live – sau într-un dormitor cu şemineu şi vin, undeva în vîrf de munte, iarna. Adică….”apples and oranges“. Şi-n fine – şi asta e din perspectiva mea, de utilizator de maşină pe GPL, al cărei rezervor de benzină e mereu mai mult decît gol… – cînd ţi se gată benzinica la hibrid, norocul fiind că pornirea e electrică (spre deosebire de GPL 😦 ) – scenariul poa’ să fie următorul: te duci repede repede şi alimentezi sau (şi ăsta e cel cîştigător) o iei tu fain frumos cu aleasa inimii în seara cu pricina – în dreapta – şi o calci molcom (maxim 50) pînă nu mai ai nici curent. Şi acuma scenariul are 2 variante din care poţi alege: varianta A – te-ndrepţi spre o zonă unde ştii bine că e o priză la-ndemînă (preferabil Norvegia), legi maşinuţa la sursă – şi pînă se rezolvă treaba – redescoperi una-alta. Sau varianta B (din nou cîştigătoare) – te-ndrepţi cu bună ştiinţă către mama dracului şi cînd se gată “juice-ul” – singurul lucru pe care-l mai poţi face – e să redescoperi, dar de data asta totul. Că ai vreme, nu de alta. Plus şansa de a descoperi cum reacţionează aleasa în situaţii de criză, sub stress, în cazuri de foame/sete acută, la nervi – şi care anume sînt/pot fi/trebuie să fie metodele tale de a o re-aduce la starea iniţială sau, cel mai bine, la cea în care redescoperirea devine singura opţiune şi-n căpşorul ei. Mnoah deci, overall, numa’ de bine cu hibrizii, că te-ajută din toate direcţiile să ţi-atingi scopul. Kudos to that! Acuma trecem la redescoperire. Păstraţi-vă în minte comparaţia de mai devreme. E de-acolo 😉

Mi-e dor să te ştiu lîngă mine, între mirosul de brăduleţ albastru atîrnat la oglindă şi kilometrii mulţi din bordul minunii roşii. Prelungă şi tăcută, cu ochii mari şi degetele lungi, cu zîmbetul cu buză muşcată a pofte şi dinţii albi şi strîmbi trimiţîndu-mi semnale – mi-e dor să te am lîngă mine. Habar nu mai am şi nici măcar nu mai contează cine eşti sau cum anume detaliile mi te fac amintire strîns legată de cineva. Cîndva, demult, te-am imaginat lîngă mine, te-am simţit acolo, dragă şi aproape mie, o lume ce aştepta a se deschide cu totul mie, o femeie cum n-a fost vreuna vreodată, a mea, doar a mea, cu gîndul la mine în nopţi fără lună şi teama de cuvintele mele de cîte ori mi-ai fi fost aproape. Dar cu drag de mine, cu dor de mine, gata să mi se dăruie, să facă din lumea ei lumea mea şi încă o dată invers la fel, întrepătrundere de fel de feluri ale noastre în mirosul de maşină nouă într-unul contopiţi. Mi-ar fi plăcut să te iubesc acolo, să ne pierdem unul în celălalt, înghesuiţi între scaune şi ceasuri de bord, între miros de nou şi miros de tine transpirată de dor, mi-ar fi plăcut să plutim unul înspre lumea celuilalt, fără cuvinte, doar atingeri şi zîmbete, să ne pierdem raţiune şi zi, între noapte şi vise, între nebunesc, ne-înţeles şi obscur, să ne fim unul altuia curcubeu şi asfalt, descătuşare de lume şi goană aiurea spre capăt de vis. Alerg de nebun de-a dreapta cailor putere, cu geamul deschis şi părul tău fluturînd în urletul muzicii, mîna stîngă pe schimbător şi apoi undeva pe picioarele tale, zîmbeşti vină şi pofte ascunse-ntre şuviţele alintate de vînt, gîndul îmi fuge la întrecoapsele tale şi piciorul îmi cade greu pe pedală. Noapte, ferestre aburite şi aceleaşi muzici acoperindu-ne tăcerea. Faruri lovindu-ne din toate părţile, străzi părăsite şi miros de bătrîni pe alei. Umărul tău gol, degetele mele mîngîindu-ţi ceafa şi buze avide zdrobindu-se în cercuri de roşu şi gri. Apoi altă zi, alte stăzi, alte faruri, alte trăiri. Sîni goi, din nou umeri, genunchi, degete desenînd cercuri în jurul a tot ce mi-ai fost, ureche muşcată, un geamăt scurt, lacrimi dintr-altă seară pe pieptul meu, apoi kilometrii rămînînd în urma noastră asemeni anotimpurilor, muzică urlînd, vînt, asfalt, curcubee şi dor. Alte zile, alţi ani, alte trăiri, alte maşini, alţi oameni. La volan, în dreapta, în jur, în sentimente, în vise, în nopţile fără lună, pe petecele de hîrtie găsite între scaune, în fumul de ţigară, pe pieptul meu, între sînii tăi, printre noi, peste ei. Te caut mereu, te caut în fiecare drum pe care îl fac, te caut cu fiecare kilometru scurs, te caut cu fiecare primăvară ce trece peste mine, cu fiecare toamnă, mi-e dor de aerul cald acoperindu-ne picioarele în frigul celorlalţi, mi se face de zîmbetul tău; şi-apoi te văd pe străzi, în alte realităţi, ale altora – şi-mi zîmbesc a neputinţă brăduleţul albastru şi oglinzile martori, bancheta plină de doruri şi poveşti neştiute de nimeni, capota purtînd încă urmele mîinilor tale şi vîntul prizonier. Nu-mi mai eşti, nu mi-ai fost niciodată, n-ai să îmi fii. Niciodata, nicăieri, nicicum.

Şi-aş vrea să fiu hibridul tău, alimentat de nimic alta decît mîna ta, atingere în tonuri de La minor şi linişte de sentimente uitate pe bancheta din spate. Cîndva – ai să-mi vii, nu-i aşa? Ai să te-mparţi cu mine, între culori terne şi vînt gol, între scrîşnet de roţi şi miros de brăduleţ albastru. Ai să-mi vii…

Material scris pentru SuperBlog 2013

October 30, 2013

Și încă o dată – pierdut printre tine

ID-100146312Nici nu știi cît am așteptat momentul ăla, momentul în care o seară cu tine avea să se termine-n apartamentul tău și dimineață “walk of shame“-ul urma să fie al meu. Întotdeauna  nopțile ni le terminam în dormitorul meu și-apoi a doua zi aveam de strîns de prin casă frînturi de amintiri uitate pe colțuri de canapea ori printre pernele de pe jos. Și visam la clipa-n care, cu sacoul pe braț și cămașa descheiată la gît – m-aș fi plimbat pe străzi dimineața devereme, zîmbind tuturor, cu amintirile toate adunate deja într-un pachet frumos ambalat, așteptîndu-și doar așezarea cuminte pe raft, printre toate celelalte tu.

În clipa-n care-ai deschis ușa de la intrare ți-am citit pe chip mirarea și neînțelegerea. Venisem nechemat, neanunțat și-aveam să dau peste tine mică, desculță, cu părul strîns aiurea-ntr-un coc ciufulit, îmbrăcată doar într-un tricou larg și verde și niște pantaloni în care-am fi-ncăput, de-am fi vrut, amîndoi. Ți-am zîmbit a drag și m-ai poftit fîstîcită înăuntru, într-un holișor cu iz de toamnă, în tonuri de crem și maro, cu zeci de perechi de pantofi frumos aranjate pe jos și cîteva haine-atîrnate-n cuier, pe care mi le-aminteam printre pernele mele. Cheile de la mașină într-un coșuleț lîngă ușă, pe-un fel de comodă micuță c-o oglindă ce niciodată n-ar fi putut să-ți facă dreptate; și-o umbrelă roșie sprijinită într-un colț de perete. Te-ai scuzat politicos pentru deranj – și-ai intrat în bucătărie.

Abia în clipa în care, secunde mai tîrziu, te-am urmat pe gresia neagră, am început să înțeleg ce se petrece cu mine: undeva lîngă aragaz, cu cutia de cafea într-o mînă și c-o linguriță în cealaltă – erai un alt fel de tu, desprinsă parcă dintr-o altă realitate, în care abia pășeam: într-o rochiță de casă, cu zîmbetul alb îndreptat către mine, cu ochii mari cîrpiți încă de somn, în papuci de casă și cu părul nebun împrăștiat peste tot – m-așteptai să ne bem împreună cafeaua. M-am așezat zîmbind la masa de lemn, fără cuvinte, doar cu priviri și m-am lăsat pradă dimineții. Tu trebăluiai între chiuveta de inox și bufetul cu blat de marmură și singurul sunet ce ne rupea tăcerea era al filtrului de cafea terminîndu-ne licoarea matinală. Ai umplut două căni mari, de-alea cum îmi plac mie și degetele lungi mi-au întins cu un zîmbet cald cafeaua fierbinte. M-ai luat de mînă, m-ai privit în ochi și mi-ai zis că m-aștepți în sufragerie. Am mai rămas o clipă singur, cu ochii alergîndu-mi lacomi pe pereți, printre ceasul ce-arăta 7 și 20 Duminca și calendarul cu cîini rămas cu foaia neruptă de luna trecută, printre paharele de vin atîrnate elegant deasupra tăbliei negre și magneții de pe frigider, mai mulți decît văzusem vreodată în vreun magazin de suveniruri, încercînd să adun cît mai multe din tine, din fiecare clipă a ta, impregnată între ăia patru pereți albi, din fiecare cuvînt lipit de lemnul mobilei făcute la comandă.

În sufragerie te-am găsit pe tine așa cum te știam de-atunci, de prima oară cînd te-am întîlnit: elegantă, distinsă, rafinată, de-un farmec cum rar mi-a fost dat să găsesc într-o femeie. Picior peste picior pe canapeaua Louis XV, într-o rochie ce-ți venea puțin peste genunchi și pantofi cu tocuri înalte, cu niște cercei discreți și-un colier micuț la gît, îmi zîmbeai cu subînțelesuri din spatele paharului de vin roșu. Zecile de lumînări te-nvăluiau într-un fel de ceață de seară, încărcată de parfum de mosc și tonuri de roșu aprins, în dungi de lumină ce se-mprăștiau peste tot în jurul tău: pe tablourile scumpe, pe antichitățile din vitrine, pe covorul moale în care simțeam că m-afund, pe colțul muzical, umplut discret de o vioară, un clarinet și-un stativ c-o partitură deschisă, pe masa din lemn masiv și printre paharul meu, neatins încă și sticla de vin uitată parcă acolo din vremuri trecute. Pe fotoliul din dreapta ta dormea un fel de muțunache de cățel de-ăla cu fundă-n vîrful capului – niciodată n-am știut că există în viața ta! – și din cînd în cînd printre liniștea ta îl puteam auzi sforăind ușor, asemeni ție în nopțile lungi în care dormeai la mine. Cu paharul în mînă, m-am așezat lîngă tine, și ne-am umplut unul pe celălalt de povești, de zîmbete și de doruri nespuse. Cîinele sforăia în continuare pe fotoliul cu picioare curbate – și degetele tale îmi mîngîiau a dorință o șuviță rebelă. Ai dispărut mai apoi, și-am rămas iar singur, să mă umplu de mosc și lumini difuze în tonuri de roșu aprins.

În dormitorul portocaliu ne-am iubit așa cum trebuia s-o facem de multă vreme; tu-mi erai alta deja, dantelă în roșu și negru pe piele albă și fină sclipind, cu părul în bucle rotunde și unghiile zgîriind sentimente adînci, cu picioarele lungi încolăcite în juru-mi asemeni lianelor, umplîndu-te de mine și pe mine de parfum, prin așternuturi albe și mirositoare-a bun – și-n jurul meu nu mai știam nimic, decît trăiri necunoscute încă și tremur necontrolat de carne mușcată de dinți mici. M-am trezit epuizat, transpirat și fericit, ceasuri mai tîrziu, învăluit de lumina lămpii de citit și de mirosul cărților multe și vechi de la capul patului. M-am întins în așternutul rece-n lipsa ta și am zîmbit cu gîndul la apa ce se-auzea curgînd în duș. Pe noptiera din stînga, un album cu fotografii de familie părea să m-aștepte să-l deschid. Cu mîinile încă tremurînd, am răsfoit paginile negre, cu ochii mari privind fotografiile prinse în 4 colțuri: doar tu, în sute de fotografii, ba frumoasă, ba tînără, ba mică, ba bătrînă, cînd femeie, cînd copil, cînd amantă ori soție, roșcată, brunetă, blondă ori căruntă deja, fericită sau tristă, pe noapte sau zi, în zăpadă ori nisip, rochie de seară ori blugi și tricou – tu, doar tu, cea mai frumoasă dintre toate familiile, singura a mea, familia mea, tu a mea, toată, mereu…

M-am trezit din reverie zîmbindu-mi mie complice. Pentru prima oară am înțeles că n-aveam nevoie de apartamentul tău. N-aveam nevoie să mă duci vreodată acolo. Acolo – nici măcar nu există. Casa ta, casa mea cu tine – e doar o înșiruire de gînduri, de amintiri, de trăiri ale mele cu tine, ne sîntem unul altuia vise, cadouri de bun-rămas și de bine-ai venit, prelungiri unul altuia ne sîntem și căldură îmi ești, și cămin. Tu mi-ești familie, tu mi-ești istorie, tu mi-ești trecut și-ai să-mi fii viitor. Pe tine te vreau, mie să-mi fii mereu mai aproape.

Din celălalt capăt al lumii, îți strig fericit și complet: “Honey! I’m home!”

Material scris pentru SuperBlog 2013. Probă sponsorizată de LuxuryGifts.ro

 

October 27, 2013

Și m-am jucat cu mine printre timp…

Ultimately, ‘how’s it going?’ is the most futile and the most profound of questions. To answer it precisely, one would have to make a scrupulous inventory of one’s psyche, considering each aspect in detail. No matter: we have to say ‘fine’ out of politeness and civility and change the subject, or else ruminate the question during our whole lives and reserve our reply for afterward. – Pascal Bruckner

ID-100146312În proba 11 – Nemira vrea de la noi ca, pornind de la Jocurile foamei, Jocul lui Ender și Urzeala tronurilor, toate trei povestind despre vieți de copii schimbate într-un fel sau altul în vieți de oameni mari mult prea repede – să facem paralele între jocurile copilăriei și cele ale vieții de adult. Ideea în sine e minunată și subiectul nu cred că are limite. Probabil că aș putea vorbi/scrie despre asta sute de pagini, fără să mă repet. Poate de asta nici măcar nu am încercat să schițez un “draft” pentru proba asta – ci m-am așezat direct la scris, cu speranța că am să pot lăsa cuvintele să curgă, fără prea multă premeditare, înspre ceva frumos și demn de a fi ținut minte. Mai mult ca sigur – din nou are să fie vorba despre un text de-ăla lung de-al meu, pe care “lumea” n-are răbdare să-l citească – însă de data asta chiar nu-mi pasă. Îmi tihnește tema – și-o să mă las purtat de ea, indiferent unde mă va duce și cîte cuvinte au să se ceară așternute pe ecranul alb.

Am început cu Bruckner și Guess Who din motive cît se poate de bine întemeiate: Bruckner – pentru că singurul lucru pe care cu toții îl avem în comun, de care cu toții facem uz din prima clipă în care începem a raționa și pînă la sfîrșitul vieții – e minciuna. Toți mințim, în fiecare zi, în fața oricui, a tuturor. Doar motivele, uneori, diferă. Și legătura minciunii cu jocurile am s-o explic îndată, numai să vi-l explic și pe Guess Who: fac parte, cu mîndrie, din generația decrețeilor, m-am născut în comunism în anumite condiții și sub anumite legi și o să cred pînă la sfîrșitul zilelor că noi, ĂIA – am avut parte de cele mai faine copilării trăite în minunata Românie în ultimele vreo două sute de ani.

Și revenind la jocuri – din punctul meu de vedere problema e mai mult decît simplă: jocul are să fie mereu același, indiferent de vîrstă, indiferent de jucători, indiferent de anturaj sau de clipa în care-l joci. Singurele chestiuni care diferă, de la unul la altul, sau de la un moment al vieții la celălalt – sînt numele jocului și regulile.

Și dacă numele jocului n-are să fie niciodată demn de atenție – rămîne să ne concentrăm pe reguli. Și ne întoarcem, mai mult sau mai puțin direct, la Bruckner. Citatul cu pricina, în lumea mea, e o punere în cuvinte frumoase a unei probleme simple: singurul joc pe care cu toții îl jucăm în fiecare clipă – e cel al minciunii. Al decepției. “Ce (mai) faci?” e chintesența a tot ceea ce am fost, sîntem și vom fi vreodată: niște maeștri (unii mai buni, alții mai slabi) în arta decepției, în arta de a minți. În a ne minți pe noi, pe cei din jur, pe toți și pe toate. Și toate pleacă din copilărie, de la jocurile pe care cu toții le-am jucat, de la De-a v-ați ascunselea al cărui scop e să te ascunzi, să te fofilezi, să construiești scenarii în urma cărora nimeni nu știe cine/unde ești – pînă la amanta pe care o s-o ai 30 de ani mai tîrziu, pe care trebuie s-o ții departe de ochii lumii, ai nevestei, ai părinților, despre care nimeni nu trebuie să știe nimic și niciodată “poziția” ei nu trebuie făcută publică. De la Baba oarba, unde dai din mîini bezmetic, într-o lume ascunsă cu totul de tine, în încercarea de a găsi măcar pe cineva, oricine – cînd toată lumea fuge de tine – pînă la neînțelegerea desfășurătoarelor de rate la bancă, din care n-ai înțeles niciodată nimic – dar pe care trebuie să le duci cu grijă la capăt, pentru că altfel ți-o iei. De la Oracolele din generală unde toți mințeam la jumătate din întrebări, din frică ori jenă, din dragoste ori neștiință – pînă la varianta reală de Adevăr sau provocare pe care fiecare dintre noi o jucăm în fiecare zi, de dimineața pînă seara, între oameni dragi, între colegi de serviciu sau superiori, între vînzătoare din piață sau dealeari auto. Toți mințim, mult mai des decît am vrea s-o facem, mult mai des decît, de la un moment dat încolo, sîntem capabili să acceptăm ori să înțelegem.

Toată viața fugim noi de noi și noi de ceilalți, într-un etern joc de-a Ce-ar fi dac-ar fi, parte dintr-un fel de școală de luptă între noi și cei ce ne înconjoară, fără măcar a înțelege de ce anume fugim, cine anume ne sperie ori ne poate face rău, împotriva cui ducem lupta, care ne sînt cu adevărat adversarii – dacă există – și ce anume avem de pierdut sau de cîștigat. De-asta ziceam că sînt mîndru să fiu copil născut atunci, în anii ’70, pentru că atunci n-aveam nevoie să înțelegem toate astea. Atunci lucrurile erau simple, copilăria era simplă și grijile noastre, ca și copii, puține. Atunci știam a ne juca, a ne iubi, a ne căuta unii pe alții și a ne face ori a fi fericiți. Mă uit însă acuma la ai mei copii și la felul în care ei se raportează la lume, care li-s lor problemele și grijile – și-mi dau seama cît de mult am pierdut; noi, ei, cu toții. Dacă noi atunci eram fericiți și fără de griji – acum grijile copiilor noștri sînt aproape similare cu ale noastre. Diferențele sînt aproape nesemnificative. Și țin mai mult de vîrstă ori de semantică. Trăirile sînt aceleași, rezultatele respectivelor trăiri – sînt aceleași. Am ajuns să ne împărțim traiul cu o generație îmbătrînită prematur, ale cărei jocuri nu mai sînt demult jocuri, ci mai degrabă scenarii scrise dinainte, un fel de reality-show-uri combinate cu concursuri de-alea în care trebuie să alegi care ușă din trei vrei să fie deschisă. Fiecare “copil” de azi e deja un fel de om mare încă mic, cu propriile griji, cu propriile nevoi și necazuri, alimentate de grijile, nevoile și necazurile părinților și celorlalți oameni mari cu care își împart existența, într-o amestecătură de minciuni pe care și le spun unii altora pentru a se face să se simtă mai bine, pentru a ascunde unii de alții durere, dezamăgire, tristețe și dor. Niciunii dintre noi, nici cei mari, nici cei mici – nu înțelegem de fapt nici unde e problema, nici ce anume căutăm de fapt. Ne amăgim unii pe alții, construind lumi virtuale, trăind vieți online, jucîndu-ne unii cu viețile altora și mințindu-ne unii pe alții, într-o decepție continuă, fără început ori sfîrșit – dar ale cărei reguli cu toții credem că le cunoaștem, deși ni le construim din mers, bazîndu-ne pe alte și alte minciuni.

De ce-l pun pe Jim aici? Pentru că in my book – Jim a fost unul dintre cei mai meseriași masters of deception din toate timpurile. Muzical și poetic vorbind. Omul ăsta a pus în cuvinte și note majoritatea trăirilor și gîndurilor pe care fiecare dintre noi le avem, măcar o dată în viață, măcar într-o perioadă mai ciudată pe care, mai mult sau mai puțin întîmplător – am trăit-o. (Trist e că mult prea puțină lume vrea cu adevărat să înțeleagă despre ce ne povestește omul ăsta….) Dar fiecare dintre noi avem cel puțin o amintire pe care am putea-o regăsi în cuvintele lui. Fiecare dintre noi ne-am pierdut la un moment dat, am uitat regulile jocului și ne-am trezit brusc într-un alt fel de lume. O lume care, în funcție de moment ori de om – putea fi mai bună ori mai proastă decît cea reală. Dar de cele mai multe ori – ideea era simplă: era o lume în care nu mai trebuia să mințim. Deloc. O lume în care toți ne știam pe fiecare pe de rost, ne înțelegeam din priviri ori atingeri, zîmbete ori nori de fum. O lume altfel, o lume nefirească. Fără prejudecăți, fără inhibiții, fără reguli ori alte constrîngeri. Întrebarea e, însă: cîți dintre noi sîntem, sau vom fi vreodată capabili să trăim, să acceptăm cu adevărat o asemenea lume? Indiferent cît de mult ne-am dori-o, indiferent cît de mult am visa-o! Cîți dintre noi, cîți dintre voi ar putea trăi într-o lume fără de jocuri, fără decepții, fără minciună? Cîți dintre noi, cîți dintre voi ar putea trăi într-o lume în care răspunsul ar fi:

“Sincer? De rahat! nu vrei mai bine să mă întrebi mîine? Sau, mai bine, niciodată?”

Material scris pentru SuperBlog 2013

October 25, 2013

Şi tu? Din care realitate vii?

ID-100146312Proba 10 din SuperBlog îmi cere să scriu despre viitorul jocurilor online, despre plăci video ATI şi/sau NVIDIA şi care dintre ele ar fi mai bune şi/sau despre ce-as vreau eu să mă joc cînd o să fiu mare. Acuma… musai să recunosc că deşi cîndva eram mare consumator de shooter-e – de cînd m-am făcut tată de trei copii, corporatist şi navetist de week-end – jocurile mele PC se rezumă la Candy Crush şi Criminal Case pe Facebook (mă mai jucam şi Bubble Saga – da’ mi l-or desfiinţat…). Aşa încît am pierdut complet contactul, atît cu noutăţile în materie de jocuri, cît şi în ceea ce priveşte plăcile video. Ultima placă video pe care-am luat-o a fost odată cu ultimul PC achiziţionat şi e o NVIDIA (da, mereu le-am preferat, deşi nici ATI-urile nu m-au dezamăgit niciodată) full HD. Restul de specs nu le mai ştiu, că-s vreo 4-5 ani de atunci…

A fost însă o vreme cînd “mîncam pe pită” plăci video şi orice fel de alte componente PC, vremea cînd am lucrat pe vînzări într-o firmă ce comercializa asemenea produse. Şi cum încă nu erau la modă magazinele online, era musai să facem totul cu omu’ şi obiectu’ în faţă, aşa că vrînd-nevrînd – le-am învăţat pe toate pe de rost şi-am învăţat, tot atunci, să/mi construiesc singur un PC. Vremuri faine, vremuri dragi, vremuri demult apuse. Tot atunci am prins şi dragul de jocuri pe calculator, că-n fiecare după-amiază, după orele de servicu, “băgam cîte o reţea” cu colegii de birou. Ba un Wolfenstein, ba o FIFA, ba un Colin McRae sau un Unreal. Şi evident că acolo jucam pentru prima oară jocurile noi, pe care toată lumea le-aştepta cu sufletul la gură.

                                   

Ei – cea mai drăguţă experienţă din perioada aia şi care (culmea!) zici c-o fost trăită special pentru proba asta – a fost cea trăită cu apariţia primului MAFIA. Tre’ să menţionez că pînă în ziua cu pricina – aveam în dotare un calculator standard de serviciu, cu minimul necesar de dotări.

Mnoah – şi-mi instalez eu MAFIA şi-i dau drumul. Pffff….nebunie! Meniu mişto, muzici bune – abia aşteptam să termin cu setările şi să încep jocul, să văd şi eu mult-lăudata de către colegii de la tehnic – grafică a jocului. Şi-ncepe. Şi io mă uit ca bou’: o stradă, din nou muzică faină, nişte clădiri gri pe marginea drumului şi un şasiu de maşină. Atît. Mnoah, zic, poate tre’ să construiesc eu ceva la maşină întîi; şi pornesc înainte pe şosea. Mai chinuit, mai smuls, mai cu lag – da’-şi dă drumul. Şi-ajung la prima curbă la stînga. Neînvăţat încă cu manevrele – nu-mi iese la fix – şi mă sui un pic pe ceea ce părea a fi trotuar. Şi POC! Un mesaj cu roşu în mijlocul ecranului, ceva de genul:

“MISSION FAILED. YOU KILLED INNOCENT BY-STANDERS”

WTF?! Reiau. De vreo 4-5 ori. Same crap, doar curba era uneori alta. Moment în care mă enervez, sting din buton calculatorul, îl trîntesc pe masă, îl desfac, scot din el placa video şi fuguţa la Mirel la magazie: “Bre! Dă şi mie-n plm o placă video ca lumea, să mă pot juca şi io porcăria aia de Mafie!” Omul se conformează, îmi pune-n mînă un GeForce şi eu fac cale-ntoarsă şi repet în ordine inversă paşii. Pornesc jocul: maşini de epocă, copaci, flori, nori, alte maşini, clădiri colorate, un pic de ceaţă şi pe trotuare – oameni! Mulţi oameni! Innocent by-standers! F***in’ ‘ell, zic! Ni ce ţi-i şi cu plăcile astea video! Needless to say că am savurat maxim jocul, iar pe placa cu pricina s-a făcut bon de consum şi n-a mai părăsit PC-ul meu curînd… Oricum, cert e că atunci m-am lămurit definitiv cum stă treaba cu plăcile video, deşi de momente gen MAFIA m-am mai lovit de cîteva ori (cu FarCry-urile, cu ceva NFS-uri, etc.)

                               

Revenind însă la viitor (ce fain sună!) – mi-e greu să vizualizez ceva. Dacă nu de altceva, măcar pentru că, aşa cum ziceam, am pierdut contactul cu jocurile. Şi cum nici măcar pe forumuri de gaming nu mai intru – n-aş vrea să dau cu mucii-n blid şi să-mi imaginez io cine ştie ce minune, despre care să aflu că există deja pe piaţă de vreo 2 ani… Adică, pînă la urmă, gaming industry-ul e, împreună cu high-tech-ul în general, una dintre industriile care se dezvoltă cel mai repede, mult prea repede ca să le mai pot eu urmări.

Însă, dacă tot m-aţi provocat, o să vă zic totuşi ceva: dacă e să vreau cu adevărat ceva de la un joc de-ăsta, dacă îmi doresc cu-adevărat să apuc să trăiesc ceva – apoi musai să fie genul de joc din “The Game“, genul de realitate virtuală în care tu eşti propriul tău personaj, unde jocul uită a mai fi joc şi devine realitate paralelă, realitate unde te poţi ascunde, unde poţi fugi, de unde, la o adică, poţi să nu te mai întorci.

Şi mă-ntreb atunci retoric: mai am oare de aşteptat? Sau realitatea mea e virtualul altcuiva deja?

Material scris pentru SuperBlog 2013

October 21, 2013

Şi-atunci i-am condamnat pe toţi la moarte…

ID-100146312Am exagerat cu titlul, ştiu. Dar poate o să fiţi cîţiva care pînă la final o să înţelegeţi. Dacă nu – mă voi fi fost condamnat pe mine, doar pe mine. Big deal! Not the first time, eh? Coty îmi cere să scriu despre seducţie; despre scenariul perfect; despre cum te-aş da pe tine pe spate, tu – femeia mea despre care scriu în fiecare zi. Despre cum te-aş învălui în parfum – şi te-ai termina toată, înainte de a fi pus mîna pe tine. Despre cum Super Playboy-ul din mine doar se uită la tine cu ochi mari – şi tu uiţi cine eşti şi ce vrei de la viaţă. Despre seducţie, despre super-puteri pe care la avem sau nu, fiecare din noi, şi pe care le folosim pentru a face, în cele din urmă, ce vrem din cel de lîngă noi. Sînt toate scenariile clasice un mit? E ceea ce vedem în filme o poveste mişto – şi cam atît? E tot ceea ce-auzi povestit de prieteni la cafea doar un fel de punere în cuvinte a celui mai frumos vis? Cum e cel mai simplu, care e cel mai de seamă scenariu, ce ar trebui şi ce n-ar trebui să facem în momentul în care o/îl vrem şi fluturii încep să dea de nebuni din aripi prin stomac şi mîinile să tremure necontrolat în buzunare? Există un cel mai bun scenariu? Există un scenariu cu care mergi la sigur, de fiecare dată, indiferent de cine e de cealaltă parte? Dracu’ ştie!

Cert e că eu am învățat un lucru, în ultimii 20 de ani. Pentru omul de rînd, pentru fiecare din noi – în mod sigur nu există un scenariu perfect, cu care să dai lovitura de fiecare dată. Poate să funcționeze genul ăsta de “approach” în cercuri pe care eu personal nu le-aș frecventa vreodată – însă în mod sigur n-o să găsiți nicăieri, niciodată, nici un bărbat serios care să se preteze la așa ceva, dar nici o femeie care să merite cu-adevărat atenție – nu va ceda unei replici consacrate.

Poate-s eu demodat – dar pentru mine lucrurile sînt simple și-o să le expun cît de clar pot. Întîi de toate – hai să definim împreună seducția, să vedem despre ce povestim. Din colțul meu de lume – părerile-ar putea fi împărțite: am putea privi seducția pragmatic, drept abilitatea de-a ajunge-n patul unei femei fără prea multe complicații; nici înainte dar, mai ales, nici după consumarea actului. Din perspectiva asta privit – probabil că scenariul perfect funcționează: îmbracă-te frumos (dar nu exagerat), dă-te cu ceva ce “pute mîndru“, du-te în locul în care știi din start c-ai să găsești o grămadă de gagici dispuse și disponibile, ia-ți ceva ciudat de băut, poartă-te cît mai îndrăzneț, fă cîteva remarci funny în jurul celor “target-ate” și-apoi aruncă replica: “Ce faci fetele? Nu bem și noi o ciorbă?” Succes garantat, cu una sigur ajungi acasă, faceți un pic de hîța-hîța și mîine nu vă mai cunoașteți. Mission accomplished. Over & out.

Și totuși – în lumea mea lucrurile-s mult mai complicate, mult mai complexe de atît. De-aia zic că poate-s eu demodat – dar sînt cîteva lucruri pe care mă deranjează să le văd minimalizate, feisbucizate, aliniate digitalului și convenabilei leni generale ce caracterizează mileniul ăsta 3. Iar seducția e unul dintre ele. Pentru mine – seducția a rămas o artă, în adevăratul sens al cuvîntului. Și nu e pentru oricine! De nici o parte a baricadei! Mereu au să fie bărbați incapabili de a seduce, la fel cum vor fi întotdeauna femei pentru care seducția înseamnă doar niște nimicuri și care n-au să înțeleagă vreodată arta din ea.

Vrei să seduci, cu adevărat, o femeie? Toate femeile? Orice femeie? Vrei să se-ndrăgostească iremediabil de tine? Vrei s-o-nțelegi? Să știi ce vrea și cum și cînd anume? Well, my friend…e de lucru aici; mult, foarte mult de lucru. Și niciodată n-o să le știi pe toate, asta să-ți fie foarte clar!

Întîi de toate – să-nțelegi un lucru: nici o femeie nu se aseamănă cu alta. De-asta niciodată aceeași rețetă n-o să funcționeze la mai mult de una din ele. Secretul? Învață s-o cunoști pe fiecare-n parte; învață-i toate tainele, învață-i plăcerile; fii mereu cu-n pas înaintea ei. Surprinde-o, apoi învaț-o iar. Joacă-te – apoi învață iar. Fii copil cînd te vrea copil și fii bărbat cînd te vrea bărbat. Și-nvață să știi înaintea ei pe care din ei îl preferă. Atinge-o ușor pe mînă și-apoi fîstîcește-te. Dă-i ei controlul – și tu învață. Las-o să facă din tine ce vrea și-apoi dispari. Revino atunci cînd se-așteaptă mai puțin și dă-i lumea peste cap. Învață să citești priviri, zîmbete, gesturi. Iubește-i defectele mici care pentru tine-au să-nsemne o lume și pentru care ea se urăște. Învață cum anume îi place cafeaua și cînd anume bea ceai. Fă apropouri subtile și inteligente. Niciodată nu exagera, nu grăbi lucrurile. Cînd are să fie pregătită – ai să știi. N-o lăsa niciodată s-aștepte și ascultă mereu ce are de spus. Fă-i bucurii mici, de cîte ori ai ocazia, fără a pretinde ceva în schimb. O dată, poate de două ori în tot timpul ăsta, fă cîte-un gest ieșit din comun, arătîndu-i cît e, de fapt, de specială. Fii spontan și sincer. Fii direct și sigur. Nu exagera însă. În niciunul din cazuri. Și ține minte: de cele mai multe ori e cel puțin de două ori mai deșteaptă ca tine. Și-n mod sigur, cînd vine vorba de-o femeie – nimic nu e întîmplător. Fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare zîmbet și orice atingere – e atent studiată înainte și cel puțin 2-3 scenarii există în mintea ei, pentru a o continua, în funcție de reacția ta. Niciodată n-o să fii tu cel ce impune regulile, niciodată n-o să deții tu controlul. Din momentul în care ți-a zîmbit prima dată și te-a lăsat în preajmă-i – she’s running the game. Iar impresia ta de control e exact atît cît consideră ea că-i e confortabil a te lăsa să simți. Să nu uiți asta nici o clipă! Și încă ceva: cînd crezi c-ai învățat-o pe de rost – ia-o de la capăt. Nimic din ce știai a funcționa – n-are să mai meargă la fel. Femeii de lîngă tine n-are să-i placă niciodată rutina. Așa că – ne-ntoarcem: învaț-o și surprinde-o, în fiecare clipă, altfel.

Și-apoi sînt lucrurile simple și de bun simț. Unde bunul simț e chestia aia pe cale de dispariție, descrisă-n niște cărticele pe care le-ai găsit în biblioteca bunicii, sub titlul “Codul bunelor maniere“. Ia-l și citește-l, învață-l pe de rost. S-ar putea să fii surprins ce efect are asupra femeilor din viața ta. A propos (că tot ziceam de Facebook mai devreme): chiar crezi că întîmplător au început doamnele și domnișoarele să share-uiască statusuri de gen: “Intelligence is sexy“; “If you are at his place and you see no books – don’t fuck him!” și altele la fel? Ți-am zis că tot ce fac ele – fac cu un scop precis. Mesajele ți le-au trimis. Ai fost în stare să le-nțelegi?

Pune mîna pe-o carte. Învață cîți nasturi se închid la sacou și ce culoare e aia “peach“. Învață cu ce furculiță mănînci la restaurant și cu ce trebuie asortată cureaua. Învață să vorbești și să scrii coerent. Învață să porți o discuție despre Trupa JukeBox – dar și despre Piazzolla; fii capabil să răspunzi la-ntrebări și despre prohibiție dar și despre Vocea României. Fă diferența între un parfum scump și un parfum bun. Și învață să le recunoști pe ale ei. Învață cum se scrie o scrisoare, dar musai să știi cum să redactezi și-un e-mail. Învață-i hobby-urile și provoac-o. Învață să apreciezi ținutele ei și învață să le porți pe-ale tale. Învață cînd se ține o ușă deschisă și cum te-mbraci cînd o scoți la teatru. Învață de la toți, învață de la toate.

Crezi că-i greu? Să vezi ce te-așteaptă DUPĂ ce-ai sedus-o…

Te duci cu gîndul la varianta simplă a tricoului mulat, converșilor și replicilor gen “Bună! Te scot la o cafea?“. Eu zic să te mai gîndești. Sau, ca să cităm din clasici: ai grijă ce-ți dorești…

Material scris pentru SuperBlog 2013

October 19, 2013

Și-o viață într-un plic de om…

ID-100146312-Chiar credeai c-ai să scapi? Înspre unde, înspre cine, înspre ce anume vrei să fugi? Știi bine că locul tău e lîngă mine. Știi bine că niciodată n-ai să poți să dispari de-aici, din gîndurile mele, din mîinile mele, din mormanul meu de trecut. Libertatea n-are să-ți fie niciodată la îndemînă, niciodată a ta, odată ce mi-ai fost, cîndva, mie parte din viață. Am să te țin mereu aproape, lîngă mine, parte din mine, parte din tot ce vreodată am fost și amănunt al tot ceea ce voi putea vreodată să fiu. M-ai făcut mai bun, m-ai făcut mai altfel, m-ai făcut mai eu decît aș putea eu vreodată s-o fac. De ce ți-aș da drumul? De ce m-aș ciopîrți pe mine de tine? De ce m-aș lăsa incomplet și sărac, atîta vreme cît știu că mi te pot ține aproape? Hai, spune-mi! De ce?

Reeija ne provoacă din nou, de data asta MAI fain ca-n primăvară, anume să ne imaginăm în ce alt fel am putea utiliza gențile de damă, cu ce altceva le-am înlocui dacă am putea, sau – variațiuni pe temele astea. Sîntem mulți, cred, cei ce-avem pe undeva printr-un colț de casă un dulap, un sertar, o cutie – sau toate laolaltă – de amintiri. Bucăți din ceea ce-am fost, amănunte nesemnificative – dar pline de emoții – dintr-o relație, un moment, o viață. Petece de hîrtie scrise mărunt, fotografii, bilete de tren, ori de film, ori de teatru, flori uscate, brichete, pietre, inele, bucăți de ziare ori ambalaje de ciocolată. Toți le avem, undeva, dosite de noi înșine și de cei cu care ajungem a ne împărți viața.

Fiecare bucățică de-asta de ceva palpabil și a tine cel vechi mirosind – e în strînsă legătură cu un set întreg de amintiri, de imagini puse bine-n minte, aranjate frumos pe categorii și asezonate cu zîmbete. Și grămezile cresc, amîndouă, necontrolat. Cutia cu memorabilia devine din ce în ce mai mare, ocupă din ce în ce mai mult spațiu fizic, în timp ce amintirile se bulucesc unele peste altele într-o minte ce tot mai greu face față, tot mai greu asociază imagini și chipuri, clipe și mirosuri, relații și sentimente.

Și mă gîndeam cît de simplu ar fi să ai la îndemînă un fel de geantă pe care s-o poți mereu purta cu tine, un fel de plic asemeni celor asortate ținutelor de seară, în care să poți arunca, în orice moment, orice minuscul obiect ce trezește în tine emoții. Și ele să se aranjeze frumos, pe ani, pe oameni, pe locuri, pe sentimente, pe orice altceva ți s-ar părea ție relevant și să poți, în orice clipă, să deschizi gentuța minune și să scoți din ea întocmai nimicurile asociate gîndului nebun.

Să n-aibă limite, să nu se umple niciodată și să rămînă mereu mică și la îndemînă de purtat. Să fie un fel de mini-me, doar că de data asta unul bun. Cel mai bun, construit asemeni unui puzzle – din cele mai bune momente ale fiecăruia dintre noi. Și mi-ar plăcea, în momentul în care ai sta față în față cu un om cu care-ai împărțit cîndva o amintire – să poți face schimb de plicuri; și amintirea ta să scoată la iveală prețiozitățilelui și viceversa. Ar fi un duel de zîmbete, un duel de priviri, o revărsare de bine.

Și sînt convins c-am fi cu toții mai buni, retrăind împreună aceeași amintire, privită din unghiuri diferite. Ne-am redescoperi, unii pe alții și noi pe noi, în lumi diferite, în alte culori.

Ofer plicul meu cui vrea a mă-nvăța pe de rost…

Material scris pentru SuperBlog 2013

Tsunami

TSUNAMI [pr.: țunámi] n. Val gigantic care apare la suprafața oceanelor în urma cutremurelor submarine. /Cuv. jap.

TED Blog

The TED Blog shares interesting news about TED, TED Talks video, the TED Prize and more.

AraNaluca

E toamnă ...

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

@soffys

Life... as I know it!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Ale în țara cuvintelor

Să mă iertați pentru că detest monotonia, clișeele, și limbajul de lemn!

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

L.M.T.

Just another WordPress.com site

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Jurnalul Evei

Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers