În continuarea postului ăstuia – azi am mai bătut un record. Nu mai zic nimic altceva, lăsăm poza să spună povestea 🙂
April 28, 2013
Fără titlu, fără cuvinte – 2
April 28, 2013
Dance me to the end of love sau 12 ani cu tine
mi-e dor de tine; mi-e dor de tine în fiecare zi în care nu-s acolo, în care nu eşti aici; mi-e dor de tine; şi mai nou mi-e dor de ei; mi-e dor de voi toţi, într-un fel de durere interioară care nu se mai termină, nici măcar în puţinele ore în care sînt acolo, cu voi; mi-e dor de tine în fiecare dimineaţă în care mă trezesc singur; mi-e dor de tine în fiecare seară în care întorc capul şi nu eşti acolo; mi-e dor de fiecare dată cînd liniştea mi-e prea linişte, de fiecare dată cînd n-am cui spune ce mă frămîntă, de fiecare dată cînd n-am cu cine-mi împărţi puţinele momente de fericire singură; mi-e dor de tine…
azi sînt 12 ani de cînd eşti oficial lîngă mine; azi sînt 12 ani de cînd dimineţile mi-s mai bune şi nopţile nu-mi mai sînt singure, 12 ani de soare, 12 ani de primăvară, lîngă toamna mea, singura mea toamnă, tu; 12 ani pe care mi i-ai umplut cu fericiri mărunte în fiecare zi, 12 ani în care mi-ai iertat toate tîmpeniile, 12 ani în care i-am facut pe ei frumoşi şi pe noi mai buni şi poate mai înţelepţi; 12 ani în care am învăţat. alături de tine, ce e bine şi ce e rău, ce ne înalţă şi ce ne doboară, 12 ani în care-am învăţat să iubesc şi-n care-am fost iubit cum nu credeam vrreodată posibil…
Niciodată n-am ştiut să-ţi spun ce-aş fi vrut să-ţi spun, niciodată n-am fost în stare să-ţi arăt ce simt, decît în cuvinte puţine şi momente răzleţe, rupte parcă dintr-un alt fel de mine, alt fel de eu. Şi-acuma, de fapt, sînt convins că nu e doar percepţia mea – ci sînt de-a dreptul stîngaci printre cuvinte, eu care cică atît de bine mă învîrt printre ele. Cu tine, pentru tine, în preajma ta – mereu mă simt mic, neajutorat, cu o nevoie disperată de a mă simţi ocrotit; şi niciodată nu-mi iese reversul. Sau, în cel mai fericit caz – mult prea rar şi prea puţin. Şi ştiu c-ai să mă ierţi şi acuma, ca de atîtea ori înainte, tu cea a mea, mică şi bună şi dragă, tu, femeia mea copil, cărînd pe umeri toate crucile mele, ca şi cînd ar fi ale tale. Tu cea care mă înţelegi mai bine ca oricine şi mă iubeşti necondiţionat.
şi mi-e dor de tine; şi nu o să fiu cu tine, pentru prima dată, de aniversarea noastră; şi mă urăsc pentru asta; promit însă că am să fac să fie bine şi frumos cînd vin acasă…
şi te iubesc enorm…
April 26, 2013
As seen by Ghurhu – 1
Am de gînd sa încep o categorie nouă de postări. De fapt – cred că o să fac o pagină, as soon as I figure out how 😀
O să se cheme As seen by Ghurhu şi o să conţină mîzgăleli de-ale mele, întruchipînd diverse oareceuri. Ideea a pornit de la proaspătul meu header nou, şi a fost împinsă înainte de comentariul ăsta.
Iar rezultatul – se vede mai “gios”:
Acuma rămîne de văzut cît de inspirat oi fi – şi cît de bine a prinde la public 🙂
Later Edit: după solicitarea Irealei – o fost musai să vin cu o mică modificare. Sper să fie conform dorinţelor 🙂
April 17, 2013
Fame’s a bitch (2)
De fapt – asta nu prea are legătură cu “fame”-ul – dar mi s-au părut legate subiectele între ele, şi am păstrat titlul.
Mdeci – zilele trecute am fost complet dat pe spate de unul din rezultatele pe care mi le-a dat WP-ul în casuţa cu Search Engine Terms. Acuma… eu ştiu că lumea caută toate tîmpeniile posibile pe net. Am vazut eu multe, am auzit de multe şi ştiu că parcă la un moment dat era şi oarece site care urmărea asemenea căutări. Că mnoah – genul ăsta de aberaţii or să facă mereu deliciul majorităţii celor care gîndesc măcar cîteva minute pe zi….
În fine. Ce m-a dat pe spate pe mine definitiv însă – a fost faptul că respectiva căutare, pe care o să o prezint mai jos, a dus (nu ştiu prin ce minune!) la blogul de faţă. Mă întreb acum dacă omul şi-a găsit răspunsul aici. Şi mă mai întreb dacă n-ar fi bine să încep un fel de rubrică de-aia cum era pe vremuri la radio, sub o denumire de genul: Cititorii întreabă, Ghurhu răspunde. S-ar putea să aibă mai mult succes decît ne-am aştepta, la prima vedere….
Şi ca să nu vă mai ţin prea mult în suspans, omul nostru se întreba: “cum fac să o fut pe o fată care o chiamă mirela şi îi place culoarea mov”.
Acuma…. nu ştiu ce să fac 🙂 🙂 🙂 Adică… eu mă gîndesc că omu’ nu şi-a găsit răspunsul şi o să mai caute. Şi cum probabil din nou o să ajungă “ici şa”, trimis de Gogu – oare să îi răspund? Mirela – dacă ne auzi – poate ne ajuţi tu 🙂
Aştept sugestiile “ascultătorilor” noştri în comentarii mai jos. Mă gîndesc că poate ar fi binevenit si un poll…. dar mai analizez… 😀
April 9, 2013
Garsoniera mea (challenge accepted)
“El mi-a spus de la început, încă din ziua pe care eu nu mi-o mai amintesc acum, că nu ştie.
[…] Mi-a zis că el nu are certitudini pentru mine, pentru nimeni, şi nici măcar pentru sine […]
[…]de fapt el nu mi-a aparţinut niciodată şi nici eu lui.”
M-am mutat în garsoniera aia special pentru tine. De fapt, privind acum în urmă, îmi dau seama că toţi anii dinainte, petrecuţi cu unii sau alţii, în diverse alte camere ori case – i-am trăit doar pregatindu-mă pentru momentul ăsta. Ziua în care eu, care uram atît de mult să stau singur, aveam să mă mut într-o casă nouă, casă ce avea să fie a noastră, în care aveam să împart totul şi toate cu tine, doar cu tine, noi doi, mici, frumoşi şi cuminţi. Habar n-aveam atunci, în prima zi, cît de cu totul altfel aveau să fie lucrurile şi cît de singur aveam să mă găsesc pînă în final.
Mereu am trăit cu convingerea că n-ai nevoie de nimic special de la mine. Mereu mi-a plăcut să cred că simpla-mi prezenţă trebuie să-ţi fie destul, asemeni împlinirii ce mă umplea pe mine în preajma ta. La fel era şi camera aia; simplă, doar un pat, un birou, un dulap; şi primăvara pe fereastră, înspre livada ce părea că nu se mai termină. Atît. Un scaun şi-un covor, şi-o foaie albă, mereu o foaie albă pe masă (pe undeva, îmi dau seama acuma, mereu am ştiut cum are să se termine povestea asta; mereu undeva în mine a existat convingerea că finalul are să se concretizeze cu mine scriindu-ţi, cu tine departe, rînduri verzi şi mici pe coala albă de pe birou).
N-aveam de gînd să-ţi cer nimic; aveam să te las să faci din mine orice ai fi vrut. Mă puteai renova, mă puteai reconstrui cu totul – dacă asta te-ar fi făcut feiricită. Mobila oricum mi-era veche şi nici măcar valoare sentimentală nu mai avea – aşa că fericit te-aş fi lăsat să faci ce vrei cu ea. Nu puteam însă să-ţi zic nimic. N-am putut, lîngă tine, niciodată, să zic nimic; mă intimida simpla-ţi prezenţă, uitam cu totul de mine şi nu mai ştiam cine sînt. Poate de-aia mereu nu ştiam, poate de-aia mereu „Nu ştiu” mi-a fost un fel de leitmotiv în relaţia cu tine. Pierdut de tot şi de toate, aparent fără vreo personalitate anume, doar trăiri, emoţii, sentimente şi vise aruncate unele peste altele într-un vacarm de culori – tot ce-aş fi vrut ar fi fost să stai lîngă mine.
Şi poate de-asta în lumea mea, cea scrisă mai mult decît spusă – mi-ai şi fost, o vreme, alături. Nu ştiu şi nici nu cred că am ştiut vreodată dacă a fost luni, miercuri ori joi – ziua în care mi te-am imaginat intrînd, micuţă şi cu ochii mari, pe uşa strîmbă a garsonierei. Ştiu că era frig, ştiu că ţi-era frig, că te-am luat în braţe şi te-am făcut una cu mine în încercarea de-a te-ncălzi, în dorinţa de-aţi oferi iluzia siguranţei şi-a unei aparente bunăstări. Ne-am privit în ochi şi-am înţeles, fiecare, în linişte, durerea, dorinţa, speranţele şi aşteptările celuilalt. Fără promisiuni, fără angajamente, fără strîngeri de mînă şi aprobări, ne-am umplut unul de toate cele ale celuilalt, ne-am amestecat în imagini, amintiri, proiecţii peste timp şi simţăminte dulci-amărui întinse pe biroul vechi. Habar n-am de ce am ales tocmai atunci să port cămaşa aia albastră (niciodată nu mi-au plăcut cămăşile; poate din senzaţia de îngrădire a libertăţii pe care mi-o dau) dar am înţeles din ochii tăi mari că făcusem o alegere bună. Te-ai lipit de albastrul ăla senin – şi te-am simţit caldă şi sinceră, aproape de mine.
Alături de tine – am pus deoparte tot ce cărasem cu mine atîţia ani înainte: imaginea mansardelor ori demisolurilor unde mă-mpărţisem de atîtea femei înainte-ţi; culorile vii ale fostelor iubiri, întinse ca picăturile de ploaie amestecate cu praf pe fereastră – undeva pe fundul cutiei mele cu bunătăţi; toate hainele vechi, prea des şi prea mult îmbrăcate, evazaţii în dungi şi bluzele înflorate; cutiile cu scrisori şi fotografii şi sentimente, aruncate unele peste altele, mărturii ale ceea ce-am fost, pentru mine sau alţii; caietele îmboţite, cu miile de rînduri scrise unora sau altora, sau mie, închis între patru pereţi; toate le-am aruncat în saci de-ăia negri de gunoi, amestecate cu ale tale – şi le-am aşezat împreună pe podeaua rece din beci; şi le-am privit o vreme, amîndoi, ţinîndu-ne de mînă şi zîmbind a gol. Am urcat apoi înapoi în camera mică, cu pereţi albi şi miros de cartofi încolţiţi, cu fire de praf rîzînd printre razele timide de soare – şi ne-am iubit frumos şi copilăreşte pe cearşaful alb şi scorţos.
Tîrziu, foarte tîrziu, după foarte mulţi ani am înţeles de ce niciodată nu venea nimeni în vizită în garsoniera aia. Tîrziu am înţeles că mă izolasem de toţi şi de toate. Tîrziu am înţeles că în lunile alea viaţa mea s-a rezumat la visele cu tine, la imaginea ta umplînd fiecare colţ al odăii albe, la bucuria pe care o simţeam, natural, de cîte ori ochii mei înceţoşaţi de prea multu-ţi – te zăreau în cîte un colţ, mică şi cu ochi trişti. Tîrziu am înţeles că „nu ştiu”-ul lunilor ălora nu era decît propria neputinţă, propria lipsă de sens pusă în cuvinte, ori de cîte ori cineva mă-ntreba ceva.
Fără tine – nu ştiu cine sînt, ori ce vreau, ori ce anume mă ţine în priză. Fără tine – nu am început şi nu am sfîrşit. Fără tine – nu ştiu încotro mă îndrept şi de unde vin. Fără tine – nu ştiu iubi şi nu ştiu promite. Fără tine – dimineaţa mea e fără de cafea şi cuvintele fără de glas. Fără tine – nu ştiu ce caut şi nu ştiu dacă am ajuns la capăt. Fără tine – nu ştiu…
Cu tine, întreagă şi toată lîngă mine, cei patru pereţi ar fi fost altfel, mai largi şi mai calzi. Mi-ai fost doar gînd, imagine a neputinţei; speranţă şi vis, împrăştiate toate în lada de cartofi. Mi-ai fost Fata Morgana şi pasul săltat al piciorului gol în iarba udă. Mi-ai fost dragoste, iubire mi-ai fost…
Şi ţi-aş fi fost orice, de mi-ai fi fost o clipă doar, alături.
April 4, 2013
Very Inspiring Blogger Award
Zilele trecute, spre surpriza mea, am fost şi eu nominalizat pentru Very Insipiring Blogger Award, de către Ramona. Regulile acestei campanii sună cam aşa (şi o să copiez textul aşa cum apare el la Romona):
“în urma nominalizării trebuie să postaţi pe blog certificatul care atestă că aveţi un blog care generează valuri de inspiraţie. Apoi trebuie să anunţaţi într-o postare evenimentul, menţionând de la cine aţi primit nominalizarea. Pentru că acest award are la bază un mecanism de cooperare între bloguri, regula jocului spune că trebuie să nominalizaţi la rândul vostru 15 bloguri, pe ai căror autori să-i anunţaţi printr-un comentariu. În ultimul rând trebuie să scrieţi şapte lucruri interesante despre voi.”
Întîi de toate – n-am înţeles nimic din ce presupune award-ul. M-am documentat un pic şi-am înţeles mai apoi că e un fel de recunoaştere a meritelor, între bloggeri, într-o formă oarecumva formală. Din punctul meu de vedere – un fel de cute spam 🙂 Sau de viral. Şi spun asta chiar cu drag. Însă aş fi foarte curios cine a fost iniţiatorul. Cui şi cînd şi de ce i-a venit ideea de a acorda titlul ăsta. Mi s-ar părea o informaţie bună de ştiut.
În fine – revenind la oile noastre – sînt chiar onorat de nominalizarea primită. Adică…pînă la urmă cam ăsta e singurul motiv pentru care scriu, pentru care ÎNCĂ mai scriu: am descoperit, cu drag, că sînt oameni pe care, într-un fel sau altul, ceea ce scriu eu îi inspiră. Care se regăsesc în cuvintele mele, care rezonează cu poveştile mele şi care, în final, s-ar putea să aleagă un drum sau altul, să decidă într-un fel sau altul într-o anumită situaţie – bazat pe sau influenţat de ceea ce a citit la mine. Ceea ce, pentru mine, e inspiration at its best. Deci – încă o dată mulţumesc Ramona, că te-ai gîndit la mine.
Singura chestie care mi se pare forţată (din două puncte de vedere) în regulile mai sus citate – e numărul de bloguri ce vor trebui nominalizate de către cel proaspăt “încoronat”. O dată mi se pare forţat pentru că mă simt ca în chain-letter-urile alea care-ţi spun că daca nu trimiţi mai departe scrisoarea în 6 minute către 437 de prieteni – îţi moare hamsterul şi îţi rugineşte cuţitul de pîine. Şi apoi mi se pare forţat numărul în sine…. Adică… îi MUSAI să mă inspire FIX 15 bloguri?! Pentru că eu, de exemplu – nu citesc 15 de toate! Şi din cele 15 – nu toate mă inspiră! Deci normal mi s-ar părea să dai mai departe nominalizările dacă ai cui şi atîtor bloggeri cîţi consideri tu că te insipră, din cei pe care-i citeşti. Adică…. pe Fulgerică, de exemplu, îl urmăresc de mai mulţi ani decît au doi din copiii mei la un loc. Dar nu mă inspiră! Mă amuză, mi-i drag, mă binedispune sau mă informează. Dar nu mă inspiră… Aşa încît – NU o să nominalizez 15 bloguri, ci doar pe cele pe care eu le consider inspiring (ordinea nu reflectă în NICI un fel gradul de inspiraţie emanată…):
- The Amelie
- Ring of Gyges
- Drugwash
- Cabral
- Jurnalul unei amante
- Irealia
- Jurnalul Evei
- I like it Complicated
- AlterEgoEva
- Cătălin Ionescu
Şi-acuma despre mine….hmmm….să reiau ce scriam în postul anterior? 🙂 🙂 🙂
- Sînt ambidextru
- Sînt ateu declarat
- Sînt strănepot de şef de cuib legionar, împuşcat în Noaptea Cuţitelor Lungi
- Am fost parte din primul line-up Luna Amară
- Sînt absolvent de Matematică
- Primele mele dream-job-uri au fost, pe rînd: poştaş şi şofer pe “maşina de caca“
- În clasa a XI-a, trimestrul I, am avut 4 la purtare
Şi gata şi cu fun-fact-urile despre mine.
Pentru orice alte informaţii – nu ezitaţi să mă contactaţi 😛
there's someone in my head - but it's not me 
Ultimele comentarii