there's someone in my head – but it's not me

ție, pentru că-mi ești…

în cercuri concentrice roșii și gri

mi te-nvîrți paralel printre umeri;

mi-e teamă că nici măcar azi n-ai să vii,

cînd e vremea tristețea să-mi numeri,

să-mi întorci printre perne amor și extaz,

ca pe-un fîn ce cu furca-l despici;

să mă-mpingi către usă, să nu-mi dai nici răgaz

să-nțeleg că ai fost TU aici.

De din capătul scării te privesc nefiresc –

ne-nțelegere-n ochi și în vise –

și privindu-te văd cum arípile-ți cresc

și-ți rămîn prizonier între ușile-nchise.

Ca un cîine bătrîn, un pic orb, șchiopătînd

mă tîrăsc între patru pereți

și îți scriu zeci de rînduri – cuvinte-așteptînd

să te naști peste-o mie de vieți.

Ca o mînă întinsă aș vrea să te știu,

peste podul ce-mi leagă acum de atunci.

Legămînt peste timp mi-ar plăcea să îți fiu.

Și umăr de plîns.

Și tată de prunci.

din împletire de negru și blond

din glezne dezgolite și pantaloni albi

din ochi pe care nu-i văd, îi doar aud –

îmi cobori încet pe marginea zilei de ieri

la fel cum îmi coborau, ancestral parcă,

sentimentele pe șira spinării, imberb fiind

și neterminat încă; scîrțîit de arcuș mi-e

lipsa ta, sacîz tocit de mîinile-ți reci și prelungi;

coboară-mi încă o dată peste omoplatul stîng,

umple-mă de bunătatea dimineților cu tine,

dă-mi înapoi trăirile crețe și atingerea pierdută

a degetelor desenînd cercuri pe pielea mea.

Și cînd ai să mi te termini – am să te duc pe brațe

pînă la capătul aleii argintii; și-ai să-mi zîmbești,

cu ochii nevăzuți și gleznele dezgolite; de mine; de tot.

Scîrțîit de arcuș, vioară neterminată ce-mi ești.

Motto: “Du-mă, fericire-n sus“

Mă trezesc singur. Te caut.

Îmi vii alături – nălucă a ceva ce-am vrut cîndva.

Mi te prelingi printre degete,

ca o prelungire lichidă a ceea ce sînt.

Îmi fugi în cercuri largi

Dinaintea ochilor – și mă lași așteptînd,

Cu gîndul la nopțile petrecute-n

Brațele tale, rostogolindu-ne,

Unul peste altul, unul prin altul, mereu.

Singur. Neputincios și gol.

Îmi vii, noaptea. Goală de tine, goală de tot.

Nu te recunosc; mă-nvîrt în juru-ți

Pînă cînd te simți a mea, cu totul,

De tot.

Mi te dărui. Nu mai înțeleg de ce.

Plec. Mi te las, goală de tot

Și de toate.

Mi-ești singură; capăt de tunel

îți sînt.

Ne terminăm, prelungiri infinite,

Unul peste celălalt, în depărtări

Pe care nici măcar noi nu le mai

Înțelegem.

Mi-ești gata.

Ți-s sfînt.

din spatele fin al

urechii tale drepte

stau încă și-aștept gustul

dulce-acrișor al ultimului

prim sărut promis,

lăsat pe marginea patului

ca un fel de ceas deșteptător

al clipelor niciodată

petrecute cu tine,

doar visate, doar desenate,

doar tu – la capăt

de tunel, tunelul meu,

capitonat cu gînduri furate

și dorințe înăbușite,

de dincolo de firesc,

de dincolo de

realitate,

pierdută între imagini,

picioare lungi

și sîni mici.

mică și în negru-mbrăcată –

îmi cobori pe jugulară

și mi te joci în păr,

jocuri de niciodată-copii.

din vîrf de sfîrc

și margine de jugulară

dragostea ta mă-nfășoară

asemeni viforului iarna

nebunia munților.

mi-e dor de-un vin fiert

într-o bombă-ntunecată

la o masă acoperită cu mușama

roșie, cu mîinile tale

întinse spre mine,

pe lîngă scrumiera plină.

atît.

printre rîuri de roșu aprins

sînul mic și alb se-arată lumii

asemeni noului născut palmelor mamei;

căzut dinaintea degetelor cu unghii nevopsite

plec capete pe care nici nu știam a le-avea;

în fața ta, în fața sînului mic și alb,

propriile mele rîuri se dau la o parte

ca din calea hergheliei de cai;

pe verdele ud al ierbii, mi-ar

fi plăcut să-mi fii continuarea unui

vis din copilărie;

pe cearșaful boțit – gulerul scrobit

mă aduce cu picioarele pe pămînt:

mîine e Miercuri și tu mi-ești departe.

sînt fum de țigară și frunze de tei,

a flori de magnolii miros ochii mei,

pe tîmple îmi crește-nceput de cuvînt

și dinții mi-s strîmbi și mi-e poftă de vînt;

din mine în tine mi-aș face avînt

să fiu doar o dată văratec și sfînt;

mi-e pielea întinsă pe oase tîrzii

și ziua mi-e zi doar atunci cînd îmi vii;

mă-nspăimîntă înaltul și știu că tu știi

și mă bucură ploaia și-ai noștri copii

și-am picioarele mici și aș vrea să mă vrei,

mai cu seamă atunci cînd mă cheamă Andrei.

undeva, dincolo de

capătul nesfîrșit al crucii

pe care-o porți zi de zi pe

umerii mici – ai știut

întotdeauna că ochii mei nu mint;

cînd, îndreptați spre tine,

mărturisesc nespuse altfel regăsiri,

din nesperat rărunchi

îți rîde a tristețe ne-mplinirea

și ochii ți se-nriduiesc mărunt;

și-ai plînge, dar ți-e teamă

c-am să-ți umplu nesfîrșitul.

mirosul de iarbă verde și praf

izbindu-mi-se de simțuri

prin singura fereastră pe care

mi-ai lasat-o vreodată deschisă –

asemeni mijlocului corzii întinse

între acoperișuri de bloc, vădit deranjat

de mișcarea stîngace a unui picior peste celălalt –

scapă de sub control și se izbește de toți pereții,

semănînd doar șfichiuiri aritmice și

vînătăi pe genunchi.

te-aș așeza după-amiaza-n

cămașă de forță și m-aș învălui

de parfum fără timp de popas.