Archive for September, 2013

September 29, 2013

Naposletku

 

Pînă la urmă…

M-ai știut întotdeauna pe de rost

Și nu văd pentru ce m-ai plînge-acum.

Tu ești cea care-mi spunea că ceva pierdut cîndva –

Rămîne bun pierdut.

Mătase mototolită aiurea…

Asta e…

Să nu te lași răpusă de tristețe

Ori de vreun licăr de-undeva de departe;

Urma mea, rămasă adînc în perna-ți –

Zăpadă-mprăștiată de vînt.

Am să-mi distrug chitara –

Cea mai întunecată dintre nopți.

Mă tem de propriile mele versuri:

Prea tare m-apropie de Dunăre.

Cîndva obișnuiam să zbor; acum doar stau,

Mă-ntreb dacă vreodat-ai mai putea

Să fii a mea,

De-aș fi soldat într-o armat-a lumii.

Îmi ziceai că niciodată n-o să am

De-ți oferit, de fapt, nimic.

Pînă la urmă – m-ai știut întotdeauna pe de rost –

Menestrel fără de căpătîi.

Știai c-ai să mă pierzi cu cel mai mic necaz,

C-am să mă las purtat de ape,

Că nu am să privesc vreodată

Înapoi.

Tu, asemeni porţelanului scump

Din vitrină;

Eu, bibelou de talcioc.

Ai grijă! Să nu te laşi furată de basm…

Nu-i aşa că ţi-e dor de ţiganul tău?

Și totuși nu, iubirea mea…

Doar toamna verdele verii se lasă zărit întreg,

Printre crengi de copaci.

Pănă la urmă – m-ai știut întotdeauna pe de rost.

De ce-ai mai plînge-acum, frumoasa mea?

M-ai știut întotdeauna drept bufon, iubire…

Niciodată-ntr-un loc,

Cu buzele-mi cuvînt batjocoritor și ochii tăcuți…

Mi-ar plăcea să mă pierd în mulţime

Mi-ar plăcea să fiu vagabond

Oarecare.

Pînă la urmă – m-ai știut întotdeauna pe de rost –

Menestrel fără de căpătîi,

Doar cerul deschis înainte-mi.

Știai c-ai să mă pierzi cu cel mai mic necaz,

C-am să mă las purtat de ape,

Că nu am să privesc vreodată

Înapoi.

————————————————————————————————————————-

 Mulțumesc Andreotti… Sper măcar pe-aproape să fiu…

Și pentru cunoscători – mi-i deodată un dor nebun de Nichita și de Adam Puslojić….

September 26, 2013

Gînd 35

Într-o zi ai să-ţi înţelegi lumea prin alţi ochi; poate nu la fel de albaştri, poate nu la fel de mari, poate nu la fel de ai mei. Ai să priveşti înapoi, la anii trecuţi, la anii pierduţi – şi-ai să înţelegi. Asemeni imaginilor ce-mi fug mie prin minte acum – de la mesele din scînduri de lemn, la camera cu pereţi albi; de la întunericul tinereţii la lumina ce mă-nconjoară acum în fiece weekend; de la lojele teatrului la toate concertele la care n-am fost; de la patul roşu pînă la străduţa îngustă unde mi-ai zîmbit înainte de-a pleca; de la marijuana fumată atunci, demult, pînă la pălăria albă; de la pletele curgînde pe umeri pînă la mîinile tale prelungi; de la toate (i)elele mele pînă la tine – la fel, într-o zi nu departe – ai să-ţi înţelegi şi tu durerea şi pierderea şi toate relele anilor ce-au fost. Şi-ai să plîngi; şi-ai să vrei să-ţi urli neputinţa şi durerea; şi-ai să-ţi prinzi obrajii în pumni şi părul are să-ţi acopere faţa într-o nebunie de sentimente şi imagini.

Şi eu am să fiu acolo, din prima clipă, lîngă tine, cu tine, pentru tine. De mi-i vrea, de mi-i şti, de mi-i lăsa. Mîini mîngîind degete, degete ştergînd lacrimi, lacrimi curăţînd tot ce odată a fost rău, murdar, nemilos şi nefiresc. Voi fi acolo. Să te ţin în braţe, să te-ascult fără de cuvinte spuse, să te-nţeleg fără de atingeri, să fac din tine încă o dată om.

Cînd ai să simţi depărtarea – întinde doar mîna. Voi şti s-o prind, voi şti să vin. Voi fi fost deja acolo, dinaintea ta, dinaintea oricăror cuvinte încă nespuse.

Învaţă-mă să ne fim aproape.

Învaţă-mă de tine, tu.

 

September 22, 2013

Pod peste timp

Ultima noapte cu tine – un fel  de decădere latentă, uitată o vreme într-un fel de mansardă și scoasă la iveală în început de toamnă. Mă pierd între unduiri de roșu și alb, între blondul nefiresc al ceea ce alegi să fii și nebunia de culori ce-mi ești tu de fapt; te caut între atingerile frizînd nebunia și fumul gros de trabuc ieftin, încerc să mă recapitulez, amestecat printre cuvintele lui, ce știu să mîngîie tot ce doare mai tare, și zîmbetul tău, de undeva de departe aruncat înspre mine – și nu știu ce-ar trebui să înțeleg, ce gînduri ar trebui să aleg și ce pași, anume, să fac mai departe.

Ei zic c-ar fi timpul cel ce le rezolvă pe toate; ei zic mai apoi că speranța e-un dar frumos, ce-ar trebui primit cu drag; tot ei îmi zic că într-o zi am să mă trezesc lîngă tine și apoi ea îmi zice c-ar trebui să-mi ridic pălăria înainte-ți. Și-apoi vii tu, întocmai precum mereu mi-ar fi plăcut să fii, de prima oară de cînd te-am zărit; vii tu și mă scoți la cafea și-mi vorbești minute bune despre d-zeu știe ce – mi-e greu să te-ascult, încercînd să țin minte ce voiam să-ți zic, a treia oară cînd m-ai întrerupt; și-apoi vii și-mi zici, mai tîrziu, mult mai tîrziu – să mă las pradă muzicii; tu oricum ai să pleci acasă, zîmbindu-mi frumos dinții albi.

Mie timpul nu-mi rezolvă nimic. Mie timpul mi-aduce mai aproape neputințele-mi, dorurile nespuse și gîndurile bolnave mi le face-amintiri. Mie timpul îmi face rău, organic rău, cu gîndul dus la tine și la tot ce-am pierdut așteptînd. Parte eu, parte-amîndoi și poate, pe ici pe colo – și tu. Și nu pe mine m-ai pierdut. Pe mine n-ai să mă pierzi niciodată. Sînt greu de pierdut, măcar pentru c-ar trebui să mă găsești înainte. Tu ai fi fost pierdut grijă, ai fi fost pierdut cuvinte, ai fi fost pierdut un soi ciudat de sentimente de care-ai fi avut nevoie, ai fi fost pierdut umărul, brațul, mîna care te-ar fi dus mai departe – de-ar fi fost să las timpul să-mi fie tovarăș. Păcat doar că e un joc de doi ăsta cu timpul. Păcat doar că am nevoie de tine, de cartea ta – să-mi cîștig mîna. Ori jocul tău, atît de aproape de-al meu – mi-e departe. Altele par a fi regulile, alta stofa întinsă pe masă și altele, cu totul altele – mizele.

Muzica ta – mi-e alta. Atingerile tale – străine și reci. Cuvintele sacadate – ecouri între imaginație și amintiri. Și fiecare gest îndreptat în altă parte – un fel de otravă, un fel de pelin pe care-l dai nenorocitului să-l bea, cu promisiunea c-are să-i fie mai bine.

Și nu știu de ce, în clipa asta, fără vreo legătură cu nimic din ce-am scris, mi te-am imaginat brusc goală, acoperită doar de-o blană albă, cu părul – cîrlionț promis – curgînd pe umerii fini, în fața unei ferești deschise-nspre sufletul meu. Poate, doar poate, de undeva de departe te știu și te simt cu gîndul la mine, la genunchiul prins în pumn printre aritmice bătăi de inimă, la ultima țigară, la cuvintele spuse timid, aproape în șoaptă, înainte de-a-mi pleca.

Mă uit în urma ta, în urma taxiului semnalizînd stînga, în urma ultimei mele ratări. Te caut încă, te dezgrop dintre gînduri, te pun în cuvinte nepotrivite și-aștept să mă-ngrop pe mine în întunericul nopții, zîmbind cu gîndul la umărul mușcat timid, cu dinți mici și drag mult.

De undeva din celălalt capăt al casei, de mînă mă trag înapoi realitatea și timpul. Mi-ar plăcea să fii ficțiunea mea și timpul să ne fie doar visător…

September 20, 2013

Gînd 34

Minte încrucişată…gînd nebun ce eşti

Aştept să te văd. Altfel, cum încă nu te-am mai văzut, o altă percepţie asupra aceleiaşi realităţi, cu alţi ochi, cu alt fel de atingeri.

Aştept să te văd. Nimic din tine aşa cum mi te-am colorat în gînduri în atîta amar de ani n-ar mai trebui să fie acolo. Nimic din tine simplă, nimic din tine departe, nimic din tine zîmbet, a soare cald mirosind, respiraţie dulce-n după-amiaza tinereţii mele. Nimic din tine albastru, nimic din tine amalgam de emoţii, nimic din tine cuvinte pe hîrtie strîmb aşezate. Ori poate toate şi încă mai mult.

Aştept să te văd. Undeva în mine se dau bătălii. Undeva în mine – eu de ieri lupt cu mine cel de azi, în încercarea disperată de-a mi te scoate din minte. De-a face din tine amintire, de-a nu-mi mai fi, în zorii zilei, începutul şi sfîrşitul.

Aştept să te văd. Trăiesc cu sentimentul, mic, pitic, amestecat printre gînduri aiurea – că ceva are să se schimbe. Nici măcar nu ştiu de-are să-mi fie mai bine ori zidurile au să mi se facă praf. Nici măcar nu ştiu de are să-ţi fie ţie lumea mai caldă şi patul mai încăpător, dimineaţa printre visul confuz şi părul ciufulit de mîna cuiva, oricui, nimănui.

Aştepţi să mă vezi. Încerci să înţelegi fiecare cuvînt pe care ţi-l spun, fiecare rînd pe care ţi-l scriu, încerci pe toate să le-nţelegi şi să faci din ele legămînt. Te-ntrebi unde sînt, ce ne leagă, de cînd şi de ce; priveşti înapoi, spre tot ce-ai fost înainte, te-mpiedici de privirea mea şi totul aleargă nebun înspre ziua de ieri. Trăiri ciudate, legături mai mult intuite decît atinse, zîmbete furate şi interpretări ale unor gesturi ce n-au existat niciodată.

Aştepţi să mă vezi. Mă-ntreb dacă aştepţi să mă vezi.

 

September 12, 2013

Gînd 33

Fără vreun gînd anume în minte, nu mai departe de acu’ cinci, poate zece minute, am simţit brusc nevoia de-a o pupa pe obraji, oarecumva părinteşte, cu drag, plin de semnificaţii şi dor.

Bob Dylan răzleţ, rămas singur martor al gîndului trecut, punte între real şi fantastic, legămînt fără cuvinte între noi doi.

Let’s get outta here!

September 9, 2013

Undeva, dintre noi

Mă gîndesc la o dimineaţă cu tine. Nimic din tine, nimic din noi, nimic din tot ce mi se-nvîrte prin minte scriind rîndurile astea – nimic nu e vulgar, nimic sexual, nimic lipsit de decenţă; ori bun simţ; ori gust. O dimineaţă simplă, asemeni ţie, o dimineaţă aşa cum ar trebui să fie toate dimineţile, devreme şi oarecumva rece, plină de culoare şi pofte, o dimineaţă de Iunie tîrziu sau de Septembrie încă neînceput.

via tumblr.com

Pe tine te-mpart în două; două feluri de tu, două feluri de bunătate de dimineaţă, amestecîndu-mi-se cu zorile şi mirosul de cafea proaspătă şi parfum după duş. Te văd întîi de toate pe marginea dreaptă a patului, încă învelită toată în plapumă – n-o să-nţeleg niciodată cum mereu ţi-e frig -, cu perna adunată sub cap, sprijinită în cot, ciufulită, zîmbindă şi îngrozitor de frumoasă. De fapt – cea mai frumoasă femeie pe care mi-a fost dat s-o văd dimineaţa, mai frumoasă atunci decît în orice alt moment al zilei, frumuseţe curată, simplă, frumuseţe crudă cîrpită de somn; ochi mari, jucăuşi şi timizi, doar dimineaţa timizi; şi zîmbetul ăla, doar pentru mine, doar al meu, zîmbet alb şi plin de-nţelesuri doar de noi doi ştiute.

Şi-apoi cealaltă tu, continuare a ei de pe marginea patului, deja clişeu imagistic al ceea ce-mi fuge prin minte şi rînduri; tu – de mine lovindu-te cald prin bucătărie, îmbrăcată-n nimic altceva decît cea mai albă dintre cămăşile mele, desculţă pe gresia rece, cu unghiile vopsite-n roşu nebun, cu cana mare de cafea fierbinte între degete înlănţuite strînsă la piept, cu părul aiurea alergînd în şuviţe scăpate de sub control, tu – acelaşi zîmbet, aceiaşi ochi, aceeaşi nebunie de dimineaţă în zori; nimic mai natural, nimic mai curat, nimic mai aşa cum ar trebui să fie, aşa cum instinctual am fost învăţaţi să ne credem a fi.

Te privesc absent, de parcă aș ști că nu ești altceva decît o imagine-n vis, te privesc absent și nu-mi pot stăpîni zîmbetul, deodată cald, uman, plin de sentimente, trăiri, speranțe și-un soi de înțelegere tacită a tot ceea ce-mi ești. Te iau de mînă – și-n drum spre canapea – dispari. Mă trezesc în durerea cioburilor sparte pe gresia maro, privesc și mai absent bucățile mici, ude și împrăștiate haotic, bucăți din ceea ce odată te voiam a-mi fi fost. Nu-nțeleg nimic din ceea ce simt, vacarm de trăiri amestecate cu imagini al căror sens l-am pierdut demult, cînd încă te știam lîngă mine.

via tumblr.com

Închid ochii și mă las adormit de sunetul focului pocnind în șemineu: în semiîntuneric, mîngîiată doar de roșul tîrziu al flăcărilor, te zăresc în celălalt capăt al încăperii; mă simt străin de tot ce te-nconjoară, de tine departe mă simt, hainele-mi par a vechi mirosind și totuși ceva mă trage-nspre tine. Poate rochia neagră, mulată și doar cît trebuie de lungă, poate părul proaspăt întins, mirosind de departe a bun și a drag, ori poate, din nou, tălpile goale, roșul nebun al lacului de unghii contrastînd cu albul canapelei de pluș. Nu cred c-am să știu vreodată ce-a fost.

Te văd din nou zîmbind, același zîmbet doar pentru mine și brusc privirea-mi rămîne blocată pe mîinile cu degete lungi. Ți-am zis vreodată că n-am văzut nicăieri, niciodată, mîini mai frumoase ca ale tale? Apuc necontrolat paharul înalt pe care mi-l întinzi. Vin. Ca niciodată – vin. De ce n-am băut cu tine vin pînă azi? Strîng cristalul între degete boante, zîmbesc strîmb, stingher și speriat și-auzul mi se frînge în acorduri de tango. Habar n-am de unde vine; știu doar că mă umple, mă vrea. Pentru moment – tind să cred că e doar în mintea mea, rămășițe disparate din Libertango-ul de ieri. Și totuși – vine din tine, din realitatea ta, începe odată cu mîinile lungi și se termină-n vinul din care tocmai sorb, speriat. Nimic nu mai are vreun sens. Doar sentimentul de bine, de-a te ști lîngă mine, de-a nu te fi pierdut pentru totdeauna-ntre gînduri.

Dance me to the end of night!” – întind mîna spre tine, îndrăznesc să clipesc: de cealaltă parte a mesei, de sub mormanul de pahare și pachete goale de țigări – mă privește în ochi disperarea. Încă e ieri, în lumea ta. Realitatea mea e departe.

Cînd ai să vii – mi-ar plăcea să mă ții de mînă și să-mi zici cît de sălbatic ți-e visul.

September 8, 2013

Răspunsuri neterminate

La Mulţi Ani, CT!

Nu căuta niciodată nimic, nimic mai departe de ceea ce vezi. Învaţă să citeşti; şi nu căuta mai departe de atît. Nimic bun n-are să vină vreodată din prea multe căutări, din speranţe aruncate aiurea, acolo unde nimeni nu le aşteaptă, nimeni nu le vrea. Niciodată ceea ce tu ai vrea – n-are să fie acolo; niciodată totul în acelaşi loc, niciodată în aceeaşi femeie, una, singura, cea pe care o cauţi de-atîta amar de vreme. Femeia ideală nu mai există nici măcar în vise; nici măcar în gîndurile fiecăruia dintre noi, mică şi a scorţişoară şi primăvară mirosind, vulnerabilă şi abia aşteptîndu-ne. Nu e, nu MAI e acolo. Demult. Opreşte căutarea. Învaţă să citeşti. Învaţă din fericirile mici să faci nebunie de sentimente şi culori; cu lucrurile mărunte, pe care doar tu le observi, care doar pentru tine însemnă cît o viaţă de om – umple golurile. Golurile tale, goluri sentimentale, goluri lăsate în tine de neputinţa anilor din urmă, goluri pe care nu le-ai crezut vreodată a se umple de ceva bun.  Fă din defecte cel mai frumos dar, învaţă să transformi ceea ce nu-ţi place în avantaje. Găseşte calea de mijloc între bun şi rău, între urît şi frumos, între “ce-ar fi dac-ar fi” şi ce e de fapt, între ce-ai vrea şi ceea ce ţi se oferă, curat, neîntinat şi sincer. Şi fă-le pe toate – ţinînd-o de mînă. Fără cuvinte, fără explicaţii, fără nimic alta; doar ţine-o de mînă.

Tata meu, cîndva, demult, m-a învăţat ceva: “Cel mai frumos dar pe care-l poţi face cuiva e speranţa; nu te zgîrci!” Trăiesc cu gîndul ăsta în mine în fiecare zi, cu fiecare acţiune căreia îi sînt parte, lîngă fiecare femeie cu care am împărţit sau voi împărţi vreodată ceva. Fiecare cuvînt, fiecare gest, fiecare mică nebunie ar trebui să fie guvernată de gîndul ăsta. Ţine minte asta! Şi mai e ceva: nu sîntem singurii, tu, eu, noi ăştia puternici şi de grele purtători – nu sîntem singurii care avem nevoie de speranţă. Mult mai acut, mult mai dinlăuntru, mult mai des decît ai crede – femeia de lîngă tine are nevoie de ea. Încă o dată – nu te zgîrci! Citeşte, învaţă să citeşti, să o citeşti şi să-i oferi speranţa aia. E primul pas, e cel mai uşor pas! Învaţă-i nevoile, învaţă-i dorinţele, visele, sau cum altfel îi vrea să le numeşti – învaţă-i-le şi oferă-i-le. Cînd se aşteaptă mai puţin, cînd te aştepţi tu mai puţin, în tocmai momentul în care îţi pare că nimic nu mai are vreun rost – atunci oferă tot ce ea aşteaptă. Necondiţionat, sincer, liber de orice, din suflet şi curat – oferă. Dă din tine tot. Şi mai presus de toate – nu fugi! Niciodată să nu fugi!

Toată povestea asta e un dans. O întrepătrundere de eu-uri, al tău şi al ei, amestecare de trăiri şi trupuri, pe rînd ori deodată, în toate felurile pe care poţi sau nu să ţi le imaginezi. Azi lent, cîte puţin, pe ascuns, cu zîmbete furate şi atingeri în grabă; mîine – violent şi animalic, cu carne muşcată şi efort maxim, cu păr împrăştiat de vînt şi cuvinte aruncate aiurea în stînga şi-n dreapta; mai apoi – moale, fin, fericit şi uşor, asemeni mătăsurilor luînd forma ei, cu ochi mari şi plini de trăiri, cu piele de găină şi miros de ceva bun şi drag; şi-apoi un fel de linişte, în care vă pierdeţi amîndoi, cu degete împletite unele într-altele şi fără nici un fel de cuvinte, o linişte dragă şi sigură, martor al tot ceea ce poate fi mai bun între doi oameni. Învaţă paşii! Pe rînd, cu grijă – învaţă-i! Nu-ţi fie teamă că azi ai s-o calci pe pantofi! Mîine are să te calce ea – şi tu n-ai să fugi! – şi-apoi, într-una din zile o să vă găsiţi înlănţuiţi, fără măcar să mai ştiţi ai cui paşi au fost primii corecţi. Totul e un dans, un joc de cuvinte nespuse şi paşi timizi. Totul e să înveţi; paşii, cuvintele nespuse, dorinţele încă rămase gînduri şi speranţele, lăsate undeva în aşteptare. Învaţă-le, citeşte-le, oferă-le! Nu te zgîrci!

Şi mai presus de toate – citeşte printre rînduri…

September 3, 2013

Nunca más

Te strîng în braţe; te caut. Te pierd printre cearşafurile pline de dragostea nopţii trecute. Te-ating. Te simt. Mă cauţi. Mă pierd printre tine, parfum şi culoare, dorinţă şi vise-mplinite. Degetele mi-aleargă de-a lungul tău, vals nebun de senzaţii, valuri întregi de trăire. Te caut. Te-ascunzi. Te pierd. Te-aud zîmbind, te simt lîngă mine. Mă cauţi. Ne-ntîlnim undeva la mijloc, între sunet şi lumina difuză a veiozei din cealaltă cameră. Degete lungi pe spatele meu, pe umeri, pe piept. Mă cauţi. Mă simţi. Ne adunăm într-o împletire completă, totală. Niciodată nu mi-ai fost mai aproape, niciodată nu am fost mai al tău. Te caut. Te pierd, te găsesc iar, te zîmbesc şi te desenez din contururi neclare. Ne amestecăm, carne şi drag, miros de dragoste şi păcat; ne amestecăm, priviri şi un fel ciudat de atingeri, roşu aprins şi negru a noapte aducînd. M-ai găsit? Sînt aici. Întind mîna spre tine. Degete încleştate ca-ntr-un ultim sărut, peron părăsit al gării care-mi eşti. Te caut prin mine, mă găseşti în tine, clape de pian scăpate într-o simfonie a singurătăţii în doi, degetele mele cîntă pe carnea ta, pe ochii tăi, prin păr. Amîndoi, ne pierdem, ne regăsim, anii tăi alături de nopţile mele nedormite, visele tale şi gîndurile mele – împărţind aceeaşi bancă în parc, acelaşi pat într-un dormitor străin. De unde venim, încotro mergem – amîndoi mai bătrîni cu o noapte, mai tineri c-o dragoste. Nebunie de senzaţii adunate într-un pumn de cuvinte. Te caut, mă simţi. Mă cauţi, te ştiu. Unul altuia capăt de lume, început al primei noastre nopţi de amor. Niciodată mai singur, niciodată mai străină. Niciodată la fel, niciodată aceeaşi. Alte cuvinte, alte trăiri, alţii noi, pierduţi în primul ultim orgasm, culoare şi simţ, tăcere şi un fel de mîine încă ne-întîmplat. Noi doi, la celălalt capăt al lumii. Noi doi, unul din celălalt curgînd, amestecîndu-ne trupuri şi vise, noi doi. Tu, eu. Aceleaşi trăiri, universuri separate. Tu aici. Eu acolo. Eu aici. Tu – niciodată, nicăieri. Niciodată noi. Nunca más..

Mulțumesc, soffy

September 2, 2013

De seara tîrziu

via tumblr.

Mă apasă o oboseală cum n-am mai simțit de multă vreme. Venită dinăuntru, mă umple tot, mă acaparează; mă ustură ochii, mi-e capul greu, mă dor oasele și parcă mi-e frig. Un frig de-ăla ca de răceală, un frig de-ăla de dimineață de iarnă, înainte și după, mai ales după duș. Mintea-mi aleargă aiurea, simt și aud lucruri parcă din altă lume, mi-s greu eu mie și simt nevoia unei odihne adînci. Și nu de somn am nevoie. Nu de liniște, nu de căldură. Și totuși mi-e frig, mă răpune oboseala și toate mă dor.

Pe ea nu-mi amintesc s-o fi întîlnit vreodată în carne și oase. E doar un fel de gînd, un fel de imagini smulse cu greu din încrengătura unei imaginații ale cărei limite n-am putut niciodată nici să le înțeleg, nici să le ating. Tot ce-am putut a fost să accept lipsa lor, ca pe un fel de dar, ca pe ceva bun ce ți se-ntîmplă de ești cuminte. Paradoxal – era blondă: niciodată femeile din gîndurile mele, niciodată femeile din viața mea n-au fost blonde. Poate pentru că mereu le-am asociat cu ceva fals, nelalocul lui, ascuns și uneori perfid. Și ea era blondă. Blond-soare, blond-lumină, blond a copil fericit aducînd. Și simplă. Extraordinar de simplă. Naturală, viu conturată, cu ochi mari albaștri și zîmbet aducînd a primăvară – și extraordinar de simplă. Obsesiv, dureros, dulce de simplă. Poate de-aia-n imagini mi-apărea mereu în haine de casă, cu părul strîns neglijent în coadă de cal, citind ori butonînd telefonul pe-un colț de canapea. Știu, v-am mai zis despre ea; încerc însă și acum să-nțeleg cine e, de unde vine și ce anume vrea de la mine. Poate și pentru faptul că mîinile-i sînt mereu impecabile. De parcă mi-ar ști dragostea pentru degete lungi – mîinile ei sînt mereu exact așa cum toate femeile ar trebui, în lumea mea, să le aibă. Poate tocmai de-aia, dintre toate, mi-e cel mai greu s-o-nțeleg, s-o învăț.

via tumblr.

Întins în apă fierbinte – încă mi-e oboseala în oase, în mîini și în ochi prizonier. Și nu mi-e-ndeajuns de tîrziu ca să dorm și nici îndeajuns de devreme să-mi calc hainele rămase grămadă pe pat. Mi-e greu și să fumez, mi-e aproape greu să gîndesc. Creionul mi-e din ce în ce mai mic, foile din ce în ce mai puține. Doar apa fierbinte crește în jurul meu, mă-nvăluie asemeni ceții căzînd peste acoperișuri dimineața devreme. Cine să mă mai înțeleagă? Și unde?

Într-o zi, am s-o iau de mînă și-am s-o sărut. Măcar așa, s-o scot din realitatea ei, într-a mea, într-a voastră. Într-o zi, am s-o iau de mînă și-am să-i cînt “Comin’ into Los Angeles“. Măcar așa, să vadă c-o știu. Și-ntr-altă zi, odată cu seara, am s-o iubesc adînc și plin și ea are să-mi rîdă în șoaptă și timid, din spatele degetelor lungi. Măcar așa – vom fi reinventat “the walk of shame“. Ne vom fi fost, unul altuia, înainte de vreme, pastila de a doua zi.

Din univers în univers – în realitatea cui ți-ar plăcea să rămîi?

L.E. – Era mai mai să uit!….

September 1, 2013

SuperBlog 2013

AM ZÎS – AM ZÎS!

Azi încep înscrierile în SuperBlog 2013. Și cum am promis că nu scapă domnii ăștia de mine așa ușor – aștept numa’ să se dea drumul oficial la înscrieri și…. două luni o să vi se acrească de mine 🙂

Să fie, deci, într-un ceas bun.

Hasta la Victoria Siempre!

Tsunami

TSUNAMI [pr.: țunámi] n. Val gigantic care apare la suprafața oceanelor în urma cutremurelor submarine. /Cuv. jap.

TED Blog

The TED Blog shares interesting news about TED, TED Talks video, the TED Prize and more.

AraNaluca

E toamnă ...

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

@soffys

Life... as I know it!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Ale în țara cuvintelor

Să mă iertați pentru că detest monotonia, clișeele, și limbajul de lemn!

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

A d i n a M i r e l a

Toate textele și imaginile de pe acest blog îmi aparțin .

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

L.M.T.

Just another WordPress.com site

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Jurnalul Evei

Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers