there's someone in my head – but it's not me

Mă gîndesc la o dimineaţă cu tine. Nimic din tine, nimic din noi, nimic din tot ce mi se-nvîrte prin minte scriind rîndurile astea – nimic nu e vulgar, nimic sexual, nimic lipsit de decenţă; ori bun simţ; ori gust. O dimineaţă simplă, asemeni ţie, o dimineaţă aşa cum ar trebui să fie toate dimineţile, devreme şi oarecumva rece, plină de culoare şi pofte, o dimineaţă de Iunie tîrziu sau de Septembrie încă neînceput.

via tumblr.com

Pe tine te-mpart în două; două feluri de tu, două feluri de bunătate de dimineaţă, amestecîndu-mi-se cu zorile şi mirosul de cafea proaspătă şi parfum după duş. Te văd întîi de toate pe marginea dreaptă a patului, încă învelită toată în plapumă – n-o să-nţeleg niciodată cum mereu ţi-e frig -, cu perna adunată sub cap, sprijinită în cot, ciufulită, zîmbindă şi îngrozitor de frumoasă. De fapt – cea mai frumoasă femeie pe care mi-a fost dat s-o văd dimineaţa, mai frumoasă atunci decît în orice alt moment al zilei, frumuseţe curată, simplă, frumuseţe crudă cîrpită de somn; ochi mari, jucăuşi şi timizi, doar dimineaţa timizi; şi zîmbetul ăla, doar pentru mine, doar al meu, zîmbet alb şi plin de-nţelesuri doar de noi doi ştiute.

Şi-apoi cealaltă tu, continuare a ei de pe marginea patului, deja clişeu imagistic al ceea ce-mi fuge prin minte şi rînduri; tu – de mine lovindu-te cald prin bucătărie, îmbrăcată-n nimic altceva decît cea mai albă dintre cămăşile mele, desculţă pe gresia rece, cu unghiile vopsite-n roşu nebun, cu cana mare de cafea fierbinte între degete înlănţuite strînsă la piept, cu părul aiurea alergînd în şuviţe scăpate de sub control, tu – acelaşi zîmbet, aceiaşi ochi, aceeaşi nebunie de dimineaţă în zori; nimic mai natural, nimic mai curat, nimic mai aşa cum ar trebui să fie, aşa cum instinctual am fost învăţaţi să ne credem a fi.

Te privesc absent, de parcă aș ști că nu ești altceva decît o imagine-n vis, te privesc absent și nu-mi pot stăpîni zîmbetul, deodată cald, uman, plin de sentimente, trăiri, speranțe și-un soi de înțelegere tacită a tot ceea ce-mi ești. Te iau de mînă – și-n drum spre canapea – dispari. Mă trezesc în durerea cioburilor sparte pe gresia maro, privesc și mai absent bucățile mici, ude și împrăștiate haotic, bucăți din ceea ce odată te voiam a-mi fi fost. Nu-nțeleg nimic din ceea ce simt, vacarm de trăiri amestecate cu imagini al căror sens l-am pierdut demult, cînd încă te știam lîngă mine.

via tumblr.com

Închid ochii și mă las adormit de sunetul focului pocnind în șemineu: în semiîntuneric, mîngîiată doar de roșul tîrziu al flăcărilor, te zăresc în celălalt capăt al încăperii; mă simt străin de tot ce te-nconjoară, de tine departe mă simt, hainele-mi par a vechi mirosind și totuși ceva mă trage-nspre tine. Poate rochia neagră, mulată și doar cît trebuie de lungă, poate părul proaspăt întins, mirosind de departe a bun și a drag, ori poate, din nou, tălpile goale, roșul nebun al lacului de unghii contrastînd cu albul canapelei de pluș. Nu cred c-am să știu vreodată ce-a fost.

Te văd din nou zîmbind, același zîmbet doar pentru mine și brusc privirea-mi rămîne blocată pe mîinile cu degete lungi. Ți-am zis vreodată că n-am văzut nicăieri, niciodată, mîini mai frumoase ca ale tale? Apuc necontrolat paharul înalt pe care mi-l întinzi. Vin. Ca niciodată – vin. De ce n-am băut cu tine vin pînă azi? Strîng cristalul între degete boante, zîmbesc strîmb, stingher și speriat și-auzul mi se frînge în acorduri de tango. Habar n-am de unde vine; știu doar că mă umple, mă vrea. Pentru moment – tind să cred că e doar în mintea mea, rămășițe disparate din Libertango-ul de ieri. Și totuși – vine din tine, din realitatea ta, începe odată cu mîinile lungi și se termină-n vinul din care tocmai sorb, speriat. Nimic nu mai are vreun sens. Doar sentimentul de bine, de-a te ști lîngă mine, de-a nu te fi pierdut pentru totdeauna-ntre gînduri.

“Dance me to the end of night!” – întind mîna spre tine, îndrăznesc să clipesc: de cealaltă parte a mesei, de sub mormanul de pahare și pachete goale de țigări – mă privește în ochi disperarea. Încă e ieri, în lumea ta. Realitatea mea e departe.

Cînd ai să vii – mi-ar plăcea să mă ții de mînă și să-mi zici cît de sălbatic ți-e visul.