Archive for June, 2013

June 26, 2013

Hasta Siempre

Scriam cîteva posturi mai în spate de ochii lui Che și despre cum l-am descoperit acu’ mulți și cum totul a dat într-un fel de obsesie, cum fac eu mereu pentru lucrurile care-mi sînt, la un moment dat, dragi. Tot atunci demult, căutînd materiale despre Che – inevitabil am adunat și muzică. Tot în postul deja menționat va link-uiam către Nathalie Cardone și Carlos Puebla. Eu am dat, atunci, de ei – după ce-am gasit întîi de toate asta:

Am început să scriu postul ăsta exact în același moment în care, cel puțin teoretic, Buena Vista Social Club și-au început recitalul la Cluj (Napoca). Mai bine de o lună de zile am urmărit on a daily basis unul din site-urile pe care se vindeau bilete pentru concert, sperînd cu fiecare zi trecută că are să-mi rămînă și mie bilet. La un moment dat – se terminaseră și m-am consolat că asta e; n-am fost pe fază. Apoi au mai dat drumul o serie și m-am bucurat ca un copil. Și iar le-am urmarit zilnic. Sincer să fiu – în afară de AC/DC-ul de la București la care am fost – ăsta a fost singurul concert la care voiam din tot sufletul să merg. Și-n concluzie – acuma stau și scriu aici, ascultînd BVSC pe YouTube, singur ca de obicei, lipit de singura bere pe care o am și fumînd cu grijă din ultimele țigări.

Răsare de ce-ul? Păi e simplu: p**a bani! Că doar eu muncesc doar pentru stat, bănci, dări, taxe și alte alea. NU pentru mine, NU pentru familie, NU pentru copii, NU pentru nimic altceva! Trag o lună ca bou’ doar ca să am în 10 cu ce plăti contribuțiile lunare și combustibilul de mers la serviciu și acasă la ai mei in weekend. În rest? Who the fuck cares?! Îmi ziceți că am io probleme cu gestionarea banilor. Mă-ntrebați ce căcat fac cu ei? Păi hai să facem o analiză parțială:

Chirie 787.5
Cheltuieli (asociație, gaz, curent, internet, telefon mobil) 570
Juma’ de rată BCR, că juma’ plătește Dana 800
Rată Raiffeisen 350
Combustibil 650
Papa cantină serviciu 300
Papa de seara 300
Țigări (1 pachet pe zi, că E scumpe) 465
TOTAL 4222.5

Cam asta-i ce e musai într-o lună. Vă las să presupuneți cît cîștig, ce anume aleg să sar în fiecare lună sau să amîn ca să mai pot lua și niște beri din cînd în cînd. Nu mai povestim de lunile în care se gată pasta de dinți, hîrtia de cur, șamponul, spuma și lamele de ras, săpunul, spray-ul, detergentul (de vase și de rufe), uleiul, sacii de gunoi și odorizantele (de budă sau de cameră), toate deodată. Ce-i drept – ca să vă ajut – m-aș putea lăsa, în primă fază, de fumat (să nu uităm că acu’ nu mai mult de o juma’ de an fumam 2 pachete pe zi; deci 8-900…). Și-apoi m-aș putea lăsa și de mîncat, că oricum nimic n-ar mai avea nici un sens (nu că acuma aș mînca cine știe ce; să ne înțelegem!).

Și azi vorbeam cu diverși alți oameni, tineri, mai bătrîni, mai prinzători de fluturi, mai la casele lor, mai cu funcții, mai fără: TOATĂ LUMEA E ÎN ACELAȘI CĂCAT!!!! Să fim oare toți iresponsabili și de bani împrăștietori?! Să ne doară chiar pe toți la cuc și fofo de toate cele, într-un egoism nemaiîntîlnit?! Oare? Chiar așa să fie?…

Deci – dragi tovarăși șî pretini – aștept cu brațele și ușile deschise contabili, experți contabili, consultanți financiari sau orice altă rasă/nație/tip de individ capabil să-mi explice ce să fac. Eu unul nu-s în stare. Eu unul vreau în Cuba. Ăia-s sărăci, da’ măcar îs fericiți. Sau vreau o revoluție, ca să rămînem în sfera Cubei, a lui Che și a BVSC.

Mdeci – ăia de sînteți la concert – Daniela, Coco – enjoy and think of me! Ăialalți (cărora vă pasă) – beți ceva pentru mine – că io n-am nici ce, nici cu ce. Restu’ – mă puteți pupa colo ‘șa, după ce nu mai am cele menționate acu’ trei paragrafe.

HASTA LA VICTORIA SIEMPRE!

HASTA SIEMPRE, COMANDANTE!

Sau cum zicea un domn care mi-i din ce în ce mai drag, dar căruia încă n-am apucat să-i mărturisesc iubirea:

SICTIR, MĂ!

 
Advertisements
June 24, 2013

Gînd 29

De cîteva zile încoace mă întreb dacă singurătatea e o virtute sau cel mai mare eșec cu care cineva poate fi pus față în față.

[…]

Atît. Atît pot să scriu azi, aici, acum. Aș vrea  mai mult – dar ceva îmi lipsește. Poate oamenii cu care să împart sentimentul singurătății sau poate cei cu care să nu mă mai simt singur. Poate-mi lipsește femeia-muză sau poate doar căldura e prea multă. Cert e că singurătatea are să-mi rămînă în seara asta doar mie, mai mult ca oricînd, imposibil de împărțit cu voi, oricine și oriunde ați fi. Și poate – speranța moare ultima, parcă așa era – careva dintre voi are să citească rîndurile astea, are să simtă un soi de milă la adresa mea și-are să zică ceva. Că speranța ailaltă, de-a mă trezi neașteptat cu cineva drag la ușă, cu chef de povești și de sentimente-ntinse pe masă – e dusă dracului de multă vreme. Nimeni nu vine, niciodată, aici. Nimeni neinvitat, nimeni neplanificat, cu grijă, înainte.

FML! Once again, some months later, on a different blog. The feeling, though – is still the same!

Tags:
June 20, 2013

Gînd 28

Cad peste tine ca un vînt nebun

În adieri atipice şi moi.

Mă-nvîrt absent şi beau parfum

De sex făcut cu umeri goi,

Pe haine încîlcindu-se prin pat,

Acoperind ruşini şi nefiresc

Şi gîtul ud şi-un sfîrc muşcat

Şi coapse ce se despletesc.

Lumini difuze se preling

Pe zidul gol şi-n mintea mea

Te simt, te caut, te ating,

Te-arunc vulgar pe canapea

Şi pe fotoliile din hol,

În cadă, peste lumînări.

Intimidat de trupu-ţi gol

Îţi urlu surd şi doruri, şi frustrări

Mă-mping în tine-adînc şi greu,

Tot mai adînc, concentric şi difuz;

Nimic din tine nu mai e al meu

Decît orgasmul palid şi confuz,

Murdar de tine şi sătul de noi

Împrăştiat prin aşternutul gri

Cu iz de primăvară şi noroi,

Din vremurile cînd uitai să vii.

 

June 17, 2013

Gînd 27

N-aș fi putut niciodată să stau prea mult în preajma ei. Prea multe păreri de rău, prea multă neputință în ochii ăia mari și mult, mult prea multă durere în fiecare atingere. Mă ținea aproape doar mirosul, miros bun de femeie tînără, miros de primăvară tîrzie și ploaie neîmpărtășită, de atingere fină pe linia suplă a gîtului, miros de gutui pe dulapul din sufragerie, miros de mîini reci, întotdeauna reci, miros de niciodată iubire, mereu însă dor, miros de copilă rămasă parcă neterminată, miros adînc și ușor acru de sex dimineața devreme, parfum de sîmbăta după-amiaza, parfum de chemare, de iertare, de gînd.

Am rămas cu mîna și ochii întinși, ca după cireșele mari de iunie fierbinte, am rămas cu gustul amar a tot ceea ce ar fi putut vreodată să fie, neterminat și gol, asemeni gîndurilor mele din vremuri imberbe. Mă doare lipsa ta, la fel de mult cum îmi lipsesc eu mie mai mereu: acut, organic, de undeva din adîncuri, fad și nefiresc, albastru și gri, cu plete și degete îngălbenite de tutun.

Să nu-mi vii niciodată aproape! Să-mi stai acolo, icoană mie, copil idolatru din flori de primăvară!

Să mă privești absent și din cînd în cînd, joia spre seară, să mă îmbuni cu-n zîmbet ștrengăresc.

De ce mi-e oare mie ziua noapte și nopțile jurnal desculț de sentimente?

 

June 15, 2013

Mareşalul de Oţel

Azi sînt 131 de ani de cînd s-a născut Mareşalul Ion Antonescu; iar acum 2 saptămîni au fost 67 de ani de cînd l-au căsăpit comuniştii. 67 de ani în care am mers din rău – în mai rău. Şi nu văd nici o luminiţă la capătul tunelului. Şi deseori îmi fuge gîndul la cum am fi fost azi dacă pe 1 iunie 1946 lucrurile ar fi fost altele. Şi deseori mi-l doresc pe Antonescu aici, printre noi. Şi cîteodată, din ce în ce mai des în ultima vreme – mă găsesc seara uitîndu-mă la asta:

Şi mi-e ciudă…

Să-ţi fie bine acolo, Mareşale; măcar acolo!

Atît.

June 9, 2013

100 de gînduri și-o seamă de ploi

Mă gîndeam ce fain se nimeresc cîteodată unele lucruri… Acele serendipities de care am mai vorbit cîndva, pe care cu greu le sesizezi, dar care e imposibil să nu te bucure. Cuvîntul în sine – l-am învățat de la tata meu (n-o să folosesc niciodată sintagma tatăl meu pentru că mi se pare mult prea impersonală) cu foarte mulți ani în urmă; ca multe altele învățate de la el – n-o să îl uit veci… Revenind însă – postul ăsta e doi într-unul, dintr-o simplă întîmplare – de unde și introducerea fără prea mult sens. Întîi de toate – e primul post scris vreodată ca și parte dintr-o chestiune colectivă – la sugestia mea. Mai precis – revenirea în blogosferă a Clubului Poveștii Parfumate, găzduit de Mirela, după o pauză de cîteva săptămîni – se face cu o temă nouă, propusă de mine: Parfum de ploaie și/cu praf. Ei, pe lîngă bucuria în sine de a mi se oferi onoarea în cauză – serendipity-ul de față constă în faptul că asta mi-e postarea cu numărul 100. E un sentiment mișto ăsta cînd, începînd o chestie nouă, mereu ai cîte ceva de “sărbătorit”. E ca într-o relație, în care pînă lucrurile se-nfundă-n rutină – mereu e cîte o celebrare, cîte o aniversare, cîte o oarece care să ne aducă aminte de lucruri faine. La fel și cu joaca asta de-a blogărul: pînă la un moment dat – ai tot felul de “exciting crap that keeps happening”. Pe măsură ce timpul trece – sînt tot mai puține motivele de bucurie – dar cît încă sînt – e de bine. La mine – ăsta cred că e cam ultimul din seria celor “de început”, alea care se bulucesc des și cu sentimente multe asezonate. De-aici încolo – mai puține, dar mai pline de înțelesuri… Dixit! 🙂

Undeva prin ’83-’84. Sibiu, str. Anatole France. Vara.

Ploaie 3Întotdeauna mi-au plăcut vacanțele la Sibiu. Era un fel de altă lume decît știam eu. Poate pentru că nu știam nimic acolo în afara casei bunicilor și a cîtorva străduțe din jur. Dar poate și pentru că, într-adevăr, era un alt fel de lume. Mereu mi-a părut Sibiul (de-atunci) mai liniștit, mai calm, cu oameni cu totul altfel decît cei pe care îi știam eu de-acasă. Vacanțele acolo au însemnat întotdeauna răsfăț maxim (și poate și asta conta în aprecierea lumii ăleia), liniște și un fel de burghezie pe care la ora aia clar nu aveam cum să o înțeleg. Dar o simțeam – fără să știu ce e. Acolo am văzut pentru prima oară lucruri pe care la mine acasă nu le făcea nimeni niciodată. Poate pentru că noi stăteam la bloc – iar casa celorlați bunici, deși “domni” – era la țară. La Sibiu am văzut pentru prima oară cum bunicul meu, într-o zi de vară, infernal de caldă, a ieșit cu furtunul afară din curte și-anceput să ude strada. Stradă neasfaltată, stradă plină de praf, ce mereu se ridica fascinant în urma puținelor mașini ce circulau vreodată pe-acolo. N-am înțeles niciodată (adică nici acuma nu mi-i foarte clar care e scopul 😀 ) de ce trebuia udată strada – dar am rămas pentru totdeauna cu amintirea. Nu atît a acțiunii în sine – cît a mirosului care s-a ridicat în urma dîrelor lăsate de furtun. Atunci am simțit pentru prima dată mirosul ĂLA – de care odată ce ai apucat să te îndrăgostești – nu-l mai uiți niciodată. Mirosul de praf fierbinte, proaspăt atins de apa rece. Mirosul care pentru mine înseamnă vară, înseamnă bine, bunăstare și drag, liniște, pace, un fel de sentiment de cald în sînul familiei, unde toată lumea te iubește necondiționat și tu nu știi altfel – decît să-i iubești la rîndul tău pe toți, fără să pui niciodată nici un fel de întrebări. Parfum de vară românească, parfum de dragoste de bunic. Parfum lipsit de griji, parfum cu zîmbet larg, ca de femeie tînără.

Alți ani. Alte orașe. Alte străzi. Întotdeauna vara.

Ploaie 1

Început de ploaie la Bistrița

De cîte ori te simt aproape – ceva în mine se schimbă. Nu știu dacă e nevoia de ceva mai bun ce mă cuprinde dintr-o dată, nu știu dacă sînt un fel de doruri sau doar amintiri rulînd fără sens asemeni filmului în cinematograful gol, nu știu dacă mi se face poftă de vreo femeie anume sau dacă doar tînjesc hapsîn spre orice alte orizonturi feminine, spre atingeri, plăceri, sentimente de mult apuse și gustul dulce-acrișor al primului sărut – însă cert e că de fiecare dată cînd te simt apropiindu-te de mine – ceva în mine se schimbă. E poate căldura verii ce mereu mă apasă mai tare decît orice alt anotimp, e poate negrul norilor ce-ntotdeauna sperie copiii, e poate fiorul rece pe care-l simt de fiecare dată cînd te știu venind, ori poate așteptarea surdă, cu sufletul mic, știind că urmează fulgerele și-apoi tunetele, glasuri nebune urlîndu-și refulările către lume; habar nu am, de fapt, ce și cum și cînd anume declanșează în mine schimbarea. Ploaie 2Știu doar că stau și te-aștept precum copiii seara de Ajun, cuminte în colțul meu de lume, cu zîmbetul întins pe față și mîinile frecîndu-se una de alta anticipînd momentul cînd ai să vii, știu că stau și te-aștept, fără cuvinte, fără nimic, doar ochi închiși și dorință. Și-apoi mă umplu de parfumu-ți a libertate mirosind, știu praful ridicîndu-se timid înainte-ți prin întuneric, îl văd cum se dă deoparte din calea ta și tu-l posezi și e al tău și faci cu el ce vrei și eu mă-nvălui de bunătatea ce iese din voi, mă înfășor nesătul în răcoare și vînt jilav, dau deoparte toate măștile zilei din urmă și-ți cad la picioare, sclav devotat, gata să mă dărui cu totul ție, minunea mea supremă, îmbinare de putere, libertate, dragoste și vis. Și nu cred că e sentiment mai eliberator pe lumea asta decît ăla de-a-ți ieși înainte, gol atît cît principiile și-anturajul îmi permit, și-a mă lăsa cu totul în voia ta, să te simt curgînd peste mine, rece și bună, ca mîngîierile de femeie-n diminețile de iarnă, să te prind în brațe și să te strîng la piept, să fac dragoste cu tine așa cum niciodată n-am iubit pe nimeni, să mă las dus de val, departe, în lumea ta, dincolo de adevăr, dincolo de orice fel de bariere, dincolo de granițele oricărui sentiment de vină, ori remușcare, ori orice altceva lumesc. Sînt, în momentele alea, singur împotriva tuturor, copilul rebel apărat de părinți prea-ncrezători, fiul risipitor venit acasă, rupt și sărac, dar cu sufletul curat și nimic de ascuns. Sînt doar sentimente, simțăminte sincere, dorinți și vise pe care numai cu tine le-am putut vreodată împărți, sînt toate eu și nimic n-are să mă aducă vreodată mai aproape de mine.

ploaie 4Și uite că scriind – mi-am amintit de-un alt post mai vechi, de fapt unul dintre cele mai vechi (cred că e în primele 10) și primul în care v-am scris despre ploaie. Doar că atunci scriam despre una dintre cele mai dragi piese despre ploaie care cred că s-au scris vreodată. Și o sa pun și link-ul către post – că e drăguță povestea – și-o să pun și piesa direct aici, că e mai mult decît potrivită cu se întîmplă cu mine în seara asta…

.

Vreau însă ca înainte de piesă să mai scriu cîteva rînduri, altfel de rînduri, la fel de cu drag:

te privesc oarecumva cu teamă

ascuns în spatele ne-cuvintelor pe care de-atîtea ori

ți le-am șoptit în gînd;

nebunie de sentimente nespuse

și cîntec hoinar ridicat înspre cer –

dragostea mea pentru tine

învăluie totul în jur;

mă sperie gîndul că n-ai să vii

nici în seara asta;

mă sperie gîndul singurătății cu mine;

să nu mă lași singur, să m-acoperi de

rouă și praf

să mi-arăți diminețile reci lîngă tine;

să nu mă privești niciodată de sus

decît înainte de-a-mi cădea în palme,

curată și sinceră

nesemănînd nimănui, doar viselor

mele ascunse-ntre nori;

să vii lîngă mine mereu;

promite-mi!

Restul poveștilor cu ploaie și praf le găsiți aici:

L.E.: s-au mai adăugat niște povești:

14.
15.
16.
17.
18.
1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
June 5, 2013

*****

From behind those dark eyes,

Exuding raw sexuality and torn up dreams,

Unsaid pain and lustful illusions – you

Smile at me, crooked white teeth and need for love.

You tell me things no one has ever said to me before

And act all casual and cool, as if in no way my

Presence ever changed your next thought.

Terrified and in need, I barely dare to look you in the eye

And keep fixating on your lips while you talk

As once I read that turns all women on.

 

I can’t help but notice the feeling of guilt, sensually

Encircling itself around my memories of the 7

Years of lust, while I clumsily try and reach for your hand.

You push me away, show me whiteness again, in a

Blissful smile that turns my world upside down once again.

 

I remember your eyes, I grin at the image of your hands,

Stuck deep in my mind; I wish I could rewind the years and

Meet you again, with clearer thoughts and less desperate desire.

 

The lust for life that he once sang about suddenly gets a new meaning.

I never understood your signs, but I can hardly keep myself

From throwing you down on the crisp sheets and loving

Every little inch of skin, soft cover over your deranged self.

Tags: , , ,
June 3, 2013

Cele mai frumoase flori – amintiri din epoca de aur

Ăsta e textul Guest-post-ului de la Emil, cel menţionat aici. Cum la Emil încă nu e rezolvată problema aşezării în pagină – mă gîndeam că ar fi de bun augur să postez şi aici textul, pentru cine vrea să-l citească într-un format de oameni normali 🙂 So – here goes:

L.E.: aici se poate vota cel mai bun guest post 😀 http://emilstudentulminune.wordpress.com/2013/06/03/sondaj-cel-mai-bun-guest-post-de-1-iunie/

 

Am fost un copil ciudat. De‐atunci și de acolo mi se trage „anti‐sociăreala” de care n‐am scăpat nici

acum. Mi‐amintesc că‐mi ziceau ai mei că mă trimiteau afară aproape cu forța: și coboram scările

blocului, mă așezam pe bordură și stăteam acolo o oră‐două, cît consideram eu că ar fi „appropriate

pentru ziua cu pricina – și mă‐ntorceam în casă, victorios, cu încă o temă făcută bine. La fel de bine‐mi

amintesc „dormitul de‐amiaz’”, mai ales cel de vara: îmi plăcea să mă lase să dorm la ei în dormitor; mi

se părea, în primul rînd, un alt fel bătălie cîștigată împotriva sistemului; și mai presus de toate – îmi

plăcea cerga roșie de pe pat (imposibil de dormit pe ea, că înțepa ca naiba, dar niciodată nu‐i lăsam să o

acopere sau să o dea deoparte). Îmi plăcea pentru că mă jucam cu ea, alte două ceasuri, în care se

presupunea că trebuie să dorm; mă jucam cu firele lungi și roșii, amestecîndu‐se într‐un joc parcă anume

creat pentru mine – cu razele de soare ale după‐amiezii. Aș fi putut sta acolo, între fire de cergă și fire de

soare – o veșnicie. Zîmbind cuminte, în liniște, să nu știe nimeni că nu dorm.

N‐am avut nici un fel de prieteni, copil fiind, pînă undeva prin clasa a VI‐a sau a VII‐a. Nu că n‐aș fi putut

– dar n‐am văzut niciodată rostul. Bineînțeles – mulți ani mai tîrziu, în perioadele mele de maxim rebel –

toate astea au fost motive mai mult decît întemeiate să declar, răspicat și victimizat – că eu n‐am fost

niciodată copil, că eu n‐am avut copilărie. Aiurea! Dădea bine la gagici: rebelul neînțeles, cu plete pînă

mai jos de umeri și chitara veșnic în brațe, cu Carpațiul mereu între dinți și caietul de poezii îndesat

undeva într‐un buzunar – era MUSAI să nu fi avut copilărie! Altfel nu eram „feșăn” (ce păcat că încă nu

se inventase termenul…).

Oricum – revenind la temă – mi‐am amintit una dintre cele mai draguțe întîmplări de 1 iunie, dinainte de

’89, de pe vremea cînd încă se făceau manifestări organizate cu ocazia oricărei minuni de sărbătoare. De

Ziua Copilului – mereu erau în parcul mare din Bistrița fel de fel de concursuri, de la desene pe asfalt la

concursuri de aeromodele, de la curse de biciclete la cel mai bun pictor, de toate pentru toți, să fie

pentru toată lumea, să nu se supere nimeni. Și se umplea parcul de ciumpalaci, însoțiți toți de cel puțin 2

adulți (majoritatea de bunici, că deh! părinții ERA la uzină/fabrică/pe șantier – „tatăl meu zidește 

case/cocoțat pe schele/el cu fruntea lui ajunge/pînă sus la stele”) și de accesoriile necesare punerii în

evidență a abilităților dobîndite în ultimul an.

Ei – undeva prin clasa a 4‐a fiind (cred) – în anul cu pricina m‐am hotărît să particip și eu la manifestările

minune. Acuma…. problema era la care concurs?! De pictat – cu tot efortul depus de tovarășa de la Casa

Pionierilor – nu era cazul; veci n‐am fost în stare să pictez. De scris – încă nu era cazul, plus că scrisul nu

făcea obiectul concursurilor cu pricina. De cîntat la instrumente încă nu cîntam, cu vocea n‐aveam la ce

participa, machete nu construiam. Decisions, decisions, decisions… Și brusc – îmi vine ideea! Primisem

de curînd din Germania o trotinetă, cum încă n‐avea nimeni în toată Bistrița. Faină – în draci! Bordo la

culoare, cu roți mari, cu cauciucuri albe și camere ca la mașini (!), cu frînă pe roata din spate și platformă

din aluminiu sablat – o nebunie! Furori am făcut cu ea prin cartier, că nimeni nu știa ce e aia – și se uitau

la mine ca la televizor, cînd prindea tati rușii cu antena improvizată pe bloc. Și mi‐am zis – clar cu asta e

de mers! Concursuri de‐astea tre’ musai să fie. Și cum ai mei erau amîndoi în cîmpul muncii (tata – prof

de mate; mama – oareșce pe la Centrul de Calcul de la BJATM (Baza Județeană de Aprovizionare

Tehnico‐Materială)) – m‐am trezit în parcul mare singur, însoțit doar de trotinetă.

Și m‐așez eu fain la coadă la înscrieri, că atunci lucrurile erau organizate din toate punctele de vedere,

iar cozi, evident, erau peste tot. Și stau și aștept și‐ntr‐un final – îmi vine rîndul s‐ajung la masa din

spatele căreia, dintre niște formulare, o tovarășa ridică ochii spre mine:

Da! Unde dorești să te înscrii?

Păi știți…eu sînt cu trotineta…

Și‐a urmat o pauză lungă, o privire peste ochelari și peste masă, ba către mine, ba către minunea bordo.

Păi și unde să te înscriem?!

…………… (de parcă aveam eu de unde să știu!)

Altă pauză – urmată de discuții aprinse între organizatori, timp în care eu admiram grupurile de

concurenți: ba cu triciclete, ba cu biciclete mici cu roți ajutătoare, ba cu Pegas‐uri, care mai de care mai

mîndri de frumusețile lor – numa’ trotinete nicăieri. Și admirînd eu așa peisajul – aud vocea tovarășei:

O să te băgăm la triciclete cu lanț! E bine?

…………… (WTF???)

Și‐mi dă un număr de prins în piept, și mă trece pe tabel și mă trimite în zona tricicletelor cu lanț.

Needless to say – gașca de tricicletiști lănțoși (un fel de bikeri ai epocii de aur) se uitau la mine, împreună

cu aparținătorii, ca la mașini străine: „Cine e ăsta – și ce vrea, frate, de la noi?!” Eu, cumincior, îmi

vedeam de treabă în colțișorul meu, așteptînd „să se înceapă” concursul, fără a socializa cu nimeni,

lustruindu‐mi (în gînd, desigur) minunăția refegistă și înghițind periodic și consecvent nodurile ce

insistau să mi se plaseze în gît (am uitat să menționez că mă emoționez (și acum, încă!) mai ceva ca o

fată mare cînd vine vorba de oarece, de cîte ori e vorba de activități de‐astea cu public…).

Și ne vine, într‐un final, și nouă rîndul: ne iau niște tovarăși de mînuțe și ghidoane, ne aliniază după un

scenariu (cred) imaginar și ne explică ce urma să se întîmple (evident – outsider‐ul cu trotinetă era

ultimul în înșiruirea de concurenți, logica fiind, bănuiesc, să nu cumva să ies în ceva avantaj; că și așa

conduceam „chestia” aia care, din punctul lor de vedere, cred că putea fi, la fel de bine, oarece navă

spațială propulsată cu platină lichidă și care atingea în 0,5 secunde 700 km/h…). Regulile (cît îmi

amintesc acum din ele) erau simple: trebuia să parcurgem undeva în jur de 2‐3 lap‐uri (unde lap

înseamnă că trebuia să ne învîrtim o tură completă în jurul unui rondou mai mare…), să nu fim mojici

(adică să nu ne împingem; că de înjurat nu prea era cazul înainte de ’89 la copii sub 14 ani) și să dăm tot

ce aveam mai bun în noi (pentru patrie, partid și conducătorul mult‐iubit). Și pornim în cursa nebună!

Bineînțeles că am cîștigat… Fizica și matematica spuneau asta înainte încă de a începe! Adică…să fim

serioși: io făceam o dată un pas mare și avîntat – și era dusă o juma’ de linie dreaptă; în timp ce

competitorii își dădeau de 17 ori cu genunchii în gură și/sau ghidon, doar ca să parcurgă aceeași

distanță… Sincer – tot ce‐mi amintesc din cursa în sine e că s‐a terminat înainte ca mie să îmi treacă

primul val de emoții și să înțeleg ce anume se întîmpla și (și asta e partea care mi‐i cea mai dragă) moaca

unui nene, oarece bunic al vreunui copil participant în altă competiție, pe care mi‐l amintesc aproape cu

detalii, și care, înainte de ultima linie dreaptă, a făcut un pas în față din mulțimea de spectatori și, cu

pumnii strînși agitați înainte‐i, a strigat către mine:

Hai că poți! Ești primul! O să cîștigi!

…(duuuuh!)…

A urmat decernarea premiilor, diploma care urma să ateste peste generații că le‐am tras‐o “biker‐ilor”

(chiar ar trebui să o caut undeva pe la ai mei…) și întorsul victorios acasă.

Acuma….poate vă așteptați la ceva mult mai siropos și mai funny de la toată povestea asta, însă rostul ei

a fost, pe undeva, mai degrabă amintirea unor vremuri și a unor mentalități – mai mult decît „acțiunea”

în sine. Pentru că dacă e să analizăm – eu unul aș concluziona următoarele:

‐  înainte de ’89 aveam activități de‐astea extracurriculare frecvente, relaxante, care trezeau în

fiecare din noi, pe lîngă nevoia de socializare –  gustul competiției, al victoriei, care ne învățau ce e aia

team work, ce e ăla leadership, ce‐nseamnă să lupți/muncești cu adevărat pentru a‐ți atinge target‐urile,

ce e aia responsabilitate – și toate astea fără ca vreo clipă măcar să te simți obligat, forțat, constrîns sau

mai știu eu ce (temă de casă: găsiți și alte sinonime J )

‐ noțiunea de fairplay era înțeleasă organic, venea din educație și bun simț, fără să‐ți scoată

ochii cu ea media, arătîndu‐ți mereu, cu orice ocazie, ce popor de rahat sîntem, fără nici un fel de

principii, fără cei 7 ani de‐acasă, fără, fără, fără. Bunul simț, respectul (față de tine și față de cei din jur)

erau chestiuni de mîndrie personală pentru majoritatea din noi. Ne bucuram de lucrurile mici și le

apreciam maxim pe cele care ieșeau din tipare

‐ nu eram mîncați de invidie în fiecare clipă a existenței, scopul suprem în viață nu era nici să

epatăm, dar nici să moară capra vecinului; fiecare era mulțumit cu ceea ce avea, muncea pentru ceea ce

avea și îndrăzneam, cu toții, din cînd în cînd, să visăm la ceea ce poate ne‐ar fi plăcut să avem – însă

visele astea nu ocupau niciodată mai mult decît…o discuție la masa de seară, să zicem

Ar mai fi multe de spus, dar mă lungesc prea tare și mă cenzurează Emil 🙂 Bottomline‐ul e că mie

deseori mi‐e dor de felul în care multe se făceau în Epoca de Aur și prefer să nu mi le‐amintesc pe cele

pe care acum le scoatem la modul general ca trăsături caracteristici. Mi‐e dor de felul în care se făcea

educație (acasă și la școală), mi‐e dor de concediile pe care le făceam cu ai mei, mi‐e dor de micile

bucurii de fiecare zi, mi‐e dor de jocurile copilăriei (chiar dacă la majoritatea eram doar spectator), mi‐e

dor de iernile fără mașini, mi‐e dor de Moș Crăciun ascuns și de portocalele de sub brad, mi‐e dor de

orele de lucru manual din școală, de cursurile de la Casa Pionierilor, de teatrul de păpuși și mîncarea de

la cămin, mi‐e dor de Racheta Albă și Pistruiatul, mi‐e dor de taberele de mate de la Vatra Dornei și

Costinești, mi‐e dor de cum era gîndită toată structura șoimi‐pionieri‐uteciști și cît de bine te pregătea,

fără să știi, pentru toate de cîte aveai să te lovești adult fiind, mi‐e dor de multe. Sînt, de multe ori,

nostalgic. Nu știu dacă e bine, dacă e rău, dacă o să mă huliți sau o să mă iubiți…

Știu doar că amintindu‐mi – zîmbesc mai mult decît doar în gînd…

Și stiu că mi‐ar plăcea ca din nou, măcar copiii, să aibă idealuri; și modele de urmat; și eroi reali. Mi‐ar

plăcea să nu‐mi fie teamă că dacă, prin absurd, ajung să prind pensie – n‐are cine și din ce mi‐o plăti. Mi‐

ar plăcea să ne pese din nou…

June 2, 2013

O lume întreagă în ochii lor

Mereu am fost un om al mîinilor. Pentru mine – mîinile unei femei spun tot ceea ce se poate spune. De la ce-a trăit pînă la ce și-ar dori, de la tipicuri la ce anume detestă mai mult pe lumea asta. Am spus-o de zeci de ori înainte, o spun și acum: mîinile sînt adevăratele porți către suflet. Mă rog…odată cu anii – am învățat să citesc multe altele, de la gesturi la degetele de la picioare, de la dinți la ticuri verbale ori mișcări anume ale corpului, de la înclinația scrisului la zîmbet. Niciodată însă n-am fost un om al ochilor. Niciodată n-am putut citi în ei mai mult decît cel mai mediocru dintre noi, care știe că-i place X că are ochi faini. Niciodată n-am încercat măcar să trec de pragul psihologic al posibilității ca dincolo de ochi să fie o lume întreagă, ascunsă de cei neștiutori, acolo doar pentru a few chosen ones.

Și-apoi, acum mulți ani, cînd și cum niciodată nu aș fi gîndit, ochii au primit un alt statut. Am început să-i înțeleg și să-i privesc altfel. Am început să-i caut altfel, să-i înțeleg ca niciodată pînă atunci. Și nebunia schimbării vine din faptul că NU, nu o femeie a schimbat totul! Schimbarea vine din, cred, cei mai expresivi ochi pe care i-am văzut eu vreodată. Vine din ochii unuia dintre cei mai frumoși oameni pe care mi-a fost dat vreodată să-i învăț. Vine din ochii celui mai hulit om de pe lumea asta. Vine din ochii lui, ai lui Che. Despre Che am să scriu odată; mult și cu drag, și împotriva americanilor și a presei, așa cum l-am înțeles și am învățat să-l iubesc eu. Acum însă vorbim despre ochi. Pornind de la ai lui. Ăștia:

Che

Odată ce-am vazut și am înțeles ochii ăștia – o cu totul altă lume mi s-a deschis. Am înțeles ce-nseamnă căldură, ce-nseamnă bunătate, ce-nseamnă dedicație, ce-nseamnă inteligență. Și-am înțeles ce și cum trebuie să caut în ochii femeilor de lîngă mine. Am învățat să iubesc ridurile din jurul lor și-am învățat ce știu ridurile alea să spună despre omul din spatele lor. Și cîtă libertate și cîtă nebunie și cîte sentimente adunate și puse bine undeva departe, în cutii bine închise, și cîte secrete și durere și fericire și singurătate și dorință e în spatele ridurilor ălora!

Way too much Johnnie Walker and Guns n’Roses and memories. There’s a missing link between me, as of now, and me, as of years ago. And years pass and I get older day by day and nothing, I mean NOTHING ever gets me closer to him, the one I’ve created for myself, for you all, ages ago, as part of the recreation. Where I am – I have no clue; there’s nothing to put me anywhere close to myself. Nothing seems to be covering myself lately other than loneliness at its best, encircled in rain and sometimes sun, green grass and sleepless nights, cold dew and the constant lack of the days to come. Somewhere inside, ripped apart, lies the body of what I once used to be; somewhere, inside, dreams still come true, hands still keep touching each other, movies still roll, ages still happen and I still have a shoulder to lean onto. Meanwhile – it’s just Jim and Jack and Johnnie and a couple of other well-mannered guys that keep me from going insane. Other than that – in the words of the ultimate rockers – “emptiness is filling me, to the point of agony”.

Mă uit acum la ochii ei, un fel de ea care nu există, un fel de EA a anilor din urmă, cea pusă pe hîrtie într-un alt fel, o EA a tuturor durerilor și neîmplinirilor mele, o EA a tot ceea ce am visat și mi-am dorit vreodată, o EA așa ca-n filmele americane, mă uit acum la ochii ăia și-i înțeleg într-un cu totul alt fel. Mă uit la ridurile adînci, curbate în sus, doar în sus, ca un fel de chemare, ca un fel de dorință ascunsă, le înțeleg și-aș vrea undeva mai aproape de ele. Cobor din libertatea lor undeva înspre mine, printre sînii mici și picioarele lungi, într-o nebunie de sexualitate subtilă, cobor încet prin parfum fin și alunițe mărunt și aproape obscen așezate, cobor și urc. Înspre alte lumi, alte imagini, alte gînduri. Imaginația mea fuge, mai nebună ca de obicei (!), se lovește de toți pereții vechilor incertitudini și constrîngeri, urlă într-o nebunie de culori și sentimente – și se-ntoarce la ochii ăia mari, ridați, pe care niciodată pînă acuma nu i-am înțeles. Întreg univers schimbat, întreg sistem de valori dat peste cap, la început de săptămînă, over an over again, printre țăcănit de taste și țigări mai scumpe decît de obicei.

So? You with us? Lake of Fire this time, unplugged even. Same crappy feeling, on the same crappy night. ‘the fuck’s wrong w/you? Missing out on the world, man! Get a grip! Miss her! Who’ she? What makes you think I have any idea? I don’t know… Well get your facts straight, man! Yeah…sorry…C’mon…the drink’s cold. Drink up, man, drink up! Yeah…anything else? Anything new? No, man. Just eyes, maybe… Yeah…poke mine. Get them the fuck out. Shut up! Check out that chick’s, man! Yeah…fuck you, alright?

Mîine-i luni. Fără ochi, fără sentimente. Fără vreun pic de ceva, care să ne aducă aproape.

Well – how the fuck d’you know that? Cunt!

Hai cu mine, mîine! Lasa-mă să mă pierd în ochii tăi.

Yeah, right! As if!

June 1, 2013

La mulţi ani…

…minunilor din viaţa mea, de ziua lor.

Şi cu ocazia asta – am participat şi la primul Guest-posting de cînd mă dau blogger. Iar textul îl găsiţi aici:

http://emilcalinescu.eu/guest-post-cele-mai-frumoase-flori-amintiri-din-epoca-de-aur/

Şi dacă mă iubiţi – daţi cu Like-ul acolo la Emil, să prind şi eu un loc în top şi să cîştig oarece 😛

Mulţumiri şi iubiri :*

Tsunami

TSUNAMI [pr.: țunámi] n. Val gigantic care apare la suprafața oceanelor în urma cutremurelor submarine. /Cuv. jap.

TED Blog

The TED Blog shares interesting news about TED, TED Talks video, the TED Prize and more.

AraNaluca

E toamnă ...

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

@soffys

Life... as I know it!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Ale în țara cuvintelor

Să mă iertați pentru că detest monotonia, clișeele, și limbajul de lemn!

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

L.M.T.

Just another WordPress.com site

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Jurnalul Evei

Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers