De cîteva zile încoace mă întreb dacă singurătatea e o virtute sau cel mai mare eșec cu care cineva poate fi pus față în față.
[…]
Atît. Atît pot să scriu azi, aici, acum. Aș vrea mai mult – dar ceva îmi lipsește. Poate oamenii cu care să împart sentimentul singurătății sau poate cei cu care să nu mă mai simt singur. Poate-mi lipsește femeia-muză sau poate doar căldura e prea multă. Cert e că singurătatea are să-mi rămînă în seara asta doar mie, mai mult ca oricînd, imposibil de împărțit cu voi, oricine și oriunde ați fi. Și poate – speranța moare ultima, parcă așa era – careva dintre voi are să citească rîndurile astea, are să simtă un soi de milă la adresa mea și-are să zică ceva. Că speranța ailaltă, de-a mă trezi neașteptat cu cineva drag la ușă, cu chef de povești și de sentimente-ntinse pe masă – e dusă dracului de multă vreme. Nimeni nu vine, niciodată, aici. Nimeni neinvitat, nimeni neplanificat, cu grijă, înainte.
FML! Once again, some months later, on a different blog. The feeling, though – is still the same!
there's someone in my head - but it's not me 