there's someone in my head – but it's not me

habar nu te am; pierdută între cîteva rînduri scrise stîngaci, mi te-ntinzi între gînduri, strîmtă în tricoul alb; te-acoperi de buclele lungi – cîrlionți de primăvară curgînd timid peste umerii-nguști; un fel de uitare aleasă, tînjind languros după Augustul sfîrșind înverzit; degete-amestecate-n cîrlionți, zîmbetul ascuns de-o șuviță rebelă, ochii visînd la ceva ce încă n-a fost; ori la anii trecuți, pierduți copilărind în alergare; un fel de timiditate ne-spusă, un fel de-amîndoi ne-mpliniți.

din ochii căprui iți fuge spre lume nespusul, amestecată poveste a ceea ce-ai putea să fii – de-ar avea vreun capăt iubirea; te cauți în tine, te cauți în mîna prelungă prin păr, prin iarba a proaspăt cosit mirosind și caldul aceleiași după-amiezi; te repeți obsesiv, negăsindu-te niciodată aceeași.

de mi-ai fi vreodată mălin – aș umple casa de tine, împrăștiată toată pe covorul unei sufragerii prea mici; de mi-ai fi vreodată ecou – te-aș striga în scările tuturor blocurilor; de mi-ai fi vreodată tîrziu – te-aș întoarce-nainte, să-mi lepezi povara; și gîndul nebun, răsturnat peste grămada de blond verzuliu.

de mi-ai fi timp, pentru o clipă măcar mi te-aș face pădure.

de din întregul tău

mă cobor dezlînat și lasciv

ca prin albia veștedă apa

sătulă de munte;

nu mi-e teamă de ploaie,

iar regretul neîntîmplărilor

trecute, cu tine –

mi se scurge pe tîmple, pe lîngă

urechile clăpăuge, asemeni

transpirației la căpălit;

cîteodată – aș vrea să te-ntorci;

cîteodată, cînd alunec pe

gresia udă de fierbintele meu –

mi-amintesc cum ne iubeam pe ascuns.

greu trebuie să-i fie

șoferului de TIR plecat în cursă externă;

noroc de telefonia mobilă!

mă duc să mă spăl.

orice legătură între doi indivizi durează exact pînă în momentul în care interesul unuia pentru celălalt e depășit de cel pentru următorul la rînd; orice încercare de-a mai salva ceva e inutilă.

resistance is futile…

mi te-amintesc vag; imagini cu tine mi se învîrt uneori prin minte – și mi-ar plăcea să mi te știu ceva mai aproape, ceva mai reală, ceva mai cu mîna de atins. Nu că n-aș ști cine ești, ori unde anume în viața mea ai avut un cuvînt de spus ori o piele de-atins. Nu. Mi te știu prea bine, cu bunele și relele tale; cu părul și ochii negri, cu degetele lungi cu unghii tăiate rotund – de parcă ai ști! -, cu picioare ușor strîmbe și zîmbetul larg, șovăielnic, arătător de dinți albi și drag; mult, foarte mult drag.

Doar clipele cu tine-mi sînt confuze – nu știu unde și dacă s-au petrecut; nu știu cît din ele e real și cît anume aș fi vrut eu să se întîmple; cît din trupul gol întins pe patul meu era de fapt al meu și cît anume culori într-o poveste; cît din gustul dulce-acrișor era gust și cît anume închipuire; care dintre lacrimile alergînde pe sîni erau ale tale și cîte anume sudoarea mea emotivă.

Și poate nici n-ar fi un capăt de lume – dacă aș ști unde anume să te mai găsesc, să putem împreună, încă o dată măcar – să pictăm pînze absurde, ne-nțelese în dimineața de după. Și poate dacă nu te-aș mai vedea de departe trecîndă pe marginea cealaltă a drumului – călătoria mi-ar fi mai ușoară și cu țel de urmat.

Și dacă din toate astea am ieși cumva amîndoi învingători – aș tăcea, ca de capăt de drum.

Tu, cu rochia ta neagră pînă-n pămînt…