Archive for ‘Fun’

September 1, 2013

SuperBlog 2013

AM ZÎS – AM ZÎS!

Azi încep înscrierile în SuperBlog 2013. Și cum am promis că nu scapă domnii ăștia de mine așa ușor – aștept numa’ să se dea drumul oficial la înscrieri și…. două luni o să vi se acrească de mine 🙂

Să fie, deci, într-un ceas bun.

Hasta la Victoria Siempre!

July 5, 2013

Fame’s a bitch (3)

Hmmm…mă întrebam aici dacă băiatul cu pricina şi-o fi găsit răspunsul printre rîndurile scrise de mine.

Well – nu ştiu dacă blogul de faţă l-o ajutat sau nu – cert e că omul o reuşit! Dacă atunci dilema lui era “cum fac să o fut pe o fată care o chiamă mirela şi îi place culoarea mov” – acum problema pare rezolvată şi noua întrebare existenţială şi-a făcut simţită prezenţa în viaţa Dorelului nostru; o nouă căutare gugălească ce a dus la accesarea gîndurilor mele sună cam aşa: “eu şi prietena mea mirela filmare amatori“:

Mirela Mov 2

Mie mi se pare evident, deci – că omul o aflat ce şi cum e de făcut şi pînă în final o futut-o pe Mirela 😀 Ce mă roade pe mine acuma e, pe de-o parte, cît de relevantă în context era preferinţa ei pentru culoarea mov (probabil foarte; şi asta fiind în strînsă legătură cu celebra zicală cu “puţin mov“); apoi: UNDE anume o găsit totuşi răspunsul (aş avea şi eu nişte întrebări pentru al căror răspuns aş avea nevoie de ajutor); apoi: cît de greu o fost şi ce anume a trebuit să întreprindă pentru a o convinge să se lase filmată; şi, most importantly: cum o convins-o să se lase expusă aşa pe net, unde s-o poată vedea toată lumea…

Aşadar: Dorel, Mirela – dacă ajungeţi prin zonă – eu, cel puţin – v-aş fi mai mult decît recunoscător dacă mi-aţi lămuri dilemele. Mai mult – sînt dispus să vă ofer nişte guest-post-uri în care să ne oferiţi răspunsurile…

Oricum – mulţumesc din suflet pentru delectare…

June 1, 2013

La mulţi ani…

…minunilor din viaţa mea, de ziua lor.

Şi cu ocazia asta – am participat şi la primul Guest-posting de cînd mă dau blogger. Iar textul îl găsiţi aici:

http://emilcalinescu.eu/guest-post-cele-mai-frumoase-flori-amintiri-din-epoca-de-aur/

Şi dacă mă iubiţi – daţi cu Like-ul acolo la Emil, să prind şi eu un loc în top şi să cîştig oarece 😛

Mulţumiri şi iubiri :*

May 30, 2013

Sfîrșit de mai

Scriam zilele trecute despre cît de fain e seara la mine pe balcon, cu greieri şi linişte, din cînd în cînd cu ploaie şi alt fel de linişte, cu întuneric prietenos şi cărăbuşi de mai, cu vînt şi toate cîte bune vin, odată cu primăvara. Întreg post-ul cu pricina era, pe de-o parte, un fel de avanpremieră la ăsta şi, pe de alta, un fel al meu de a-mi umple golul lăsat de imposibilitatea de a face un lucru pe care-l visam pe ascuns de ani de zile. Şi-aseară – the dream came true!

Duminică seara, proaspăt ajuns de la Bistriţa, am făcut pregătirile. Doar pregătiri – pentru că Duminică încă era frig şi ploua. Am instalat suportul pe balcon, am facut o probă (un fel de FAT, pentru cunoscători… 🙂 ), am strîns apoi jucărelele şi mi-am zîmbit mie trist.

Luni seara, pe la vreo 9, am instalat din nou tot contraption-ul şi am moţăit vreo juma’ de oră, întins comod între dungile albe şi albastre, acoperit doar cu o pătură şi purtat de vînt. Totuşi – încă era prea frig.

Și-aseara, pe la vreo 11 fără ceva – m-am hotărît: îi vremea să facem nani în hamac! Tătă noaptea! And we did! 🙂 Adicătelea io și cu fluturii care trăgeau la becul lăsat aprins în bucătărie, ca să nu-mi bag deș’tele în ochi, butonînd diverse device-uri pînă la adormeala finală.

Și m-am întins fain frumos printre păturici și dungi, mi-am pus oarece coniace cu coli (coci coli, nu de-alea A4), mi-am aprins o țigară și am dat drumul la niște TedTalks pe tabletă. O nebunie! Am stat și am ascultat oameni faini vorbind vreo 2 ceasuri – și-apoi m-am cuibărit la somnic. Cum e sentimentul ăla de rece de seară, cu greieri și miros de primăvară, cu vînt ușor și gînduri multe – nu mai e nime’ pe lumea asta! Promit!

M-am trezit pe la vreo 3 și ceva ca era un pic rece; m-am îndesat și mai tare în pături, am zîmbit – și m-am întors pe partea ailaltă. De tot – m-am trezit la 5 jumate, înaintea alarmelor, mai proaspăt și mai cu chef decît … nici nu mai știu cînd/ce/de ce/unde! Și numa’ ce-am întins mîna și mi-am aprins o țigara, cum n-am mai făcut de pe vremea cînd eram student. Și-am pipat cu ochii încă închiși, un pic zgribulit și cu zîmbetul tîmp întins pe față.

And after that – life went on…

Așa arăta decorul dimineață:

IMG_7808 IMG_7809

Între timp – m-am mai jucat cu “setările” hamacului – astfel încît acuma e și mai cozy… Plus că în seara asta – am și compania unei broaște care pare să se fi lipit de balta cochetă a vecinului de peste drum. Sincer – abia aștept să trag (s)p(r)e dreapta. La propriu 🙂

Parcă numa’ ce zic băieții aștia faini mai lipsește acuma… (a se consemna vrabia):

May 27, 2013

Jocul de-a fuga (challenge accepted)

Motto: Azi fug de tine şi mă ascund

doar pentru a putea să fiu cu tine, în gînd.

Azi ai fugit de mine; te priveam de undeva din umbră, călcînd mărunt şi apăsat, mai mică, tot mai mică, tot mai departe de mine cu fiecare amintire ce mi te-ar fi putut vreodată aduce aproape. Durerea ta – scut viu împotriva a tot ce-ar fi putut veni rău din mine; amintirile cu tine – drag lucru aproape, acoperit de imaginea ochilor tăi, inundat de lacrimile ultimei întîlniri.

Azi ai fugit de mine; mi-aş fi dorit ca asemeni lui cel din rîndurile abil puse pe hîrtie cîndva, el ce la final se zdrobea dureros de zid –  să mă ciocnesc de tine, în goana-ţi nebună căutînd depărtarea, să ne ciocnim şi totul să fie încă o dată ce a fost. În schimb ne rămîn gîndurile, mereu acolo, mereu la fel, mărturii ale unei iubiri greşite, martori tăcuţi ai ceea ce am fi putut fi, într-o altă lume, într-alt fel.

Azi ai fugit de mine; şi-ai să-mi rămîi, ca de atîtea ori înainte, doar imagini pierdute între trăiri interioare, doar frînturi de vise şi sentimente împrăştiate pe caldarîm. Azi ai fugit de mine şi-ai să-mi rămîi doar dor.

May 15, 2013

Fotogenica (being a CANON fan finally pays off)

ID-100146312Undeva prin 2005, pasionat fiind de fotografie – la nivel de amator, desigur; deși la un moment dat tata meu a-ncercat să mă învețe ce și cum, punîndu-mi la dispoziție vechiul lui Zenit – m-am hotărît că ar fi vremea să-mi iau și eu un aparat digital și să intru în “rîndul lumii”, că deh! Și cum de fiecare dată cînd îmi fac eu planuri de cumpărat cîte o jucărie de-asta de oameni mari – sînt două etape mari prin care tre’ să trec – m-am pus serios pe treabă. Etapa 1 – how do I break the news to my better half?! Asta e întotdeauna etapa cea mai grea. Dana știe că mie mi se pune pata pe cîte-o chestie, și mi-o treb’e! La fel de bine știe însă că, de cele mai multe ori (similar de altfel cu cazul copiilor și jucăriile lor noi) – minunea nu durează mai mult de 3 zile. În sensul în care, indiferent de natura noutății, îs ud tăt tăt tăt și mă dau peste cap mai ceva ca Făt Frumos cînd se transforma în muscă, dar doar preț de scurtă vreme. Și apoi uit de jucărie, că nu mai e “de actualitate” și în cele din urmă ne trezim că e plină casa de tot felul de gadgeturi, care mai de care mai șmechere și mai inutile, pe care am dat un grămădoi de bani – și cu care, inevitabil, nu face nimeni absolut nimic. Ever! Afara de cazul în care, X luni sau ani mai tîrziu, minunea ajunge pe mîna vreunuia dintre copii – fie din greșeală, fie pornind de la gîndul că și așa n-o folosit-o nimeni de un veac. Inevitabil, 3 zile mai tîrziu, cînd obiectul cu pricina e împrăștiat în cinșpe bucăți prin toată casa – constatăm că fix de chestia aia aveam nevoie și ce bine ar fi fost dacă aveam una. Dar mă rog; astea îs inside stories, așa că mai bine revin la povestea cu pricina, cea cu aparatul foto. Ideea e următoarea: nu mi-o luat foarte mult s-o conving pe Dana că ce bun ar fi la casa omului un aparat foto digital, să ne înțelegem! Problemuțele au început să apară în momentul în care am început să-i explic cam ce anume aș vrea eu să facă jucăria și, mai ales, cînd o aflat cam care e prețul unei asemenea jucării. Că bag s’ama că e evident că nu-mi era bun un digital de 5 milioane! Era musai să fie unul de 15 milioane, care să aibă și zoom și să și filmeze și să aibă și ecran “sucibil” și să facă și un pic de cafea dimineața. All in all, profitînd și de faptul că urma ziua mea și și de faptul că avem un prieten de familie fotograf semi-profesionist pe care i l-am oferit instant Danei ca și ajutor în luarea deciziei (că doar urma să-l primesc cadou, și nu trebuia să știu ce e! duh!) – am convins-o. Și eu am trecut la etapa doi, documentarea. Și-am bătut frate interneții în toate direcțiile, citind zeci și sute de review-uri și uitîndu-mă la zeci și sute de poze (mereu de ajutor în alegerea și/sau recomandarea de camere digitale l-am găsit pe Steve. Doar că pe vremea aia – site-ul îmi părea mult mai OK decît e acuma și review-urile mult mai pertinente și mai cu drag făcute. Dar oricum – mie mi-o fost ajutor de nădejde). Și după luni de zile de căutări și de consilii cu Stelică (fotograful), care mi-a explicat de N ori plusurile și minusurile tuturor marilor producători – m-am hotărît (recunosc, un factor hotărîtor o fost și unul din sfaturile lui Stelea, pe care îl țin minte și acuma: “Băi…culori cum scoate Canon-ul – nu mai scoate nimeni!”).

Sursa – canondc.com

Și l-am luat pe domnul CANON A95, vîrf de gamă la ora respectivă, înainte de DSLR-uri. Aproape că avea de toate din cîte le visasem; numai cafea nu l-am convins să facă – dar în rest făcea tot ce mi-am dorit eu. Și, evident, like….a gazillion other things, pe care nu am știut niciodată să le folosesc! M-a impresionat plăcut din prima, înainte chiar de a face poze, m-a impresionat modul în care erau mai mult decît la îndemînă toate comenzile, cît de fain “stătea” în mînă, cît de compact era și cît de “pentru proști” era făcut meniul, imposibil să nu te descurci în el. Evident că au urmat magicele 3 zile de care vorbeam mai devreme, doar că în cazul ăsta au durat ceva mai mult…: făceam poze într-una, la orice. La nevastă, la copil, la broaștele țestoase; la oameni pe stradă, pozați din intimitatea apartamentului; la clădiri, copaci, gîze și plante; la literele de pe ecranul calculatorului, sa vedem cum merge macro-ul; la DVD-urile și cărțile din bibliotecă, din celălalt colț al camerei, să vedem cum merge zoom-ul și stabilizatorul. Ce mai! O nebunie! Cre’ că din perioada aia, a primelor luni de după ce l-am luat, am cele mai multe poze raportate la unitatea de timp… Orice pozam! Și pfuai! Ce culori scotea! Știa el Stelea ce știa… Cînd am făcut prima dată poze afară, primăvara, în lumină naturală – am stat o după-amiază întreagă și am belit ochii în monitor, la proaspetele creații, lăudîndu-mi-le singur la fiecare cîteva minute. Dar trebuie să recunosc că atunci am învățat să fac poze, așa…peste nivelul pozelor făcute seara în club… De fapt, ca să fiu cinstit, apogeul perioadei cred că l-am atins după o excursie la munte cu Stelică și încă niște colegi de serviciu, plus familiile, în care plecam cu ceasurile, singur sau însoțit de Stelea – să facem poze prin pădure. Și-am reușit performanța de a face o pozică se pare că atît de bună – încît și acum stă la loc de cinste pe unul din pereții din apartamentul Stelului, printre capodoperele lui. Mîndria mea nu mai avea limite! Sky high, never to be reached again! 🙂 Și-așa m-am îndrăgostit eu iremediabil, de domnul CANON. De-atunci n-am mai vrut să aud de nimic altceva, nici un alt brand, nici un alt model, nici un nimic! Eram doar eu și Canon-ul meu, BFFs, peste tot. Pînă în 2008, cînd l-am schimbat. Nu pentru că aș fi vrut – ci pentru că s-o “stricăcit” (și nici nu-i de mirare, avînd în vedere prin cîte o trecut!). De fapt – cînd l-am schimbat încă funcționa, dar mai dădea rateuri din cînd în cînd. Obștescul sfîrșit și l-a dat în brațele Darei, căreia i-a revenit, odată cu despărțirea de mine.

Sursa – gizmohit.com

Și evident ne-am întors la cele două etape mai sus menționate și la repetarea întregii povești, doar că de data asta fără Stelică. De data asta am decis singur, doar cu ajutorul lui Steve. Și normal că iar am mers pe vîrf de gamă înainte de DSLR-uri – și am ales CANON PowerShot SX10IS. Evident, cu toate cunoștințele acumulate datorită fratelui său mai mic – SX10-le era mult mai deștept ca mine. El știe să facă pretty much cam de toate (desigur, din nou, mai puțin cafea…). Eu însă…tot la categoria Factory Presets pentru proști sînt. Cu ce-am mai evoluat însă un pic e că acuma știu să mă joc și cu ISO, cînd îmi amintesc ce și cum. În rest – nu-s în stare să țin minte nimic! Citesc despre cîte o chestie, mă duc peste X zile într-un spațiu favorabil, mă joc un ceas cu aparatul, îmi iese o dată, pînă la urmă, ce vroiam să-mi iasă, mă bucur mai ceva ca un copil – și data viitoare, cînd CHIAR aș avea nevoie de chestia cu pricina – habar nu mai am cum să o fac!

Oricum ar fi însă – m-am convins încă o dată cît de fain poate să fie CANON-ul. Sincer – nu cred că există argument pe lumea asta, indiferent de cine adus, care să mă convingă vreodată de contrariu. Mi-i drag CANON-ul cum mi-s dragi roșcatele cu ochii verzi. Cum mi-i dragă primăvara și ploaia de vară, mirosul de iarbă proaspăt cosită și cel de praf udat de ploaie. Atîta numa’ că acuma parcă parcă mă roade invidia cînd văd pe cîte unu’ cu cîte un “deselereu” CANON în mînă, că tare ce-aș vrea și eu unul. Și singura chestie care ÎNCĂ mă reține (în afară de evidenta lipsă a banilor…) e faptul că degeaba mi-aș lua – că oricum n-aș face cu el mai mult decît fac cu SX-ul. E nevoie aici de-o grămadă de studiu, cu cineva care să știe despre ce vorbește și care să aibă răbdare cu mine, e nevoie de multe multe multe multe poze făcute, în toate felurile, în toate ipostazele, cu obiective și setări schimbate, ca să pot să văd diferențe și să înțeleg ce face una și ce face cealaltă, la ce e bună asta și de ce ne-o trebuie pe ailaltă. Numai că niciodată n-am găsit nici timpul, nici locul, nici oamenii și nici nimic altceva, care să mă aducă mai aproape de mini-visul ăsta. Și pînă acuma – am rămas la stadiul de “un pic peste amator” (că eu prin amator înțeleg, de exemplu, socru-meu: ii pui aparatul în mînă și el apasă pe buton; atît. ATÎT!) Și mă consolez cu faptul că ce nu știu din punct de vedere tehnic – mai compensez cu “feelingul”; că văd mai bine și mai des și în locuri mai nefirești decît majoritatea – ceva ce merită pozat; că mai nimeresc cîte o încadrare ca lumea sau cîte o compoziție mai acătării, că-mi ies portrete faine și că de obicei știu să-ți spun (cu cuvintele mele…) dacă și de ce o fotografie e bună sau nu. Cu Stelea mai făceam, pe vremuri, exerciții de astea; și cîteodată mi se face dor…

Partea bună însă – este că am descoperit o șansă de a deveni mai bun, de-a mă apropia mai mult de mini-vis 🙂 Și șansa asta e Fotogenica, întîlnirea fotografilor cu profesioniștii, eveniment aflat deja la a IV-a ediție și desfășurat la Bran, în perioada 7-9 iunie. Scopul e, pe de o parte, de a aduna în același loc profesioniștii cu amatorii, cu pasionații de fotografie și entuziaștii și, pe de alta, acela de a organiza o serie întreagă de workshopuri pe teme foto, de unde fiecare am putea pleca ceva mai învățați. Mai mult decît atît – evenimentul mai pune la bătaie și un concurs cu premii CANON, că doară cine să fie susținătorul din umbră – dacă nu my BFF? 🙂

Pe scurt – anul ăsta la Fotogenica o să avem așa:

  • 12 workshop-uri, demonstrații practice și concurs foto
  • posibilitatea de a testa echipamente CANON (40 de camere foto, 80 de obiective, 5 camere video și 5 imprimante)
  • șansa de a-l întîlni pe Brutus Östling, ambasador CANON
  • avantajul întîlnirii altor pasionați de fotografie, cu care să poți povesti ce n-ai putut povesti cu prietenii și nevasta pînă acum, că nu-nțelegeau ce vrei
  • șansa de a-i avea alături și de a fura meserie de la cei mai renumiți fotografi români

All in all – o experiență la care mi-ar plăcea din tot sufletul să iau parte. O experiență care ar putea să-mi umple o parte din golurile pe care mi le-am știut existente atîta amar de vreme – dar pe care am încercat, pînă acum, să le umplu “românește”, cu surogate și aparențe. Mi-ar fi drag să învăț fotografie pe bune prin intermediul și cu ajutorul CANON care, pînă la urmă, mi-a deschis cîndva, definitiv, apetitul pentru genul ăsta de artă. Mi-ar plăcea să pot să stau de vorbă cu oameni care chiar știu ce e aia fotografie și de la care aș avea ce învăța. Mi-ar plăcea să pot să mă “joc” cu echipamentele CANON, să văd (așa cum ziceam mai sus) cum e să schimbi obiective și de ce o lentilă e mai bună decît alta. De ce e bun un filtru sau cum e să poți fotografia ciocul uliului în zbor. Mi-ar plăcea să fiu acolo – pentru că m-aș simți, oarecumva, acasă. Mi-ar plăcea să cred că asta ar putea fi răsplata și rezultatul unei iubiri de aproape 10 ani.

Iar BlogalInitiative îmi oferă acum șansa asta, prin intermediul campaniei ăsteia. So…wish me luck 🙂 Promit să v-arăt poze multe, să vă fac poze multe, să vă încînt cu frînturi de tot felul, mereu. Și nu știu de ce, brusc, mi-a venit în minte una din vorbele preferate ale Darei, de pe vremea cind avea vreo 4-5 ani:

Am încredere în tine!

April 28, 2013

Fără titlu, fără cuvinte – 2

În continuarea postului ăstuia – azi am mai bătut un record. Nu mai zic nimic altceva, lăsăm poza să spună povestea 🙂Views

 

April 17, 2013

Fame’s a bitch (2)

De fapt – asta nu prea are legătură cu “fame”-ul – dar mi s-au părut legate subiectele între ele, şi am păstrat titlul.

Mdeci – zilele trecute am fost complet dat pe spate de unul din rezultatele pe care mi le-a dat WP-ul în casuţa cu Search Engine Terms. Acuma… eu ştiu că lumea caută toate tîmpeniile posibile pe net. Am vazut eu multe, am auzit de multe şi ştiu că parcă la un moment dat era şi oarece site care urmărea asemenea căutări. Că mnoah – genul ăsta de aberaţii or să facă mereu deliciul majorităţii celor care gîndesc măcar cîteva minute pe zi….

În fine. Ce m-a dat pe spate pe mine definitiv însă – a fost faptul că respectiva căutare, pe care o să o prezint mai jos, a dus (nu ştiu prin ce minune!) la blogul de faţă. Mă întreb acum dacă omul şi-a găsit răspunsul aici. Şi mă mai întreb dacă n-ar fi bine să încep un fel de rubrică  de-aia cum era pe vremuri la radio, sub o denumire de genul: Cititorii întreabă, Ghurhu răspunde. S-ar putea să aibă mai mult succes decît ne-am aştepta, la prima vedere….

Şi ca să nu vă mai ţin prea mult în suspans, omul nostru se întreba: “cum fac să o fut pe o fată care o chiamă mirela şi îi place culoarea mov”.

Mirela Mov

Acuma…. nu ştiu ce să fac 🙂 🙂 🙂 Adică… eu mă gîndesc că omu’ nu şi-a găsit răspunsul şi o să mai caute. Şi cum probabil din nou o să ajungă “ici şa”, trimis de Gogu – oare să îi răspund? Mirela – dacă ne auzi – poate ne ajuţi tu 🙂

Aştept sugestiile “ascultătorilor” noştri în comentarii mai jos. Mă gîndesc că poate ar fi binevenit si un poll…. dar mai analizez… 😀

April 9, 2013

Garsoniera mea (challenge accepted)

Motto:

“El mi-a spus de la început, încă din ziua pe care eu nu mi-o mai amintesc acum, că nu ştie.

[…] Mi-a zis că el nu are certitudini pentru mine, pentru nimeni, şi nici măcar pentru sine […]

[…]de fapt el nu mi-a aparţinut niciodată şi nici eu lui.”

M-am mutat în garsoniera aia special pentru tine. De fapt, privind acum în urmă, îmi dau seama că toţi anii dinainte, petrecuţi cu unii sau alţii, în diverse alte camere ori case – i-am trăit doar pregatindu-mă pentru momentul ăsta. Ziua în care eu, care uram atît de mult să stau singur, aveam să mă mut într-o casă nouă, casă ce avea să fie a noastră, în care aveam să împart totul şi toate cu tine, doar cu tine, noi doi, mici, frumoşi şi cuminţi. Habar n-aveam atunci, în prima zi, cît de cu totul altfel aveau să fie lucrurile şi cît de singur aveam să mă găsesc pînă în final.

Mereu am trăit cu convingerea că n-ai nevoie de nimic special de la mine. Mereu mi-a plăcut să cred că simpla-mi prezenţă trebuie să-ţi fie destul, asemeni împlinirii ce mă umplea pe mine în preajma ta. La fel era şi camera aia; simplă, doar un pat, un birou, un dulap; şi primăvara pe fereastră, înspre livada ce părea că nu se mai termină. Atît. Un scaun şi-un covor, şi-o foaie albă, mereu o foaie albă pe masă (pe undeva, îmi dau seama acuma, mereu am ştiut cum are să se termine povestea asta; mereu undeva în mine a existat convingerea că finalul are să se concretizeze cu mine scriindu-ţi, cu tine departe, rînduri verzi şi mici pe coala albă de pe birou).

N-aveam de gînd să-ţi cer nimic; aveam să te las să faci din mine orice ai fi vrut. Mă puteai renova, mă puteai reconstrui cu totul – dacă asta te-ar fi făcut feiricită. Mobila oricum mi-era veche şi nici măcar valoare sentimentală nu mai avea – aşa că fericit te-aş fi lăsat să faci ce vrei cu ea. Nu puteam însă să-ţi zic nimic. N-am putut, lîngă tine, niciodată, să zic nimic; mă intimida simpla-ţi prezenţă, uitam cu totul de mine şi nu mai ştiam cine sînt. Poate de-aia mereu nu ştiam, poate de-aia mereu „Nu ştiu” mi-a fost un fel de leitmotiv în relaţia cu tine. Pierdut de tot şi de toate, aparent fără vreo personalitate anume, doar trăiri, emoţii, sentimente şi vise aruncate unele peste altele într-un vacarm de culori – tot ce-aş fi vrut ar fi fost să stai lîngă mine.

Şi poate de-asta în lumea mea, cea scrisă mai mult decît spusă – mi-ai şi fost, o vreme, alături. Nu ştiu şi nici nu cred că am ştiut vreodată dacă a fost luni, miercuri ori joi – ziua în care mi te-am imaginat intrînd, micuţă şi cu ochii mari, pe uşa strîmbă a garsonierei. Ştiu că era frig, ştiu că ţi-era frig, că te-am luat în braţe şi te-am făcut una cu mine în încercarea de-a te-ncălzi, în dorinţa de-aţi oferi iluzia siguranţei şi-a unei aparente bunăstări. Ne-am privit în ochi şi-am înţeles, fiecare, în linişte, durerea, dorinţa, speranţele şi aşteptările celuilalt. Fără promisiuni, fără angajamente, fără strîngeri de mînă şi aprobări, ne-am umplut unul de toate cele ale celuilalt, ne-am amestecat în imagini, amintiri, proiecţii peste timp şi simţăminte dulci-amărui întinse pe biroul vechi. Habar n-am de ce am ales tocmai atunci să port cămaşa aia albastră (niciodată nu mi-au plăcut cămăşile; poate din senzaţia de îngrădire a libertăţii pe care mi-o dau) dar am înţeles din ochii tăi mari că făcusem o alegere bună. Te-ai lipit de albastrul ăla senin – şi te-am simţit caldă şi sinceră, aproape de mine.

Alături de tine – am pus deoparte tot ce cărasem cu mine atîţia ani înainte: imaginea mansardelor ori demisolurilor unde mă-mpărţisem de atîtea femei înainte-ţi; culorile vii ale fostelor iubiri, întinse ca picăturile de ploaie amestecate cu praf pe fereastră – undeva pe fundul cutiei mele cu bunătăţi; toate hainele vechi, prea des şi prea mult îmbrăcate, evazaţii în dungi şi bluzele înflorate; cutiile cu scrisori şi fotografii şi sentimente, aruncate unele peste altele, mărturii ale ceea ce-am fost, pentru mine sau alţii; caietele îmboţite, cu miile de rînduri scrise unora sau altora, sau mie, închis între patru pereţi; toate le-am aruncat în saci de-ăia negri de gunoi, amestecate cu ale tale – şi le-am aşezat împreună pe podeaua rece din beci; şi le-am privit o vreme, amîndoi, ţinîndu-ne de mînă şi zîmbind a gol. Am urcat apoi înapoi în camera mică, cu pereţi albi şi miros de cartofi încolţiţi, cu fire de praf rîzînd printre razele timide de soare – şi ne-am iubit frumos şi copilăreşte pe cearşaful alb şi scorţos.

Tîrziu, foarte tîrziu, după foarte mulţi ani am înţeles de ce niciodată nu venea nimeni în vizită în garsoniera aia. Tîrziu am înţeles că mă izolasem de toţi şi de toate. Tîrziu am înţeles că în lunile alea viaţa mea s-a rezumat la visele cu tine, la imaginea ta umplînd fiecare colţ al odăii albe, la bucuria pe care o simţeam, natural, de cîte ori ochii mei înceţoşaţi de prea multu-ţi – te zăreau în cîte un colţ, mică şi cu ochi trişti. Tîrziu am înţeles că „nu ştiu”-ul lunilor ălora nu era decît propria neputinţă, propria lipsă de sens pusă în cuvinte, ori de cîte ori cineva mă-ntreba ceva.

Fără tine – nu ştiu cine sînt, ori ce vreau, ori ce anume mă ţine în priză. Fără tine – nu am început şi nu am sfîrşit. Fără tine – nu ştiu încotro mă îndrept şi de unde vin. Fără tine – nu ştiu iubi şi nu ştiu promite. Fără tine – dimineaţa mea e fără de cafea şi cuvintele fără de glas. Fără tine – nu ştiu ce caut şi nu ştiu dacă am ajuns la capăt. Fără tine – nu ştiu…

Cu tine, întreagă şi toată lîngă mine, cei patru pereţi ar fi fost altfel, mai largi şi mai calzi. Mi-ai fost doar gînd, imagine a neputinţei; speranţă şi vis, împrăştiate toate în lada de cartofi. Mi-ai fost Fata Morgana şi pasul săltat al piciorului gol în iarba udă. Mi-ai fost dragoste, iubire mi-ai fost…

Şi ţi-aş fi fost orice, de mi-ai fi fost o clipă doar, alături.

April 4, 2013

Very Inspiring Blogger Award

Zilele trecute, spre surpriza mea, am fost şi eu nominalizat pentru Very Insipiring Blogger Award, de către Ramona. Regulile acestei campanii sună cam aşa (şi o să copiez textul aşa cum apare el la Romona):

“în urma nominalizării trebuie să postaţi pe blog certificatul care atestă că aveţi un blog care generează valuri de inspiraţie. Apoi trebuie să anunţaţi într-o postare evenimentul, menţionând de la cine aţi primit nominalizarea. Pentru că acest award are la bază un mecanism de cooperare între bloguri, regula jocului spune că trebuie să nominalizaţi la rândul vostru 15 bloguri, pe ai căror autori să-i anunţaţi printr-un comentariu. În ultimul rând trebuie să scrieţi şapte lucruri interesante despre voi.”

Întîi de toate – n-am înţeles nimic din ce presupune award-ul. M-am documentat un pic şi-am înţeles mai apoi că e un fel de recunoaştere a meritelor, între bloggeri, într-o formă oarecumva formală. Din punctul meu de vedere – un fel de cute spam 🙂 Sau de viral. Şi spun asta chiar cu drag. Însă aş fi foarte curios cine a fost iniţiatorul. Cui şi cînd şi de ce i-a venit ideea de a acorda titlul ăsta. Mi s-ar părea o informaţie bună de ştiut.

În fine – revenind la oile noastre – sînt chiar onorat de nominalizarea primită. Adică…pînă la urmă cam ăsta e singurul motiv pentru care scriu, pentru care ÎNCĂ mai scriu: am descoperit, cu drag, că sînt oameni pe care, într-un fel sau altul, ceea ce scriu eu îi inspiră. Care se regăsesc în cuvintele mele, care rezonează cu poveştile mele şi care, în final, s-ar putea să aleagă un drum sau altul, să decidă într-un fel sau altul într-o anumită situaţie – bazat pe sau influenţat de ceea ce a citit la mine. Ceea ce, pentru mine, e inspiration at its best. Deci – încă o dată mulţumesc Ramona, că te-ai gîndit la mine.

Singura chestie care mi se pare forţată (din două puncte de vedere) în regulile mai sus citate – e numărul de bloguri ce vor trebui nominalizate de către cel proaspăt “încoronat”. O dată mi se pare forţat pentru că mă simt ca în chain-letter-urile alea care-ţi spun că daca nu trimiţi mai departe scrisoarea în 6 minute către 437 de prieteni – îţi moare hamsterul şi îţi rugineşte cuţitul de pîine. Şi apoi mi se pare forţat numărul în sine…. Adică… îi MUSAI să mă inspire FIX 15 bloguri?! Pentru că eu, de exemplu – nu citesc 15 de toate! Şi din cele 15 – nu toate mă inspiră! Deci normal mi s-ar părea să dai mai departe nominalizările dacă ai cui şi atîtor bloggeri cîţi consideri tu că te insipră, din cei pe care-i citeşti. Adică…. pe Fulgerică, de exemplu, îl urmăresc de mai mulţi ani decît au doi din copiii mei la un loc. Dar nu mă inspiră! Mă amuză, mi-i drag, mă binedispune sau mă informează. Dar nu mă inspiră… Aşa încît – NU o să nominalizez 15 bloguri, ci doar pe cele pe care eu le consider inspiring (ordinea nu reflectă în NICI un fel gradul de inspiraţie emanată…):

  1. The Amelie
  2. Ring of Gyges
  3. Drugwash
  4. Cabral
  5. Jurnalul unei amante
  6. Irealia
  7. Jurnalul Evei
  8. I like it Complicated
  9. AlterEgoEva
  10. Cătălin Ionescu

Şi-acuma despre mine….hmmm….să reiau ce scriam în postul anterior? 🙂 🙂 🙂

  1. Sînt ambidextru
  2. Sînt ateu declarat
  3. Sînt strănepot de şef de cuib legionar, împuşcat în Noaptea Cuţitelor Lungi
  4. Am fost parte din primul line-up Luna Amară
  5. Sînt absolvent de Matematică
  6. Primele mele dream-job-uri au fost, pe rînd: poştaş şi şofer pe “maşina de caca
  7. În clasa a XI-a, trimestrul I, am avut 4 la purtare

Şi gata şi cu fun-fact-urile despre mine.

Pentru orice alte informaţii – nu ezitaţi să mă contactaţi 😛

 

Tsunami

TSUNAMI [pr.: țunámi] n. Val gigantic care apare la suprafața oceanelor în urma cutremurelor submarine. /Cuv. jap.

TED Blog

The TED Blog shares interesting news about TED, TED Talks video, the TED Prize and more.

AraNaluca

E toamnă ...

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

@soffys

Life... as I know it!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Ale în țara cuvintelor

Să mă iertați pentru că detest monotonia, clișeele, și limbajul de lemn!

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

A d i n a M i r e l a

Toate textele și imaginile de pe acest blog îmi aparțin .

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

L.M.T.

Just another WordPress.com site

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Jurnalul Evei

Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers