Archive for March, 2012

March 30, 2012

Gazele de şist – alea ale lu’ Chevron, nu alea din Africa

Sint in Diverta in Cluj, asteptind sa treaca vremea pina la autobuzul de Bistrita. Ma uit la oarece carti si cu coada ochiului constat ca pe o bancuta, in librarie, stau doi jandarmi. Ma uit sa vad daca citesc ceva – cind unuia ii suna telefonul:”Da, sefu’! Da, tot aici… Pai is…vreo 10-12 … cetateni; s-or legat cu o banda si stau acolo. Is pasnici; nu scandeaza, nu nimic. Da, bine.”

Halucinanta imagine mi-a parut… Momentan stau linga ei, cind scriu… Imaginea unei miini de oameni protestind in Matei Corvin, pasnici vs. cea a jandarmilor stind “de paza” in Libraria Universitatii…

Cum era? “Siguranta si incredere”? Well… there you have it…

L.E.: asta am găsit-o pe FB şi mi s-a părut foarte “în temă”:

De asemenea – la cererea publicului spectator – ţin să menţionez că cei aflaţi în Matei Corvin protestau împotriva exploatării gazelor de şist 🙂

Advertisements
March 19, 2012

Editorial vechi – part one – Dacă nu NOI – Atunci CÎND?

Acu’ aproximativ 2 ani am fost întrebat de un prieten – la ora respectivă redactor or such, la CityNewsBN – dacă nu m-ar interesa să scriu cîte ceva, aşa…din cînd în cînd, în publicaţia cu pricina. Am apucat sa scriu 2 articole pînă cînd el a plecat de la CN – şi de curînd mi-am dat seama că mi-e dor de genul ăla de scris; de fapt – tre’ să recunosc că dorul de articolele alea a fost unul dintre motivele principale care au dus la existenţa prezentului blog.

Aşa încît – m-am gîndit că cele 2 scriituri pseudo-jurnalistice şi-ar gasi de minune locul aici, şi mai jos am să dau un copy-paste primului dintre ele; ulterior – o să şi comentez, cel mai probabil, modificările majore apărute între timp, a propos de gîndurile aşternute atunci.

Deci:

 

Dacă nu noi, atunci cînd?

 

„Dacă nu NOI – atunci CÎND?” – era unul din cele mai reuşite sloganuri ale fostului URR (Uniunea pentru Reconstrucţia României) şi, poate, unul dintre cele mai de impact sloganuri politice folosite vreodata. Atîta doar ca URR-ului pare să nu-i fi ajutat prea tare la ora respectivă. Însă mi se pare că un slogan de genul – e mai actual acum ca oricînd; indiferent de domeniul la care face referire, indiferent de cine-l foloseşte – „Dacă nu NOI – atunci CÎND?” ar trebui strigat în gura mare pe străzi.

 

În ultimele vreo 3 săptămîni mi-am mîncat nervii şi după-amiezele la telefon, cîte 30 de minute minim la fiecare apel, în încercarea aproape disperată de a mai salva ceva dintr-un contract pe care îl am de ani de zile cu UPC Romania: Internet Large, Televiziune Digitala Large, Telefonie Large. Internetul mi-era problema majora; aşa încît am încercat să obţin un răspuns cît de cît profesionist relativ la funcţionarea absolut defectuoasa din ultimele săptămîni; concluzia domnilor de la call-center – router-ul meu wireless e de vină… Cer un router de-al UPC-ului – merge şi mai prost; cer să-şi ia înapoi device-ul cu probleme – mi se explica „de sus” ca tre’ să aştept 30 de zile ca sa pot solicita încetarea furnizarii unui serviciu (!). Mi se înregistrează totuşi solicitarea.

 

După doua zile (termenul dat pe site-ul UPC pentru soluţionarea problemelor) sun din nou – şi mi se explică iritat ca n-avea nimeni nici o obligaţie de a mă suna în 2 zile. Ajung la Rezilieri – unde o tanti draguţă mă linişteşte că o să vină totuşi cineva să îmi schimbe aparatul şi mă convinge să nu renunţ şi la televiziune şi telefon, cu o oferta pe care o solicit trimisă în scris pe e-mail. Nu primesc nici un e-mail, nu mă contactează nimeni în nici un fel, dar trei zile mai tîrziu – nu mai merge nici televiziunea digitală. Sun din nou, ajung iar la Rezilieri, unde nimeni nu ştie nimic despre oferta doamnei drăguţe de cu cîteva zile înainte, dar nici nu se mai complică nimeni în a face alta. Ameninţ cu Protecţia Consumatorului şi acţionarea în justiţie în cazul în care în aste ultime 30 de zile pe care, în viziunea mea, sînt pus abuziv să le plătesc – serviciile nu vor merge conform cu cele stipulate in contract şi închei definitiv orice fel de relaţie contractuala cu UPC. Mai trebuie doar sa astept sa se scurga cele 30 de zile… Dacă nu NOI – atunci CÎND? Pierderea e a lor, în nici un caz a mea. Punct la mine.

 

Aflu intr-o seara ca se cauta cu disperare sînge; A2;  ca al meu. Problema e ca apucasem sa beau vreo 2 beri în seara cu pricina….Încep să ma agit în încercarea de a afla în ce condiţii consumul de alcool împiedică donarea în cazuri de urgenţă, caut pe net, dau telefoane, nu aflu mare lucru. Într-un final – nevasta-mea suna la UPU să afle ce şi cum. Atunci aflu ca e vorba de Titus Banc şi că între timp a facut rost de sînge. Mă linistesc. Mai trec vreo cîteva săptămîni şi primesc un link către un site nou, şi cuvinte de laudă la adresa acestuia din partea expeditorului. Intru, văd că e vorba de o iniţiativă a unui cetăţean ca mine şi ca tine, sătul de ce se întîmplă în juru-i, care apelează la ce a mai rămas uman în fiecare din noi şi încearcă să creeze o bază de date on-line a posibililor donatori. Mă înscriu imediat, şi pe mine şi pe nevastă-mea, cred am fost între primii 10 înscrişi. Pun link pe mess către site şi încerc să ajut şi eu cît pot. Cîteva zile mai tîrziu aflu că cetăşeanul e Titus Banc. Între timp – lista donatorilor a ajuns la numere de trei cifre. Dacă nu NOI – atunci CÎND? Cîştigul nostru, al tuturor. Punct pentru Titus. Şi, odata cu el – admiraţia mea.

 
 „Let’s do it, Estonia!” vs. „Let’s do it, Romania!” – despre proiectul din Estonia am aflat de pe net şi am fost impresionat cum rar mi s-a mai întîmplat. Mi se părea ceva absolut fantastic, ieşit din comun, ceva la care mi-ar fi plăcut să particip activ, o realizare cu adevarat mareaţă. Şi-apoi, din nou spre surprinderea-mi – am aflat că o mînă de oameni au iniţiat proiectul frate aici, în România. M-am înscris urgent şi abia aştept ziua în care se va demara acţiunea aici, la Bistriţa. Pînă atunci, ca şi-n situaţia de mai sus – ajut cît pot şi promovez în on-line. Şi-n ziua în care Marea Acţiune are să aibă loc – va fi o palmă dată autorităţilor şi un punct adjudecat de noi toţi, cetăţenii de rînd. Dacă nu NOI – atunci CÎND?

 

Au fost trei exemple, unul mărunt şi doua de amploare, să le zic – trei exemple de ce putem face dacă vrem… Personal – m-am săturat să mi se bage pumnul în gură la fiecare pas, cu fiecare funcţionară peste care dau în spatele unui ghişeu, cu fiecare contract pe care îl semnez, sau cu fiecare acţiune ne-întreprinsă de cei în atribuţiile cărora intră. Am ajuns, dintr-un tînar care acum 10 ani încă mai spera că ţara asta mai are o şansă, că încă lucrurile se mai pot schimba aici – am ajuns la un asemenea grad de lehamite – încît încep să cred că am fost „blestemaţi”, că bancul cu Sf. Petru şi D-zeu nu e chiar banc şi că, mai presus de toate – pînă la proba contrarie – ne merităm soarta!

 

Şi daţi-mi voie să cred că SINGURA şansă de-a ieşi din acest imens rahat – sînt acţiunile fiecăruia dintre noi, întîi fiecare cu sine – şi-apoi încet-încet cîte doi, cîte trei, pas cu pas, cu cap, cu drag, cu gîndul măcar la copii – dacă nu la noi înşine. Refuz să cred că nu mai există voinţa de a face ceva, refuz să cred că nu mai există bun-simţ, refuz să cred că nici măcar în ultimul ceas n-am învăţat că n-am ajuns nicăieri cu „capul plecat – sabia nu-l taie”. M-am săturat să fiu călcat în picioare, m-am săturat să nu mi se respecte nici un drept, m-am săturat ca „Siguranţă şi Încredere” să fie doar un „slogan pe-un Logan”.

 

Şi mai presus de toate – ar trebui să ne fie ruşine tuturor c-am ajuns să trăim într-o ţară în care întoarcem capul la vederea nesimţitului care-şi aruncă pet-ul de Cola pe jos, la nici 1 metru distanţă de coşul de gunoi; în care „domnişoara” de cca. 16 ani scuipînd coji de seminţe în nisipul spaţiului de joacă din parc – răspunde nonşalant la întrebarea „Aşa faci şi acasă?” cu „Da’ ce sa fac cu ele?!”; în care şoferul de camion atenţionat că tocmai ţi-a tăiat calea cînd tu aveai prioritate – lasă geamul jos şi strigă: „Ce-i, bă! Tu nu vezi că-s mare?!”.

 

În final – ideea principală e una pe care eu mi-o asum ca principiu în viaţă: „Cum îi înveţi – aşa îi ai”… UPC-ul s-a adaptat rapid la categoria de clienţi pe care o are în România: o turma fără nici un fel de principii şi de pretenţii – faţă de care nu e nevoie să aibă vreun pic de respect. Spitalele – la fel: de ce te-ar trata aşa cum le cere fişa postului să o facă – atîta vreme cît tot NOI i-am învăţat pe toţi cu şpăgi, cadouri, atenţii, pe principiul vechi de cînd lumea că „Vai, săracu’ domnu’ doctor, ce bine mi-o făcut! Las’ ca merită şi el ceva, că i-o fo’ greu; ş-apoi cine ştie cînd ne-om mai întîlni?”?!

 

Gunoaiele – de ce s-ar chinui cineva să le strîngă – atîta vreme cît oricum cetăţeanul de neam prost tot pe geamul maşinii le aruncă? Şi atîta vreme cît degeaba se încearcă o colectare selectivă – că oricum gospodina de rînd aruncă totul la grămadă; iar dacă ea îşi împarte conştiincioasă gunoiul – la container oricum îl amestecă băieţii veseli, căutători de ceva bun; iar dăcă şi ei au fost cuminţi şi l-au pus la loc aşa cum l-au găsit – vine maşina de gunoi, îl ridică şi-apoi aruncă totul la groapa comună.

 

Degeaba de mirăm de ce fac „ăi de sus”, degeaba ne plîngem pe la colţuri, degeaba ne-adunăm în bisericuţe să cîrcotim! NOI sîntem singurii de vină, pentru toate cîte ni se întîmplă! NOI ne învăţăm unii pe alţii, în fiecare zi, cum să fim mai răi, cum să furăm mai mult, cum să ne respectăm pe noi înşine şi pe cei din jur din ce în ce mai puţin; NOI ne învăţăm copiii să nu aibă nici un fel de respect faţă de dascăli şi-apoi tot noi sîntem cei ce-i acuzăm că ne crapă capul în mijlocul străzii în plină zi. NOI sîntem singurii vinovaţi, singurii responsabili!

 

Aşa că-mi revine obsesiv în minte – Dacă nu NOI – atunci CÎND?

March 16, 2012

Stavanger lufthavn, Sola – Mar 16th 2011 – Prima parte dintr-un post mai lung…

cum  statul prin aeroportul X sau Y pare nu doar să mă acapareze cu totul – ci să-mi şi tihnească (cel puţin scriitoriceşte) într-o măsură mult mai mare decît pînă şi eu mă aşteptam – iată că iară avem un post scris de pe aeroport: de data asta Sola, Stavanger (NO), în aşteptarea avionaşului care să mă ducă într-un final back home; de data asta însă – nu am nimic anume de spus, nu simt nimic anume, diferit de alte stări din ultima vreme, de data asta doar începeam să mă plictisesc înainte de a începe să-mi beau cafeaua (a propos: în Norvegia beau aproape exclusiv latte, cu culoarea aia incerta de rest de liposucţie şi altceva mult mai urît; nu ştiu de ce, dar parcă numa’ asta îmi tihneşte; şi beau kilograme de latte pe zi, oriunde ma duc; şi am inceput să cred că-mi ţine şi de foame pe alocuri) şi mi-am amintit că eştia au wireless mokka aici, ceea ce mi s-a parut cel puţin ieşit din comun, prima oară cînd am aflat; ei – şi socotindu-mă eu ca mai am cam două ore de omorît pe-aici – instantaneu m-am şi vazut pe noul blog, blogarind (interesant termen; mie nu-mi spune practic nimic – însă ar putea însemna un milion de lucruri diferite în acelaşi timp, în funcţie de cine anume îl citeşte şi cu ce anume îl asociază)…

se spune ca unul din elementele cele mai importante care fac un blog să “crească” – e nimic altceva decît felul în care scrii; “dacă scrii bine – o să ai cititori fideli; care la rîndul lor or să aducă după ei alţi cititori, care fascinaţi de cît de frumos scrii tu – vor deveni la rîndul lor cititori fideli şi uite-aşa intrăm în buclă infinită“…. hmmmm…. poi eu m-am gîndit, vis a vis (sau vizavi) de aspectul în cauză că, deşi n-am abolut nimic de spus de data asta – tot o sa fie bine primit postul, că am cîteva atuuri în domeniul ăsta:

1. am deja cititori fideli (vreo 5-6, dar toate chestiile bune încep doar cu o mînă de oameni…) care ştiu ca mă citesc (şi mă recomandă?) viitorilor mei cititori fideli…

2. cîtă vreme nu tre’ să vorbesc în faţa unei mulţimi care mă priveşte fix şi acuzativ în ochi – sînt cit se poate de coerent în discurs, indiferent că fac politică, vorbesc despre gagice sau despre absolut nimic; plus de asta – nu ştiu de ce toată lumea care mă citeşte zice că aş scrie bine… or fi ştiind ei ceva, then!

3. (şi ăsta mi se pare cel mai important lucru în momentul în care te hotărăşti să ţii un blog de scriiciuni) ştiu scrie corect româneşte; mai mult decît atît – mă obsedează scrisul corect; nu pot să accept ca un vorbitor nativ al unei anumite limbi – să n-o ştie pune pe hîrtie, mai cu seamă în cazul în care, cum ziceam, are pretenţia ca cineva să-l aprecieze tocmai pentru ceea ce scrie!

si uite ca am gasit şi un topicel pentru postul ăsta: despre scrisul corect în limba română

dar, ca la televizor cînd prinzi un program mişto – tre’ să intru cu publicitatea 😀

în sensul în care – pe de-o parte mi se gată îndată porţia mokka de net; şi pe de alta – îndată tre’ sa mă board :p

aşa încît – continuarea pe data viitoare, cu promisiunea ca NU o să rămînă netratat subiectul mai sus bold-uit;

cross my heart and hope to die!

v-am pupat!

March 15, 2012

München – Franz Josef Strauß airport – Dec 2nd 2011

Ăsta e un textuleţ pe care l-am scris în Decembrie, întorcîndu-mă din prima “excursie” în Stavanger, în “pauza” de 9 (nouă) ore petrecută în München, în aeroport.

Nu cred că are vreun rost să încerc să descriu prea în detaliu “plăcerea” de a pierde atîta amar de vreme într-un loc în care oricît de mult te-ai strădui – îm maxim 2 ore ai cam epuizat tot ce era de văzut şi de făcut. Cert e că nu e deloc plăcut şi nu vreau să repet curînd experienţa….

Probabil singurul lucru bun în astfel de cazuri sînt tocmai căderile astea în visare, momentele alea în care imaginaţia o ia razna şi-ncepi să te vezi acolo unde n-ai fost niciodată (dar unde cel mai probabil ţi-ar fi plăcut cel mai mult să fi putut fi), momentele alea în care te simţi complet rupt de tot şi de toate, singur cu ale tale şi de nimeni băgat în seama.

Iată textul:

I’ve never felt a weirder display of loneliness, desire, helplessness and need at the same time; looking around me – only sad, unfamiliar faces, each and every one of them searching inside itself, looking for something that’s never been there, as if there is no better time to dive into yourself than when on a half-deserted airport, far away from everything you know and love, anything that might, at some extent, understand you; a few minutes ago, passing by the smoking lounge – my eyes caught sight of a big ad (only later on I understood it was for cigarettes), a big ad showing two girls, one guy, all on the deck of some fancy cruiser or such, all happy, all smiling, all half naked; and the sight of one of the girls’ feet instantly sent me away, to a different world, a world I’d forgotten about, a world of its own, where my woman had long legs, beautiful toes, black hair and eyes, incredibly white teeth and a smile as never to be seen again; I suddenly had a glimpse of the days we once shared together, I somehow even felt her nakedness touching me – and still – I cannot understand why we never actually made love to each other, why it was always only games, only teasing desire, only touching and tasting of one another’s bits; and then I came back; sad, unfamiliar faces, never attracting each other, each in its own corner, black leather chairs under them, monitors showing something nobody watched, empty tables and the feeling of helplessness…

Şi nu ştiu de ce acuma, recitind, îmi vin în minte oarece vorbe de-ale lui Jim:

Could any hell be more horrible than now, and real?

L.E.: Here’s a photo of the above mentioned ad, taken during my last “visit” to the Munich airport.

March 14, 2012

Prim!

de mult mă tot bătea gîndul sa “încep un blog nou”, aşa cum începeam la şcoala un caiet nou, cu acelaşi gen de emoţie îmi făceam planuri să-l încep, cu aceeaşi strîngere de inima şi bucurie ascunsă;

ideea – simplă: un loc unde să pot “să-mi dau drumul gîndurilor”, aşa cum (de fapt) ar trebui să fie un blog în adevăratul sens al cuvîntului; momentul în care ideea de blog a început să “crească” înspre alte dimensiuni, în momentul în care blogul a devenit trend şi postările nu mai aveau nimic personal – în momentul ăla mi-am zis că “io de-astea nu fac; mai bine îmi ţin gîndurile pentru mine – decît să mă ‘prostituez’ în modul ăsta”;

numai că există momente de-alea cînd simt nevoia de a răbufni, de-a da afară din mine tot ce-am adunat într-o X perioadă de timp; există momente în care mi-ar plăcea să ştiu că mi-e cineva alături, cineva care m-ascultă pînă-mi termin de spus toate tîmpeniile; există momente în care simt nevoia de-ampărţi, cu cineva, cîte ceva, altfel decît o faci acasă, singur sau cu-ai tai dragi, altfel decît îţi dai tu ţie voie să o faci, în fiecare zi;

şi-atunci am venit aici; e ca şi cum mi-aş fi luat o căsuţă noua, în chirie, în care să mă simt bine de cîte ori o să simt nevoia de-a mă simţi bine, nejudecat, nearătat cu degetul, nefiresc de sigur pe mine şi pe ce am de zis; ce-are să iasă – om vedea; deocamdată, pe principiul “încercarea moarte n-are” – facem primul pas…

may the force be with me

Tsunami

TSUNAMI [pr.: țunámi] n. Val gigantic care apare la suprafața oceanelor în urma cutremurelor submarine. /Cuv. jap.

TED Blog

The TED Blog shares interesting news about TED, TED Talks video, the TED Prize and more.

AraNaluca

E toamnă ...

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

@soffys

Life... as I know it!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Ale în țara cuvintelor

Să mă iertați pentru că detest monotonia, clișeele, și limbajul de lemn!

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

L.M.T.

Just another WordPress.com site

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Jurnalul Evei

Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers