de mult mă tot bătea gîndul sa “încep un blog nou”, aşa cum începeam la şcoala un caiet nou, cu acelaşi gen de emoţie îmi făceam planuri să-l încep, cu aceeaşi strîngere de inima şi bucurie ascunsă;
ideea – simplă: un loc unde să pot “să-mi dau drumul gîndurilor”, aşa cum (de fapt) ar trebui să fie un blog în adevăratul sens al cuvîntului; momentul în care ideea de blog a început să “crească” înspre alte dimensiuni, în momentul în care blogul a devenit trend şi postările nu mai aveau nimic personal – în momentul ăla mi-am zis că “io de-astea nu fac; mai bine îmi ţin gîndurile pentru mine – decît să mă ‘prostituez’ în modul ăsta”;
numai că există momente de-alea cînd simt nevoia de a răbufni, de-a da afară din mine tot ce-am adunat într-o X perioadă de timp; există momente în care mi-ar plăcea să ştiu că mi-e cineva alături, cineva care m-ascultă pînă-mi termin de spus toate tîmpeniile; există momente în care simt nevoia de-ampărţi, cu cineva, cîte ceva, altfel decît o faci acasă, singur sau cu-ai tai dragi, altfel decît îţi dai tu ţie voie să o faci, în fiecare zi;
şi-atunci am venit aici; e ca şi cum mi-aş fi luat o căsuţă noua, în chirie, în care să mă simt bine de cîte ori o să simt nevoia de-a mă simţi bine, nejudecat, nearătat cu degetul, nefiresc de sigur pe mine şi pe ce am de zis; ce-are să iasă – om vedea; deocamdată, pe principiul “încercarea moarte n-are” – facem primul pas…
may the force be with me…
there's someone in my head - but it's not me 