there's someone in my head – but it's not me

mi-e zborul spre tine petală de vînt

și capăt de tren mi-e uitarea

și gura mi-e plină de-același cuvînt

împărțit prin nisipuri cu marea

mîngîindu-ți alene picioarele mici

și scoicile sparte-n inele –

să le porți tu pe deget, cu mine, aici,

cînd c-un cîntec te apăr de rele;

mi-ai fost ziuă și noapte și strîns legămînt,

începutul, sfîrșitul și zarea

și cascadă mi-ai fost și un pic de pămînt

și floarea din păr și cărarea

către ziua din urmă în care-ai să-mi zici

că din vînt și din tren și din haina de piele

n-au rămas lîngă mine decît cîteva frici

aruncate aiurea, prin praf, pe podele.

și din cel mai din urmă vagon ruginit

o să-ți strig disperat nesfîrșirea

ca un colț de batistă fluturînd stînjenit

dintr-un ochi de fereastră – iubirea.

și cîteodată – privirea întoarsă spre mine

ți se transformă în atingeri mărunte pe

șira spinării mele, neînceput

neterminat preludiu al tuturor dragostelor

ce ni s-au scurs vreodată printre degete;

tu – cu pielea amintind de-o dup-amiază

și respirația-n miros de sărut înfășurată;

eu – colțuros și stîngaci, bătătorit

de neputințe și cu părul vîlvoi.

Dimineața mi-ar plăcea să te-aud

călcînd în picioarele goale gresia rece,

în zumzet văratec de greieri tîrzii.

prizonier între gîndul de tine preaplin

și degetele încleștate pe tacul slinos; îmi

pleznești realitatea cu asurzitoare palme

înroșite de lipsa unor sentimente decente.

Mi te învîrți în jurul mesei, în irizații roșcate

peste-un albastru întreg, așternut la picioarele mele,

gata de-a se oferi în dar, așteptînd doar

îmbrățișarea călduță a unor mîini ce

n-au atins de mult carne de femeie.

Nu te mai găsesc lîngă mine și

răceala stîlpului ce-mi sprijină spatele așteptîndu-te

mi se scurge prin trup, gîdilînd părți

pe care nici nu le mai țineam minte a fi parte din mine

și lumi încă nelocuite se spulberă pe podea,

eșuînd lamentabil în încercarea de-a

te lua, măcar o dată, de mînă.

Mă trezesc transpirat, neterminat și gol

întins pe-un cearșaf ce n-are să miroasă

niciodată a tine.

Din colțul stîng al camerei – un paianjen

negru mă privește tîmp și-n tăcere.

De-ai fi fost tu – m-aș fi rostogolit zgomotos

afară din pat.

(după ce-am scris vreo mie și ceva de caractere, într-un text fad, lălîu și netrebuincios – mi-am dat seama că, de fapt, doar atît aveam de spus…)

 

și dacă mi-ai zîmbi din nou, înriduind contur de ochi

și mi-ai întinde diminețile pe pîine –

m-aș face mic și-albastru-n palma ta

s-aștept cu tine să se facă mîine.

Zîmbetul larg, degetele scurte, părul curgînd aiurea și ud pe umerii mici, coaja de portocală  și ochii mari,  verzi. În rest – un fel de nebunie de alb şi negru, cuvinte moi şi un fel de dragoste de momentul ce stă să vină. Niciodată nimic, deloc, nicăieri. Şi poftă. Şi-un rîs pe care mi-ar plăcea să-l aud năvălind.