Archive for May, 2013

May 30, 2013

Sfîrșit de mai

Scriam zilele trecute despre cît de fain e seara la mine pe balcon, cu greieri şi linişte, din cînd în cînd cu ploaie şi alt fel de linişte, cu întuneric prietenos şi cărăbuşi de mai, cu vînt şi toate cîte bune vin, odată cu primăvara. Întreg post-ul cu pricina era, pe de-o parte, un fel de avanpremieră la ăsta şi, pe de alta, un fel al meu de a-mi umple golul lăsat de imposibilitatea de a face un lucru pe care-l visam pe ascuns de ani de zile. Şi-aseară – the dream came true!

Duminică seara, proaspăt ajuns de la Bistriţa, am făcut pregătirile. Doar pregătiri – pentru că Duminică încă era frig şi ploua. Am instalat suportul pe balcon, am facut o probă (un fel de FAT, pentru cunoscători… 🙂 ), am strîns apoi jucărelele şi mi-am zîmbit mie trist.

Luni seara, pe la vreo 9, am instalat din nou tot contraption-ul şi am moţăit vreo juma’ de oră, întins comod între dungile albe şi albastre, acoperit doar cu o pătură şi purtat de vînt. Totuşi – încă era prea frig.

Și-aseara, pe la vreo 11 fără ceva – m-am hotărît: îi vremea să facem nani în hamac! Tătă noaptea! And we did! 🙂 Adicătelea io și cu fluturii care trăgeau la becul lăsat aprins în bucătărie, ca să nu-mi bag deș’tele în ochi, butonînd diverse device-uri pînă la adormeala finală.

Și m-am întins fain frumos printre păturici și dungi, mi-am pus oarece coniace cu coli (coci coli, nu de-alea A4), mi-am aprins o țigară și am dat drumul la niște TedTalks pe tabletă. O nebunie! Am stat și am ascultat oameni faini vorbind vreo 2 ceasuri – și-apoi m-am cuibărit la somnic. Cum e sentimentul ăla de rece de seară, cu greieri și miros de primăvară, cu vînt ușor și gînduri multe – nu mai e nime’ pe lumea asta! Promit!

M-am trezit pe la vreo 3 și ceva ca era un pic rece; m-am îndesat și mai tare în pături, am zîmbit – și m-am întors pe partea ailaltă. De tot – m-am trezit la 5 jumate, înaintea alarmelor, mai proaspăt și mai cu chef decît … nici nu mai știu cînd/ce/de ce/unde! Și numa’ ce-am întins mîna și mi-am aprins o țigara, cum n-am mai făcut de pe vremea cînd eram student. Și-am pipat cu ochii încă închiși, un pic zgribulit și cu zîmbetul tîmp întins pe față.

And after that – life went on…

Așa arăta decorul dimineață:

IMG_7808 IMG_7809

Între timp – m-am mai jucat cu “setările” hamacului – astfel încît acuma e și mai cozy… Plus că în seara asta – am și compania unei broaște care pare să se fi lipit de balta cochetă a vecinului de peste drum. Sincer – abia aștept să trag (s)p(r)e dreapta. La propriu 🙂

Parcă numa’ ce zic băieții aștia faini mai lipsește acuma… (a se consemna vrabia):

Advertisements
May 29, 2013

As seen by Ghurhu – 2

Continuăm seria “az-sin-bai-urilor” cu o nouă minunăție ieșită din mînuțele-astea două (nu se văd, dar ele scriE…):

No other comments required 🙂

 

May 28, 2013

Gînd 26

Petecul de piele, abia zărindu-se de undeva din umbra bluzei un pic prea scurte – durere surdă, potrivire în imagini a gîndurilor ultimilor ani. Tu, mică şi cuminte, în colţul tău, nevăzută şi neînţeleasă de nimeni; eu, apatic şi imberb, oglindă neştearsă a viselor din spatele ochilor tăi.

Niciodată aceiaşi, niciodată la fel, niciodată alături, niciodată noi.

May 27, 2013

Jocul de-a fuga (challenge accepted)

Motto: Azi fug de tine şi mă ascund

doar pentru a putea să fiu cu tine, în gînd.

Azi ai fugit de mine; te priveam de undeva din umbră, călcînd mărunt şi apăsat, mai mică, tot mai mică, tot mai departe de mine cu fiecare amintire ce mi te-ar fi putut vreodată aduce aproape. Durerea ta – scut viu împotriva a tot ce-ar fi putut veni rău din mine; amintirile cu tine – drag lucru aproape, acoperit de imaginea ochilor tăi, inundat de lacrimile ultimei întîlniri.

Azi ai fugit de mine; mi-aş fi dorit ca asemeni lui cel din rîndurile abil puse pe hîrtie cîndva, el ce la final se zdrobea dureros de zid –  să mă ciocnesc de tine, în goana-ţi nebună căutînd depărtarea, să ne ciocnim şi totul să fie încă o dată ce a fost. În schimb ne rămîn gîndurile, mereu acolo, mereu la fel, mărturii ale unei iubiri greşite, martori tăcuţi ai ceea ce am fi putut fi, într-o altă lume, într-alt fel.

Azi ai fugit de mine; şi-ai să-mi rămîi, ca de atîtea ori înainte, doar imagini pierdute între trăiri interioare, doar frînturi de vise şi sentimente împrăştiate pe caldarîm. Azi ai fugit de mine şi-ai să-mi rămîi doar dor.

May 22, 2013

Gînd 25

De zeci de ori am vrut să te iau de mînă, într-un joc cuminte al degetelor, într-un fel de dans timid și încărcat de tot ce-aveam mai bun în mine, nebunie de senzații tactile și sexualitate ascunsă în spatele întunericului gros dintre noi. Și tu știai, și-mi rîdeai dinți albi și bunătate, înțelepciune tristă încarcerată în neputința a tot ce ne-ar fi putut vreodată aduce aproape.

Posted from WordPress for Android

May 20, 2013

Cu iz de vară, seară și greieri

…pe mine mă cheamă dor și m-am născut vara,

din sărutul ploii cu asfaltul fierbinte…

e un citat din memorie; un citat din mine, de-acu’ mulți, foarte mulți ani; scrisesem atunci, pentru un om drag tare, o poveste despre mine; o poveste odată cu care m-am născut eu, eu ca și dor; eu care iubesc ploaia de vară și frunzele tinere de tei, eu mereu îndrăgostit și eu cel cu capul în nori; eu cel care niciodată n-am nevoie de umbrelă, eu care ies în ploaie de drag și eu care-am învățat pe de rost femeia; atunci, odată demult, m-am născut; și uneori, dacă am fost cuminte, mă mai las să ies la iveală, printre bucăți de prea multă realitate, așa cum m-am pus atunci în cuvinte; din ce în ce mai rar, ce-i drept – dar cîteodată îmi mai dau drumul liber pe străzi, ori undeva departe pierdut în noapte, ascuns de priviri și imposibil de judecat; cîteodată mă las dus de sunetul ploii, asemeni personajelor de desene animate purtate de cîte un iz de ceva bun, mă las dus într-un colț liniștit; m-așez jos, zîmbesc larg și mă deschid cu totul în fața ei, a ploii mele, sinceră și a bunătate mirosind, asemeni femeii pe care-o iubești în taină, din intimitatea pereților albi;

acum cîteva zile a plouat prima oară ploaie de vară, prima oară de cînd stau în căsuța asta; acum cîteva zile, să tot fi fost seară înspre mîine, am auzit-o venind încet, răpăind din ce în ce mai aproape, pe acoperișurile din jur; am ajuns pe balcon odată cu ea; proaspătă, mirosind a libertate și-a praf, a liniște sufletească și-a femei cuminți ținute în brațe pe canapea, desculțe – a ajuns pe balcon odată cu mine, ca și cum ne-am fi înțeles dinainte, ca și cum ne-am fi dat întîlnire, asemeni îndrăgostiților tineri; i-am zîmbit politicos și m-am așezat alături de ea, pe scăunelul rotund, tapițat gri; am stat o vreme în liniște, ea alergînd zăludă în juru-mi, lovindu-se de toate cele, într-un dans nebun cu ea însăși, eu timid – ca întotdeauna – admirînd-o din colțul meu, încercînd să desprind din juru-mi vocea ei, doar a ei, departe de cîntecul a tristețe aducînd al miilor de greieri ce-mi încîntă restul serilor, singura companie pe care o am aici, singura constantă, singura care nu judecă; apoi s-a oprit; brusc, ca și cînd niciodată n-ar fi fost acolo; singura mărturie a prezenței dragi era mirosul de praf ud rămas în urmă-i, asemeni dîrei de parfum pe care o lasă femeile pe care le iubești de cîte ori pleacă de lîngă tine; am ales să mai stau un pic acolo, doar eu și greierii, într-un calm aproape obositor; și s-a-ntors; la fel de bezmetică, la fel de proaspătă și liberă, la fel de mult a tine amintindu-mi, s-a-ntors; și m-am alăturat cîntecului lor, am pus mîna pe chitara plină de praf și amintiri – și-am pus laolaltă cu ei sentimente în cuvinte puține și acorduri timide, demult nefolosite, ușor ruginite – dar la fel de dragi; ne-am amestecat așa o vreme, ea tropăind mărunt pe acoperișuri, pe caldarîm, greierii spunîndu-și obsesiv povestea, aproape la fel de neînțeleși ca și mine și eu, singur în colț, acoperit pe jumătate de chitară, gînduri lăsate să curgă liber printre degete și dinți, cu țigara aproape stinsă în colțul gurii și ochii închiși;

Singur, singur, singur,
Într-un han, departe
Doarme și hangiul,
Străzile-s deșarte,
Singur, singur…

Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beție
Și s-asculți, s-asculți pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă…

Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atît mai bine
Și de-atîta, de-atîta vreme,
Nu știe de mine,
Nimeni, nimeni…

 

May 15, 2013

Fotogenica (being a CANON fan finally pays off)

ID-100146312Undeva prin 2005, pasionat fiind de fotografie – la nivel de amator, desigur; deși la un moment dat tata meu a-ncercat să mă învețe ce și cum, punîndu-mi la dispoziție vechiul lui Zenit – m-am hotărît că ar fi vremea să-mi iau și eu un aparat digital și să intru în “rîndul lumii”, că deh! Și cum de fiecare dată cînd îmi fac eu planuri de cumpărat cîte o jucărie de-asta de oameni mari – sînt două etape mari prin care tre’ să trec – m-am pus serios pe treabă. Etapa 1 – how do I break the news to my better half?! Asta e întotdeauna etapa cea mai grea. Dana știe că mie mi se pune pata pe cîte-o chestie, și mi-o treb’e! La fel de bine știe însă că, de cele mai multe ori (similar de altfel cu cazul copiilor și jucăriile lor noi) – minunea nu durează mai mult de 3 zile. În sensul în care, indiferent de natura noutății, îs ud tăt tăt tăt și mă dau peste cap mai ceva ca Făt Frumos cînd se transforma în muscă, dar doar preț de scurtă vreme. Și apoi uit de jucărie, că nu mai e “de actualitate” și în cele din urmă ne trezim că e plină casa de tot felul de gadgeturi, care mai de care mai șmechere și mai inutile, pe care am dat un grămădoi de bani – și cu care, inevitabil, nu face nimeni absolut nimic. Ever! Afara de cazul în care, X luni sau ani mai tîrziu, minunea ajunge pe mîna vreunuia dintre copii – fie din greșeală, fie pornind de la gîndul că și așa n-o folosit-o nimeni de un veac. Inevitabil, 3 zile mai tîrziu, cînd obiectul cu pricina e împrăștiat în cinșpe bucăți prin toată casa – constatăm că fix de chestia aia aveam nevoie și ce bine ar fi fost dacă aveam una. Dar mă rog; astea îs inside stories, așa că mai bine revin la povestea cu pricina, cea cu aparatul foto. Ideea e următoarea: nu mi-o luat foarte mult s-o conving pe Dana că ce bun ar fi la casa omului un aparat foto digital, să ne înțelegem! Problemuțele au început să apară în momentul în care am început să-i explic cam ce anume aș vrea eu să facă jucăria și, mai ales, cînd o aflat cam care e prețul unei asemenea jucării. Că bag s’ama că e evident că nu-mi era bun un digital de 5 milioane! Era musai să fie unul de 15 milioane, care să aibă și zoom și să și filmeze și să aibă și ecran “sucibil” și să facă și un pic de cafea dimineața. All in all, profitînd și de faptul că urma ziua mea și și de faptul că avem un prieten de familie fotograf semi-profesionist pe care i l-am oferit instant Danei ca și ajutor în luarea deciziei (că doar urma să-l primesc cadou, și nu trebuia să știu ce e! duh!) – am convins-o. Și eu am trecut la etapa doi, documentarea. Și-am bătut frate interneții în toate direcțiile, citind zeci și sute de review-uri și uitîndu-mă la zeci și sute de poze (mereu de ajutor în alegerea și/sau recomandarea de camere digitale l-am găsit pe Steve. Doar că pe vremea aia – site-ul îmi părea mult mai OK decît e acuma și review-urile mult mai pertinente și mai cu drag făcute. Dar oricum – mie mi-o fost ajutor de nădejde). Și după luni de zile de căutări și de consilii cu Stelică (fotograful), care mi-a explicat de N ori plusurile și minusurile tuturor marilor producători – m-am hotărît (recunosc, un factor hotărîtor o fost și unul din sfaturile lui Stelea, pe care îl țin minte și acuma: “Băi…culori cum scoate Canon-ul – nu mai scoate nimeni!”).

Sursa – canondc.com

Și l-am luat pe domnul CANON A95, vîrf de gamă la ora respectivă, înainte de DSLR-uri. Aproape că avea de toate din cîte le visasem; numai cafea nu l-am convins să facă – dar în rest făcea tot ce mi-am dorit eu. Și, evident, like….a gazillion other things, pe care nu am știut niciodată să le folosesc! M-a impresionat plăcut din prima, înainte chiar de a face poze, m-a impresionat modul în care erau mai mult decît la îndemînă toate comenzile, cît de fain “stătea” în mînă, cît de compact era și cît de “pentru proști” era făcut meniul, imposibil să nu te descurci în el. Evident că au urmat magicele 3 zile de care vorbeam mai devreme, doar că în cazul ăsta au durat ceva mai mult…: făceam poze într-una, la orice. La nevastă, la copil, la broaștele țestoase; la oameni pe stradă, pozați din intimitatea apartamentului; la clădiri, copaci, gîze și plante; la literele de pe ecranul calculatorului, sa vedem cum merge macro-ul; la DVD-urile și cărțile din bibliotecă, din celălalt colț al camerei, să vedem cum merge zoom-ul și stabilizatorul. Ce mai! O nebunie! Cre’ că din perioada aia, a primelor luni de după ce l-am luat, am cele mai multe poze raportate la unitatea de timp… Orice pozam! Și pfuai! Ce culori scotea! Știa el Stelea ce știa… Cînd am făcut prima dată poze afară, primăvara, în lumină naturală – am stat o după-amiază întreagă și am belit ochii în monitor, la proaspetele creații, lăudîndu-mi-le singur la fiecare cîteva minute. Dar trebuie să recunosc că atunci am învățat să fac poze, așa…peste nivelul pozelor făcute seara în club… De fapt, ca să fiu cinstit, apogeul perioadei cred că l-am atins după o excursie la munte cu Stelică și încă niște colegi de serviciu, plus familiile, în care plecam cu ceasurile, singur sau însoțit de Stelea – să facem poze prin pădure. Și-am reușit performanța de a face o pozică se pare că atît de bună – încît și acum stă la loc de cinste pe unul din pereții din apartamentul Stelului, printre capodoperele lui. Mîndria mea nu mai avea limite! Sky high, never to be reached again! 🙂 Și-așa m-am îndrăgostit eu iremediabil, de domnul CANON. De-atunci n-am mai vrut să aud de nimic altceva, nici un alt brand, nici un alt model, nici un nimic! Eram doar eu și Canon-ul meu, BFFs, peste tot. Pînă în 2008, cînd l-am schimbat. Nu pentru că aș fi vrut – ci pentru că s-o “stricăcit” (și nici nu-i de mirare, avînd în vedere prin cîte o trecut!). De fapt – cînd l-am schimbat încă funcționa, dar mai dădea rateuri din cînd în cînd. Obștescul sfîrșit și l-a dat în brațele Darei, căreia i-a revenit, odată cu despărțirea de mine.

Sursa – gizmohit.com

Și evident ne-am întors la cele două etape mai sus menționate și la repetarea întregii povești, doar că de data asta fără Stelică. De data asta am decis singur, doar cu ajutorul lui Steve. Și normal că iar am mers pe vîrf de gamă înainte de DSLR-uri – și am ales CANON PowerShot SX10IS. Evident, cu toate cunoștințele acumulate datorită fratelui său mai mic – SX10-le era mult mai deștept ca mine. El știe să facă pretty much cam de toate (desigur, din nou, mai puțin cafea…). Eu însă…tot la categoria Factory Presets pentru proști sînt. Cu ce-am mai evoluat însă un pic e că acuma știu să mă joc și cu ISO, cînd îmi amintesc ce și cum. În rest – nu-s în stare să țin minte nimic! Citesc despre cîte o chestie, mă duc peste X zile într-un spațiu favorabil, mă joc un ceas cu aparatul, îmi iese o dată, pînă la urmă, ce vroiam să-mi iasă, mă bucur mai ceva ca un copil – și data viitoare, cînd CHIAR aș avea nevoie de chestia cu pricina – habar nu mai am cum să o fac!

Oricum ar fi însă – m-am convins încă o dată cît de fain poate să fie CANON-ul. Sincer – nu cred că există argument pe lumea asta, indiferent de cine adus, care să mă convingă vreodată de contrariu. Mi-i drag CANON-ul cum mi-s dragi roșcatele cu ochii verzi. Cum mi-i dragă primăvara și ploaia de vară, mirosul de iarbă proaspăt cosită și cel de praf udat de ploaie. Atîta numa’ că acuma parcă parcă mă roade invidia cînd văd pe cîte unu’ cu cîte un “deselereu” CANON în mînă, că tare ce-aș vrea și eu unul. Și singura chestie care ÎNCĂ mă reține (în afară de evidenta lipsă a banilor…) e faptul că degeaba mi-aș lua – că oricum n-aș face cu el mai mult decît fac cu SX-ul. E nevoie aici de-o grămadă de studiu, cu cineva care să știe despre ce vorbește și care să aibă răbdare cu mine, e nevoie de multe multe multe multe poze făcute, în toate felurile, în toate ipostazele, cu obiective și setări schimbate, ca să pot să văd diferențe și să înțeleg ce face una și ce face cealaltă, la ce e bună asta și de ce ne-o trebuie pe ailaltă. Numai că niciodată n-am găsit nici timpul, nici locul, nici oamenii și nici nimic altceva, care să mă aducă mai aproape de mini-visul ăsta. Și pînă acuma – am rămas la stadiul de “un pic peste amator” (că eu prin amator înțeleg, de exemplu, socru-meu: ii pui aparatul în mînă și el apasă pe buton; atît. ATÎT!) Și mă consolez cu faptul că ce nu știu din punct de vedere tehnic – mai compensez cu “feelingul”; că văd mai bine și mai des și în locuri mai nefirești decît majoritatea – ceva ce merită pozat; că mai nimeresc cîte o încadrare ca lumea sau cîte o compoziție mai acătării, că-mi ies portrete faine și că de obicei știu să-ți spun (cu cuvintele mele…) dacă și de ce o fotografie e bună sau nu. Cu Stelea mai făceam, pe vremuri, exerciții de astea; și cîteodată mi se face dor…

Partea bună însă – este că am descoperit o șansă de a deveni mai bun, de-a mă apropia mai mult de mini-vis 🙂 Și șansa asta e Fotogenica, întîlnirea fotografilor cu profesioniștii, eveniment aflat deja la a IV-a ediție și desfășurat la Bran, în perioada 7-9 iunie. Scopul e, pe de o parte, de a aduna în același loc profesioniștii cu amatorii, cu pasionații de fotografie și entuziaștii și, pe de alta, acela de a organiza o serie întreagă de workshopuri pe teme foto, de unde fiecare am putea pleca ceva mai învățați. Mai mult decît atît – evenimentul mai pune la bătaie și un concurs cu premii CANON, că doară cine să fie susținătorul din umbră – dacă nu my BFF? 🙂

Pe scurt – anul ăsta la Fotogenica o să avem așa:

  • 12 workshop-uri, demonstrații practice și concurs foto
  • posibilitatea de a testa echipamente CANON (40 de camere foto, 80 de obiective, 5 camere video și 5 imprimante)
  • șansa de a-l întîlni pe Brutus Östling, ambasador CANON
  • avantajul întîlnirii altor pasionați de fotografie, cu care să poți povesti ce n-ai putut povesti cu prietenii și nevasta pînă acum, că nu-nțelegeau ce vrei
  • șansa de a-i avea alături și de a fura meserie de la cei mai renumiți fotografi români

All in all – o experiență la care mi-ar plăcea din tot sufletul să iau parte. O experiență care ar putea să-mi umple o parte din golurile pe care mi le-am știut existente atîta amar de vreme – dar pe care am încercat, pînă acum, să le umplu “românește”, cu surogate și aparențe. Mi-ar fi drag să învăț fotografie pe bune prin intermediul și cu ajutorul CANON care, pînă la urmă, mi-a deschis cîndva, definitiv, apetitul pentru genul ăsta de artă. Mi-ar plăcea să pot să stau de vorbă cu oameni care chiar știu ce e aia fotografie și de la care aș avea ce învăța. Mi-ar plăcea să pot să mă “joc” cu echipamentele CANON, să văd (așa cum ziceam mai sus) cum e să schimbi obiective și de ce o lentilă e mai bună decît alta. De ce e bun un filtru sau cum e să poți fotografia ciocul uliului în zbor. Mi-ar plăcea să fiu acolo – pentru că m-aș simți, oarecumva, acasă. Mi-ar plăcea să cred că asta ar putea fi răsplata și rezultatul unei iubiri de aproape 10 ani.

Iar BlogalInitiative îmi oferă acum șansa asta, prin intermediul campaniei ăsteia. So…wish me luck 🙂 Promit să v-arăt poze multe, să vă fac poze multe, să vă încînt cu frînturi de tot felul, mereu. Și nu știu de ce, brusc, mi-a venit în minte una din vorbele preferate ale Darei, de pe vremea cind avea vreo 4-5 ani:

Am încredere în tine!

May 14, 2013

Informare

Salutăm!

Vreau să vă informez că am de gînd să postez chestii care nu au legătură cu tema blogului. Adicătelea – advertoriale, guest-post-uri şi orice alte minuni care nu fac neapărat obiectul gîndurilor mele – dar care, într-un fel sau altul, mi-ar putea aduce beneficii. Fie materiale, fie “ego-boosting ones”, fie orice altceva. Cel mai probabil – n-or să fie multe şi n-or să fie dese. Dar or să fie. Că-n fond – de ce nu?….

ÎNSĂ! Postările vor fi, de-aici încolo, marcate corespunzător şi încadrate în categorii speciale:

Pentru advertoriale and stuff – categoria va fi Publicitate şi postările vor fi marcate cu:

ID-100146312Pentru guest-post-uri – categoria va fi Guest Post şi postările vor fi marcate cu:

9589_wpm_lowresŞi pentru o zi, deocamdată, mai mult de test – o să pun şi un poll, să vedem ce zice lumea:

Cam astea ar fi noutăţile 🙂

May 13, 2013

De undeva de departe

Acum cîteva clipe mi-am amintit o chestie de care uitasem complet. Și mă urăsc “umpic” pentru asta! Pentru că e vorba de prima mea “creație artistică” pe bune, datînd de acum aproximativ 30-32 ani, documentată de ai mei într-un caiețel frumos în care au scris toate minunile pe care le-am produs pînă la o anumită vîrstă. Din păcate – nu-mi amintesc exact de la ce vîrstă datează opera – însă e undeva în jurul a 4 ani. Promit să mă documentez și să revin cu un update.

Pînă atunci însă – mai jos e citatul (din memorie; sper să fie complet…) (ai mei m-au găsit recitînd/cîntînd chestia asta, jucîndu-mă singur prin cameră; eu zic că e “my best work so far”…)

E ora 7 cînd trebuie să te scoli.

Brigadierii scoală pe militari să meargă în oraș.

Pe mine nu mă află nimenea, că nu mă scol

Și nu mă brigadesc.

Soldații se scoală la 6 și dansează cu femei.

Pe mine mă plouă

Dori dor.

May 12, 2013

Salcîmi și gînduri, păreri de rău

Revin în Clubul Poveștii Parfumate. Am lipsit o vreme, că năuc cum mă știți care mă știți și cum mi-ți învăța ăi de nu mă știți – uit să verific temele noi, și aflu de ele cînd mai scrie Ireala cîte ceva, și de obicei e prea tîrziu ca să mai scriu și eu… Dar de data asta – am prins momentul și mai arunc și eu un text înspre lume. Cu cel mai mare drag și din tot sufletul. Tema săptămînii ăsteia – Parfum tămăduitor de mai. Salcîm.

Pînă într-a unșpea – am stat la bloc. Pe celebra – pentru cunoscători – Aleea Pîrîiașului, din Cartierul Petre Ispirescu (hence the street name :)), Bistrița. Cînd aveam vreo…6-7 ani, poate – ai mei mi-au făcut o bucurie mai mare decît mine – și mi-au luat cățel. Și nu orice fel de cățel – ci de-ăla cu pedigree și acte mai multe decît am eu acuma, însurat și cu trei copii! Fac o paranteză, dacă tot am ajuns aici, să vă zic unul dintre cele mai de efect dialoguri pe care le-aveam cu diverse personaje, cînd ieșeam cu cățeaua la pipi (evident, știe toată lumea cum vine X și Y să întrebe una alta despre animal, cînd animalul cu pricina e mai drăguț decît orice ai văzut în ultimele 4 luni…). So here goes:

– Iooooi, ce drăguuuț îîîîîiiii! Îi băiat sau fată?

Fată.

Da’ îi pechinez, așa-i? aici urma completarea prietenului interlocutorului: Taci mă, că îi cocăr!

Nu! E Cavalier King Charles Spaniel.

………………………… ?!?!?!………………….. Și cum o cheamă?

Noah von Zollis Hobby

Și aici dialogul se încheia, inevitabil…. Nimeni, niciodată, nu-mi amintesc să fi îndrăznit să întrebe mai mult 🙂

În fine. Revenind la temă – Noah fiind a mea, eram responsabil cu scosul zilnic la pipi, în spatele blocului. Google maps n-are nici macar satellite view ca lumea pe Bistrița, deci despre street view ni’ nu poate fi vorba, însă noroc că există Norc.ro, care le cam dau lecții celor de la Google, de cîțiva ani de zile, pe partea de SV. Nici ei, în cazul de față, nu au imagini FIX din spatele blocului meu – însă vă pot delecta cu două snapshots de la cele două intrări:

piri1

Intrarea secundară, cea pentru mașini

piri2

Intrarea mea principală. Balconul e cel al fostului nostru apartament.

Și acolo, în spatele blocului, am învățat mirosul de salcîm. Se și zăresc, parcă, în cea de-a doua imagine, doi dintre ei. Acolo, în spatele blocului, unde ieșeam s-o plimb pe Noah, sau să mă dau cu bicicleta, sau să culeg frunze și iarbă pentru porcușorii de Guineea, acolo am învățat mirosul salcîmului. Mi-era drag cînd era totul verde, mi-era dor să se facă, mai repede iar – totul verde. Puținele minute în care mă plimbam pe sub ei – mă lăsau să fiu singur cu gîndurile mele, alea de tînăr imberb și proaspăt apucat de fumat. Și-acuma sînt clipe în care, trăgînd într-un anume fel din țigară – niciodată n-am reușit să-mi dau seama cum anume; it just happens! – mi-amintesc gustul primelor țigări fumate – și-n minte mi se călăresc imagini cu mine întorcîndu-mă în casă, după ce am fumat repede-repede o țigară așteptînd ca Noah să gate ce-avea de făcut, puțin amețit de viteza cu care am fumat, puțin tîmp din cauza gîndurilor ce tocmai îmi trecuseră prin minte, puțin îmbătat de parfumul salcîmilor și de verdele ierbii, liniște copilărească, zbucium și dor.

Nu știu de ce tocmai imaginea salcîmilor ĂLORA mi-a venit în minte citind despre tema de săptămîna asta. Poate pentru că au fost primii. Poate pentru că sînt cei mai bătrîni. Poate pentru că mi-e dor de mine copil, de mine adolescent; sau poate doar mi-e dor de Noah. Puteam să-mi amintesc de salcîmii din parc și de Meda; sau de cei de pe malul apei, din Prund – și de Nicky, pentru care am umplut caiete întregi de poezii. Puteam să-mi amintesc de salcîmii din Cluj, de cînd eram student, și femeile-mi curgeau printre degetele îngălbenite de fumul Carpațiului. Și-am ales, totuși, salcîmii copilăriei. Poate copilăria trebuie să miroase a salcîm. Un fel de La Medeleni așa cum l-am înțeles și simțit eu. Acolo, la Medeleni, TREBUIE să fi mirosit a salcîmi. În fiecare zi. Și-n fiecare zi, trebuie să fi fost vară. Altfel – medeleniul n-ar mai avea nici un farmec… Copilărie, gînduri, păreri de rău și salcîmi, amestecate printre amintirile a ceea ce fiecare dintre noi am fost cîndva. Oare de ce, odată cu vîrsta, salcîmul miroase altfel? Sau nu mai miroase deloc, sau prea rar, sau prea puțin? Salcîmii trebuie să fie ai copilăriei. Ai gîndurilor simple, ne-mînjite de porcăriile zilnice, ai iubirilor neîmpărtășite, ai clipelor cu tine, singur și complet; salcîmii trebuie să vină din tine, să-i înțelegi și să-i simți ca pe un fel de prelungire a ta, care te face mai bun, mai înțelept și mai sigur.

Salcîmii sînt copilăria mea…

Articol scris pentru Clubul Poveștii Parfumate, la tema propusă de Simona.

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
8.
9.
10.
11.
12.
13.
14.
Tsunami

TSUNAMI [pr.: țunámi] n. Val gigantic care apare la suprafața oceanelor în urma cutremurelor submarine. /Cuv. jap.

TED Blog

The TED Blog shares interesting news about TED, TED Talks video, the TED Prize and more.

AraNaluca

E toamnă ...

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

@soffys

Life... as I know it!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Ale în țara cuvintelor

Să mă iertați pentru că detest monotonia, clișeele, și limbajul de lemn!

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

A d i n a M i r e l a

© Copyright Adina Mirela, All rights reserved, O ilustratoare visătoare

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

L.M.T.

Just another WordPress.com site

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Jurnalul Evei

Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers