there's someone in my head – but it's not me

Revin în Clubul Poveștii Parfumate. Am lipsit o vreme, că năuc cum mă știți care mă știți și cum mi-ți învăța ăi de nu mă știți – uit să verific temele noi, și aflu de ele cînd mai scrie Ireala cîte ceva, și de obicei e prea tîrziu ca să mai scriu și eu… Dar de data asta – am prins momentul și mai arunc și eu un text înspre lume. Cu cel mai mare drag și din tot sufletul. Tema săptămînii ăsteia – Parfum tămăduitor de mai. Salcîm.

Pînă într-a unșpea – am stat la bloc. Pe celebra – pentru cunoscători – Aleea Pîrîiașului, din Cartierul Petre Ispirescu (hence the street name :)), Bistrița. Cînd aveam vreo…6-7 ani, poate – ai mei mi-au făcut o bucurie mai mare decît mine – și mi-au luat cățel. Și nu orice fel de cățel – ci de-ăla cu pedigree și acte mai multe decît am eu acuma, însurat și cu trei copii! Fac o paranteză, dacă tot am ajuns aici, să vă zic unul dintre cele mai de efect dialoguri pe care le-aveam cu diverse personaje, cînd ieșeam cu cățeaua la pipi (evident, știe toată lumea cum vine X și Y să întrebe una alta despre animal, cînd animalul cu pricina e mai drăguț decît orice ai văzut în ultimele 4 luni…). So here goes:

– Iooooi, ce drăguuuț îîîîîiiii! Îi băiat sau fată?

– Fată.

– Da’ îi pechinez, așa-i? aici urma completarea prietenului interlocutorului: Taci mă, că îi cocăr!

– Nu! E Cavalier King Charles Spaniel.

– ………………………… ?!?!?!………………….. Și cum o cheamă?

– Noah von Zollis Hobby

Și aici dialogul se încheia, inevitabil…. Nimeni, niciodată, nu-mi amintesc să fi îndrăznit să întrebe mai mult 🙂

În fine. Revenind la temă – Noah fiind a mea, eram responsabil cu scosul zilnic la pipi, în spatele blocului. Google maps n-are nici macar satellite view ca lumea pe Bistrița, deci despre street view ni’ nu poate fi vorba, însă noroc că există Norc.ro, care le cam dau lecții celor de la Google, de cîțiva ani de zile, pe partea de SV. Nici ei, în cazul de față, nu au imagini FIX din spatele blocului meu – însă vă pot delecta cu două snapshots de la cele două intrări:

Intrarea secundară, cea pentru mașini

Intrarea mea principală. Balconul e cel al fostului nostru apartament.

Și acolo, în spatele blocului, am învățat mirosul de salcîm. Se și zăresc, parcă, în cea de-a doua imagine, doi dintre ei. Acolo, în spatele blocului, unde ieșeam s-o plimb pe Noah, sau să mă dau cu bicicleta, sau să culeg frunze și iarbă pentru porcușorii de Guineea, acolo am învățat mirosul salcîmului. Mi-era drag cînd era totul verde, mi-era dor să se facă, mai repede iar – totul verde. Puținele minute în care mă plimbam pe sub ei – mă lăsau să fiu singur cu gîndurile mele, alea de tînăr imberb și proaspăt apucat de fumat. Și-acuma sînt clipe în care, trăgînd într-un anume fel din țigară – niciodată n-am reușit să-mi dau seama cum anume; it just happens! – mi-amintesc gustul primelor țigări fumate – și-n minte mi se călăresc imagini cu mine întorcîndu-mă în casă, după ce am fumat repede-repede o țigară așteptînd ca Noah să gate ce-avea de făcut, puțin amețit de viteza cu care am fumat, puțin tîmp din cauza gîndurilor ce tocmai îmi trecuseră prin minte, puțin îmbătat de parfumul salcîmilor și de verdele ierbii, liniște copilărească, zbucium și dor.

Nu știu de ce tocmai imaginea salcîmilor ĂLORA mi-a venit în minte citind despre tema de săptămîna asta. Poate pentru că au fost primii. Poate pentru că sînt cei mai bătrîni. Poate pentru că mi-e dor de mine copil, de mine adolescent; sau poate doar mi-e dor de Noah. Puteam să-mi amintesc de salcîmii din parc și de Meda; sau de cei de pe malul apei, din Prund – și de Nicky, pentru care am umplut caiete întregi de poezii. Puteam să-mi amintesc de salcîmii din Cluj, de cînd eram student, și femeile-mi curgeau printre degetele îngălbenite de fumul Carpațiului. Și-am ales, totuși, salcîmii copilăriei. Poate copilăria trebuie să miroase a salcîm. Un fel de La Medeleni așa cum l-am înțeles și simțit eu. Acolo, la Medeleni, TREBUIE să fi mirosit a salcîmi. În fiecare zi. Și-n fiecare zi, trebuie să fi fost vară. Altfel – medeleniul n-ar mai avea nici un farmec… Copilărie, gînduri, păreri de rău și salcîmi, amestecate printre amintirile a ceea ce fiecare dintre noi am fost cîndva. Oare de ce, odată cu vîrsta, salcîmul miroase altfel? Sau nu mai miroase deloc, sau prea rar, sau prea puțin? Salcîmii trebuie să fie ai copilăriei. Ai gîndurilor simple, ne-mînjite de porcăriile zilnice, ai iubirilor neîmpărtășite, ai clipelor cu tine, singur și complet; salcîmii trebuie să vină din tine, să-i înțelegi și să-i simți ca pe un fel de prelungire a ta, care te face mai bun, mai înțelept și mai sigur.

Salcîmii sînt copilăria mea…

Articol scris pentru Clubul Poveștii Parfumate, la tema propusă de Simona.