there's someone in my head – but it's not me

Am senzația, din ce în ce mai des, că o grămadă de lucruri nu mai sînt așa cum le știam eu a fi. Și nu e neapărat un lucru rău! E o constatare doar, a unor fapte ce trec pe lîngă mine de ceva vreme. De exemplu – n-am mai scris de vreo lună. De obicei – cînd nu scrii – lumea presupune că ceva rău se întîmplă cu tine, că nu mai ești tu, că … nu știu… ceva. Ori la mine e destul de simplu: eu cînd nu scriu – înseamnă că mi-e bine. Cred că am mai zis asta pe undeva – însă vreau să subliniez, să fie clar pentru toată lumea: eu cînd nu scriu – mi-e bine. N-am de ce mă plînge, n-am din ce transmite emoții aducătoare de femei în genunchi, nu e nimic care să mă macine, care să-mi dezvolte în minte scenariile alea faine, demne de pus pe hîrtie. Desigur – aș putea să fabulez doar, ca să mențin blogul activ și omuleții entărteind. Doar că, cine mă știe îndeajuns de bine – știe la fel de bine că ceea ce scriu e cel puțin 40% realitate transpusă în cuvinte frumoase, în povestioare cu mai mult sau mai puțin tîlc, făcute să sune bine, să ajungă acolo unde trebuie. De fapt – totul se trage din același eu emotiv care nu e în stare să spună ce are de spus atunci cînd ar trebui; și atunci, cînd are ceva de zis și se teme – eu-l ăla scrie. It’s that easy…

Așa încît – acuma mi-e bine și n-am nimic de care să-mi fie teamă – de transmis, nimănui. Și de-aici – pauza. Dar nu e de speriat. Sînt tot aici, tot eu, tot la fel. Numa’ că… nevoia mea constantă de dăruire fără de rost, în stînga și dreapta, de cele mai multe ori știind că nu am să ajung nicăieri – nu e prezentă de vreo lună încoace. Și da, aș putea totuși să zic că, măcar din unghiul ăla privit – I am a little broken. Da’ vorba aia… “tăt răul spre bine”. Sînt mult mai liniștit, dorm mult mai bine, sînt mult mai plin de viață și rîd mult mai des. Încerc să-mi ignor singurătatea, oarecumva conștient și matur, cu singura teamă (din cînd în cînd) că parcă-parcă prea repede trec zilele pe lîngă mine și … nu par a face nimic cu ele. Dar în rest, vorba poetului – “numai de bine, ca să zic așa”.

Plus că (musai să recunosc) simt eu că ceva are să se schimbe curînd. Ceva major, ceva care va atrage după sine o serie întreagă de alte schimbări, unele mai mari, altele mici de tot, dar toate (pînă la urmă) bune. Și poate și de-asta-s așa liniștit și mi-i așa de, pe undeva, pohui. Cum ar zice mama mea: “ce-i al tău îi pus deoparte”; întotdeauna. Așa că..stau io așa cumincior în colțișorul meu de Apahidă, ici-șa pe deal, ascultînd Katie Melua și bînd apă minerală, trăgînd de ultimele țigări (că nu mi-am luat altele, că mai e o săptămînă pînă la salariu și deja sîntem de ceva vreme pe minus), cu convingerea că are să vină. It’s there, right around the corner, waiting to happen. And I’ll be  here to catch it when it falls. Just watch me!

Mnoah și cam atîta despre unde mi-s eu mie acuma. Și dacă ieri am reușit chiar să spăl și vasele – CLAR că e de bine! Promit!

Vă pup!

Uuuuuu! Și ia uite de ce mi se făcu mie poftă acuma ni, brusc tare:

(Herr Uhlmann – mi-i dor de matale…Prietenii știu de ce/cine…)