there's someone in my head – but it's not me

Nimeni, niciodată, n-are să te privească în ochi să-ţi spună cît eşti frumoasă. Majorităţii le va lipsi curajul iar ceilalţi nu vor întelege nimic din frumuseţea ta.

Neputinţa şi cererea de iertare au să vină mereu din nevoia de celălalt; cu cît are să scadă nevoia de celălalt cu atît au să fie mai multe cererile de iertare şi cu cît ai să iubeşti mai mult cu atît are să-ţi crească neputinţa.

Nu-mi amintesc cînd şi unde am văzut-o prima dată; ştiu doar că avea ochii mari, căprui, zîmbetul larg cu dinţi albi, ştiu că vorbea repede şi-avea-n ea ceva turcesc, tătăresc poate; nici acuma nu ştiu ce anume mi-a dat senzaţia asta – însă nu mi-o pot scoate din minte; poate ca totul vine de la libertatea lor, de la caii neînseuaţi ai migratorilor, poate de la neliniştea şi fericirea lor, poate de la ochii mari sau poate de la tristeţe şi umilinţă; undeva printre toate astea, parte din ele şi complement al lor – am găsit-o; nu vreau nimic de la ea; nu vrea nimic de la mine; ne privim doar uneori în ochi şi zîmbim; atît.

De undeva, din afara mea, cineva mă priveşte; cineva îmi aruncă priviri piezişe, cineva asteaptă momentul în care o să calc strîmb, momentul în care, cu bere în mînă, o să calc pe bec, privind tîmp în jurul meu, către feţe ale căror expresii nu le înteleg; cineva, înaintea mea, înaintea ta, înaintea tuturor – mă priveşte din afară şi aşteaptă dezastrul; nu ştiu şi nu ştie cînd are să vină, nici unul dintre noi nu avem cel mai mic habar ce anume ar putea fi şi cînd anume s-ar putea declanşa; ştim doar că stă să vină, că e aproape şi că n-are sa fie bine.