…pe mine mă cheamă dor și m-am născut vara,
din sărutul ploii cu asfaltul fierbinte…
e un citat din memorie; un citat din mine, de-acu’ mulți, foarte mulți ani; scrisesem atunci, pentru un om drag tare, o poveste despre mine; o poveste odată cu care m-am născut eu, eu ca și dor; eu care iubesc ploaia de vară și frunzele tinere de tei, eu mereu îndrăgostit și eu cel cu capul în nori; eu cel care niciodată n-am nevoie de umbrelă, eu care ies în ploaie de drag și eu care-am învățat pe de rost femeia; atunci, odată demult, m-am născut; și uneori, dacă am fost cuminte, mă mai las să ies la iveală, printre bucăți de prea multă realitate, așa cum m-am pus atunci în cuvinte; din ce în ce mai rar, ce-i drept – dar cîteodată îmi mai dau drumul liber pe străzi, ori undeva departe pierdut în noapte, ascuns de priviri și imposibil de judecat; cîteodată mă las dus de sunetul ploii, asemeni personajelor de desene animate purtate de cîte un iz de ceva bun, mă las dus într-un colț liniștit; m-așez jos, zîmbesc larg și mă deschid cu totul în fața ei, a ploii mele, sinceră și a bunătate mirosind, asemeni femeii pe care-o iubești în taină, din intimitatea pereților albi;
acum cîteva zile a plouat prima oară ploaie de vară, prima oară de cînd stau în căsuța asta; acum cîteva zile, să tot fi fost seară înspre mîine, am auzit-o venind încet, răpăind din ce în ce mai aproape, pe acoperișurile din jur; am ajuns pe balcon odată cu ea; proaspătă, mirosind a libertate și-a praf, a liniște sufletească și-a femei cuminți ținute în brațe pe canapea, desculțe – a ajuns pe balcon odată cu mine, ca și cum ne-am fi înțeles dinainte, ca și cum ne-am fi dat întîlnire, asemeni îndrăgostiților tineri; i-am zîmbit politicos și m-am așezat alături de ea, pe scăunelul rotund, tapițat gri; am stat o vreme în liniște, ea alergînd zăludă în juru-mi, lovindu-se de toate cele, într-un dans nebun cu ea însăși, eu timid – ca întotdeauna – admirînd-o din colțul meu, încercînd să desprind din juru-mi vocea ei, doar a ei, departe de cîntecul a tristețe aducînd al miilor de greieri ce-mi încîntă restul serilor, singura companie pe care o am aici, singura constantă, singura care nu judecă; apoi s-a oprit; brusc, ca și cînd niciodată n-ar fi fost acolo; singura mărturie a prezenței dragi era mirosul de praf ud rămas în urmă-i, asemeni dîrei de parfum pe care o lasă femeile pe care le iubești de cîte ori pleacă de lîngă tine; am ales să mai stau un pic acolo, doar eu și greierii, într-un calm aproape obositor; și s-a-ntors; la fel de bezmetică, la fel de proaspătă și liberă, la fel de mult a tine amintindu-mi, s-a-ntors; și m-am alăturat cîntecului lor, am pus mîna pe chitara plină de praf și amintiri – și-am pus laolaltă cu ei sentimente în cuvinte puține și acorduri timide, demult nefolosite, ușor ruginite – dar la fel de dragi; ne-am amestecat așa o vreme, ea tropăind mărunt pe acoperișuri, pe caldarîm, greierii spunîndu-și obsesiv povestea, aproape la fel de neînțeleși ca și mine și eu, singur în colț, acoperit pe jumătate de chitară, gînduri lăsate să curgă liber printre degete și dinți, cu țigara aproape stinsă în colțul gurii și ochii închiși;
Singur, singur, singur,
Într-un han, departe
Doarme și hangiul,
Străzile-s deșarte,
Singur, singur…Plouă, plouă, plouă,
Vreme de beție
Și s-asculți, s-asculți pustiul,
Ce melancolie!
Plouă, plouă…Nimeni, nimeni, nimeni,
Cu atît mai bine
Și de-atîta, de-atîta vreme,
Nu știe de mine,
Nimeni, nimeni…
there's someone in my head - but it's not me 