Posts tagged ‘CityNews’

April 6, 2012

Editorial vechi – part two – Am parcarea mea – sînt pionier! Sau măgar – după caz…

Partea a doua şi-n acelaşi timp ultima din “Editorial vechi“, al doilea articol publicat de mine în CityNews BN:

 

“Cred că sînt mai bine de 5 ani de zile de cînd, povestind cu nevastă-mea una-alta – am ajuns şi la subiectul parcărilor din jurul blocului. La ora respectivă – parcam undeva în faţa scării, pe ceea ce apărea odata ca fiind parte din zona verde din jurul blocului; zonă pe care, încet-încet – au apărut locuri de parcare improvizate, ca peste tot, mai din nevoia unui loc „al tău” – mai din nesimţirea de-aţi avea maşina sub geam.

Ei – de-aici pornind – îi ziceam soţiei atunci că mi-ar plăcea să pot închiria un loc de parcare de la primărie, care să ştiu că e al meu, ca să nu mai am bătaie de cap toata ziua cu vecinul X sau Y, cum că de ce am parcat pe locul lui (!) sau că de ce iar n-am eu unde parca după-amiaza cînd vin de la serviciu. Aşa încît am testat terenul (să nu uităm că eram în perioada mandatelor prea multe ale lui Moldovan) şi bineînţeles – răspunsul a fost cel binecunoscut, pe care-l primeşti mai mereu în instituţiile publice: „Nu se poate!” – aşa că am rămas să sper la vremuri mai bune, mai civilizate.

Şi-apoi, într-o zi, găsesc lipit pe uşa scării un anunţ cum că cine doreşte loc de parcare – să meargă la primărie să facă cerere, blah, blah, blah. Povestea o ştiţi; era însă deja un alt mandat; al singurului primar pe care eu personal ştiu ca o sa-l votez şi la următoarele alegeri. Motivele pentru care o să-l votez vor face însă subiectul altui text.

De ce am adus însă în discuţie subiectul parcărilor? Am trei motive mari şi late:
1.    Inţial, la anunţarea închirierii locurilor de parcare – multă lume a fost împotrivă: păi ba că nu e corect, ba că de să plătim, ba că la Cluj e mai ieftin şi ce mare îi oraşul, ba am auzit inclusiv poveşti de genul: „Las că io fac cerere de loc – şi după ce-mi dau aştia locul – să vad de unde o să scoată ei bani de la mine!”. Ce mi-a tihnit mie, sincer să fiu, e că deşi  la început au rămas destule locuri ne-ocupate – încet-încet s-a lămurit toată lumea cum stă treaba, aşa că acuma nu gaseşti nici unul liber. Deci – s-a mai făcut un pas mic în educarea poporului ăstuia. Ceea ce pentru mine înseamna mult.

2.    Acuma ajungem la prima categorie de măgari: cei care parcheaza pe locurile rezervate. Eu unul recunosc că nu stau la discuţii. Te-am găsit pe locul meu „în timpul orelor de program” – am chemat băieţii să te ridice. Mai mult – eram cît pe ce să ridic maşina cumnatului, luată de curînd şi cu numere noi – pentru că eu o văzusem doar noaptea şi nu ştiam cum arată. El de bună credinţă parcase pe locul meu, ca să nu încurce pe altcineva; eu – am venit acasă şi-am chemat băieţii ….Norocul lui e că a coborît să o mute înainte de a veni ei. Oricum – ideea e următoarea: educaţia poporului ăstuia nu se poate decît cu forţa: nu întelegi de bună voie că ăla e locul meu, plătit, pe care eu trebuie să-l găsesc liber cînd vin acasă de la serviciu – ai să întelegi cînd nu-ţi mai găseşti maşina acolo şi mai dai şi-o căruţă de bani să o ridici. Nu se poate altfel, oameni buni! Ori ne respectăm unii pe alţii – ori n-avem ce comenta la adresa lipsei de respect de care avem parte ca popor. Aşa încît – la ora asta sînt un fel de Bau-Bau al parcărilor din zona; mi-au fost relatate avertizări de genul: „nu parca domn’e acolo! Că ăla e nebun şi ridică pe toată lumea!” Asta e…. m-am învăţat şi cu etichetele…

3.    Şi-n fine ultimul punct şi aici vreau să atrag atenţia primăriei, pentru o treabă nefăcută ca lumea pînă la capăt: există categoria măgarilor cu două rînduri de urechi (ca să nu fim triviali) care nici măcar nu s-au gîndit (nici pînă în ziua de azi) că şi-ar putea lua loc de parcare. Ei sînt „jmecherii” cartierului, tupeiştii cu bani şi fiţe, „artiştii”; şi nu mă refer la categoriile bine cunoscute din celebra Enciclopedie! NU – mă refer la oameni cu stare, de la care te-ai aştepta la un cu totul alt comportament; de-ăia care cel puţin teoretic ar trebui să fie exemple de urmat. Dar nu – ei în continuare îşi parchează maşina pe spaţiul verde, sub fereastră, în văzul lumii, privind de sus la „fraierii” care-şi plătesc parcarea. Pe aştia mai trebuia să-i educaţi, dom’ primar! Ăstora trebuia să le luaţi maşinile de sub fereastră în fiecare noapte, să n-aibă cu ce-şi deplasa posterioarele la serviciu a doua zi dimineaţa! Ăştia trebuiau să aducă fonduri primăriei: vrei să-ţi ţii maşina pe spaţiul verde, sub fereastră – plăteşte, tati! Să vedem cît te ţine! Pînă cînd poţi?

Concluzii:

1.    bilă albă pentru iniţiativa parcărilor închiriate ca şi proiect în sine; bilă neagră pentru (ca în foarte foarte multe alte cazuri!) ne-gîndirea în avans a tuturor strategiilor şi ne-soluţionarea tuturor situaţiilor ce urmau să apară;

2.    nesimţirea e mare printre cei din jurul fiecăruia dintre noi; şi nimic n-are să se schimbe dacă nu încercăm, fiecare în felul nostru, să facem cîte ceva. Ştiu că e trecută demult vremea în care-ţi permiteai să-l tragi de mînă pe măgarul ce-şi arunca pachetul de ţigări pe jos; acuma ar putea, odată ce i-ai atras atenţia – să-ţi zboare creierii. Ştiu asta şi mă tem şi eu. Dar nu cred ca ne-opreşte nimeni să ridicăm pachetul ăla de jos şi să-l punem unde i-i locul… Şi poate, poate, zic – după ce 20 de pachete i-au fost adunate de pe jos – al 21-lea îl aruncă singur unde trebuie… Tatăl meu m-a învăţat odata ceva: “Cel mai frumos dar pe care-l poţi face cuiva e speranţa; nu te zgîrci!” Aşa că – atîta pot încă – să mai sper….

 

We don’t need no education/we don’t need no thoughts control” – e pentru alte naţii! La noi – cu lanţul de picior şi puşca-n coaste!”

March 19, 2012

Editorial vechi – part one – Dacă nu NOI – Atunci CÎND?

Acu’ aproximativ 2 ani am fost întrebat de un prieten – la ora respectivă redactor or such, la CityNewsBN – dacă nu m-ar interesa să scriu cîte ceva, aşa…din cînd în cînd, în publicaţia cu pricina. Am apucat sa scriu 2 articole pînă cînd el a plecat de la CN – şi de curînd mi-am dat seama că mi-e dor de genul ăla de scris; de fapt – tre’ să recunosc că dorul de articolele alea a fost unul dintre motivele principale care au dus la existenţa prezentului blog.

Aşa încît – m-am gîndit că cele 2 scriituri pseudo-jurnalistice şi-ar gasi de minune locul aici, şi mai jos am să dau un copy-paste primului dintre ele; ulterior – o să şi comentez, cel mai probabil, modificările majore apărute între timp, a propos de gîndurile aşternute atunci.

Deci:

 

Dacă nu noi, atunci cînd?

 

„Dacă nu NOI – atunci CÎND?” – era unul din cele mai reuşite sloganuri ale fostului URR (Uniunea pentru Reconstrucţia României) şi, poate, unul dintre cele mai de impact sloganuri politice folosite vreodata. Atîta doar ca URR-ului pare să nu-i fi ajutat prea tare la ora respectivă. Însă mi se pare că un slogan de genul – e mai actual acum ca oricînd; indiferent de domeniul la care face referire, indiferent de cine-l foloseşte – „Dacă nu NOI – atunci CÎND?” ar trebui strigat în gura mare pe străzi.

 

În ultimele vreo 3 săptămîni mi-am mîncat nervii şi după-amiezele la telefon, cîte 30 de minute minim la fiecare apel, în încercarea aproape disperată de a mai salva ceva dintr-un contract pe care îl am de ani de zile cu UPC Romania: Internet Large, Televiziune Digitala Large, Telefonie Large. Internetul mi-era problema majora; aşa încît am încercat să obţin un răspuns cît de cît profesionist relativ la funcţionarea absolut defectuoasa din ultimele săptămîni; concluzia domnilor de la call-center – router-ul meu wireless e de vină… Cer un router de-al UPC-ului – merge şi mai prost; cer să-şi ia înapoi device-ul cu probleme – mi se explica „de sus” ca tre’ să aştept 30 de zile ca sa pot solicita încetarea furnizarii unui serviciu (!). Mi se înregistrează totuşi solicitarea.

 

După doua zile (termenul dat pe site-ul UPC pentru soluţionarea problemelor) sun din nou – şi mi se explică iritat ca n-avea nimeni nici o obligaţie de a mă suna în 2 zile. Ajung la Rezilieri – unde o tanti draguţă mă linişteşte că o să vină totuşi cineva să îmi schimbe aparatul şi mă convinge să nu renunţ şi la televiziune şi telefon, cu o oferta pe care o solicit trimisă în scris pe e-mail. Nu primesc nici un e-mail, nu mă contactează nimeni în nici un fel, dar trei zile mai tîrziu – nu mai merge nici televiziunea digitală. Sun din nou, ajung iar la Rezilieri, unde nimeni nu ştie nimic despre oferta doamnei drăguţe de cu cîteva zile înainte, dar nici nu se mai complică nimeni în a face alta. Ameninţ cu Protecţia Consumatorului şi acţionarea în justiţie în cazul în care în aste ultime 30 de zile pe care, în viziunea mea, sînt pus abuziv să le plătesc – serviciile nu vor merge conform cu cele stipulate in contract şi închei definitiv orice fel de relaţie contractuala cu UPC. Mai trebuie doar sa astept sa se scurga cele 30 de zile… Dacă nu NOI – atunci CÎND? Pierderea e a lor, în nici un caz a mea. Punct la mine.

 

Aflu intr-o seara ca se cauta cu disperare sînge; A2;  ca al meu. Problema e ca apucasem sa beau vreo 2 beri în seara cu pricina….Încep să ma agit în încercarea de a afla în ce condiţii consumul de alcool împiedică donarea în cazuri de urgenţă, caut pe net, dau telefoane, nu aflu mare lucru. Într-un final – nevasta-mea suna la UPU să afle ce şi cum. Atunci aflu ca e vorba de Titus Banc şi că între timp a facut rost de sînge. Mă linistesc. Mai trec vreo cîteva săptămîni şi primesc un link către un site nou, şi cuvinte de laudă la adresa acestuia din partea expeditorului. Intru, văd că e vorba de o iniţiativă a unui cetăţean ca mine şi ca tine, sătul de ce se întîmplă în juru-i, care apelează la ce a mai rămas uman în fiecare din noi şi încearcă să creeze o bază de date on-line a posibililor donatori. Mă înscriu imediat, şi pe mine şi pe nevastă-mea, cred am fost între primii 10 înscrişi. Pun link pe mess către site şi încerc să ajut şi eu cît pot. Cîteva zile mai tîrziu aflu că cetăşeanul e Titus Banc. Între timp – lista donatorilor a ajuns la numere de trei cifre. Dacă nu NOI – atunci CÎND? Cîştigul nostru, al tuturor. Punct pentru Titus. Şi, odata cu el – admiraţia mea.

 
 „Let’s do it, Estonia!” vs. „Let’s do it, Romania!” – despre proiectul din Estonia am aflat de pe net şi am fost impresionat cum rar mi s-a mai întîmplat. Mi se părea ceva absolut fantastic, ieşit din comun, ceva la care mi-ar fi plăcut să particip activ, o realizare cu adevarat mareaţă. Şi-apoi, din nou spre surprinderea-mi – am aflat că o mînă de oameni au iniţiat proiectul frate aici, în România. M-am înscris urgent şi abia aştept ziua în care se va demara acţiunea aici, la Bistriţa. Pînă atunci, ca şi-n situaţia de mai sus – ajut cît pot şi promovez în on-line. Şi-n ziua în care Marea Acţiune are să aibă loc – va fi o palmă dată autorităţilor şi un punct adjudecat de noi toţi, cetăţenii de rînd. Dacă nu NOI – atunci CÎND?

 

Au fost trei exemple, unul mărunt şi doua de amploare, să le zic – trei exemple de ce putem face dacă vrem… Personal – m-am săturat să mi se bage pumnul în gură la fiecare pas, cu fiecare funcţionară peste care dau în spatele unui ghişeu, cu fiecare contract pe care îl semnez, sau cu fiecare acţiune ne-întreprinsă de cei în atribuţiile cărora intră. Am ajuns, dintr-un tînar care acum 10 ani încă mai spera că ţara asta mai are o şansă, că încă lucrurile se mai pot schimba aici – am ajuns la un asemenea grad de lehamite – încît încep să cred că am fost „blestemaţi”, că bancul cu Sf. Petru şi D-zeu nu e chiar banc şi că, mai presus de toate – pînă la proba contrarie – ne merităm soarta!

 

Şi daţi-mi voie să cred că SINGURA şansă de-a ieşi din acest imens rahat – sînt acţiunile fiecăruia dintre noi, întîi fiecare cu sine – şi-apoi încet-încet cîte doi, cîte trei, pas cu pas, cu cap, cu drag, cu gîndul măcar la copii – dacă nu la noi înşine. Refuz să cred că nu mai există voinţa de a face ceva, refuz să cred că nu mai există bun-simţ, refuz să cred că nici măcar în ultimul ceas n-am învăţat că n-am ajuns nicăieri cu „capul plecat – sabia nu-l taie”. M-am săturat să fiu călcat în picioare, m-am săturat să nu mi se respecte nici un drept, m-am săturat ca „Siguranţă şi Încredere” să fie doar un „slogan pe-un Logan”.

 

Şi mai presus de toate – ar trebui să ne fie ruşine tuturor c-am ajuns să trăim într-o ţară în care întoarcem capul la vederea nesimţitului care-şi aruncă pet-ul de Cola pe jos, la nici 1 metru distanţă de coşul de gunoi; în care „domnişoara” de cca. 16 ani scuipînd coji de seminţe în nisipul spaţiului de joacă din parc – răspunde nonşalant la întrebarea „Aşa faci şi acasă?” cu „Da’ ce sa fac cu ele?!”; în care şoferul de camion atenţionat că tocmai ţi-a tăiat calea cînd tu aveai prioritate – lasă geamul jos şi strigă: „Ce-i, bă! Tu nu vezi că-s mare?!”.

 

În final – ideea principală e una pe care eu mi-o asum ca principiu în viaţă: „Cum îi înveţi – aşa îi ai”… UPC-ul s-a adaptat rapid la categoria de clienţi pe care o are în România: o turma fără nici un fel de principii şi de pretenţii – faţă de care nu e nevoie să aibă vreun pic de respect. Spitalele – la fel: de ce te-ar trata aşa cum le cere fişa postului să o facă – atîta vreme cît tot NOI i-am învăţat pe toţi cu şpăgi, cadouri, atenţii, pe principiul vechi de cînd lumea că „Vai, săracu’ domnu’ doctor, ce bine mi-o făcut! Las’ ca merită şi el ceva, că i-o fo’ greu; ş-apoi cine ştie cînd ne-om mai întîlni?”?!

 

Gunoaiele – de ce s-ar chinui cineva să le strîngă – atîta vreme cît oricum cetăţeanul de neam prost tot pe geamul maşinii le aruncă? Şi atîta vreme cît degeaba se încearcă o colectare selectivă – că oricum gospodina de rînd aruncă totul la grămadă; iar dacă ea îşi împarte conştiincioasă gunoiul – la container oricum îl amestecă băieţii veseli, căutători de ceva bun; iar dăcă şi ei au fost cuminţi şi l-au pus la loc aşa cum l-au găsit – vine maşina de gunoi, îl ridică şi-apoi aruncă totul la groapa comună.

 

Degeaba de mirăm de ce fac „ăi de sus”, degeaba ne plîngem pe la colţuri, degeaba ne-adunăm în bisericuţe să cîrcotim! NOI sîntem singurii de vină, pentru toate cîte ni se întîmplă! NOI ne învăţăm unii pe alţii, în fiecare zi, cum să fim mai răi, cum să furăm mai mult, cum să ne respectăm pe noi înşine şi pe cei din jur din ce în ce mai puţin; NOI ne învăţăm copiii să nu aibă nici un fel de respect faţă de dascăli şi-apoi tot noi sîntem cei ce-i acuzăm că ne crapă capul în mijlocul străzii în plină zi. NOI sîntem singurii vinovaţi, singurii responsabili!

 

Aşa că-mi revine obsesiv în minte – Dacă nu NOI – atunci CÎND?

TED Blog

The TED Blog shares interesting news about TED, TED Talks video, the TED Prize and more.

AraNaluca

E toamnă ...

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

@soffys

Life... as I know it!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

A d i n a M i r e l a B u r l a n

© Copyright Adina Mirela Burlan, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers