Partea a doua şi-n acelaşi timp ultima din “Editorial vechi“, al doilea articol publicat de mine în CityNews BN:
“Cred că sînt mai bine de 5 ani de zile de cînd, povestind cu nevastă-mea una-alta – am ajuns şi la subiectul parcărilor din jurul blocului. La ora respectivă – parcam undeva în faţa scării, pe ceea ce apărea odata ca fiind parte din zona verde din jurul blocului; zonă pe care, încet-încet – au apărut locuri de parcare improvizate, ca peste tot, mai din nevoia unui loc „al tău” – mai din nesimţirea de-aţi avea maşina sub geam.
Ei – de-aici pornind – îi ziceam soţiei atunci că mi-ar plăcea să pot închiria un loc de parcare de la primărie, care să ştiu că e al meu, ca să nu mai am bătaie de cap toata ziua cu vecinul X sau Y, cum că de ce am parcat pe locul lui (!) sau că de ce iar n-am eu unde parca după-amiaza cînd vin de la serviciu. Aşa încît am testat terenul (să nu uităm că eram în perioada mandatelor prea multe ale lui Moldovan) şi bineînţeles – răspunsul a fost cel binecunoscut, pe care-l primeşti mai mereu în instituţiile publice: „Nu se poate!” – aşa că am rămas să sper la vremuri mai bune, mai civilizate.
Şi-apoi, într-o zi, găsesc lipit pe uşa scării un anunţ cum că cine doreşte loc de parcare – să meargă la primărie să facă cerere, blah, blah, blah. Povestea o ştiţi; era însă deja un alt mandat; al singurului primar pe care eu personal ştiu ca o sa-l votez şi la următoarele alegeri. Motivele pentru care o să-l votez vor face însă subiectul altui text.
De ce am adus însă în discuţie subiectul parcărilor? Am trei motive mari şi late:
1. Inţial, la anunţarea închirierii locurilor de parcare – multă lume a fost împotrivă: păi ba că nu e corect, ba că de să plătim, ba că la Cluj e mai ieftin şi ce mare îi oraşul, ba am auzit inclusiv poveşti de genul: „Las că io fac cerere de loc – şi după ce-mi dau aştia locul – să vad de unde o să scoată ei bani de la mine!”. Ce mi-a tihnit mie, sincer să fiu, e că deşi la început au rămas destule locuri ne-ocupate – încet-încet s-a lămurit toată lumea cum stă treaba, aşa că acuma nu gaseşti nici unul liber. Deci – s-a mai făcut un pas mic în educarea poporului ăstuia. Ceea ce pentru mine înseamna mult.
2. Acuma ajungem la prima categorie de măgari: cei care parcheaza pe locurile rezervate. Eu unul recunosc că nu stau la discuţii. Te-am găsit pe locul meu „în timpul orelor de program” – am chemat băieţii să te ridice. Mai mult – eram cît pe ce să ridic maşina cumnatului, luată de curînd şi cu numere noi – pentru că eu o văzusem doar noaptea şi nu ştiam cum arată. El de bună credinţă parcase pe locul meu, ca să nu încurce pe altcineva; eu – am venit acasă şi-am chemat băieţii ….Norocul lui e că a coborît să o mute înainte de a veni ei. Oricum – ideea e următoarea: educaţia poporului ăstuia nu se poate decît cu forţa: nu întelegi de bună voie că ăla e locul meu, plătit, pe care eu trebuie să-l găsesc liber cînd vin acasă de la serviciu – ai să întelegi cînd nu-ţi mai găseşti maşina acolo şi mai dai şi-o căruţă de bani să o ridici. Nu se poate altfel, oameni buni! Ori ne respectăm unii pe alţii – ori n-avem ce comenta la adresa lipsei de respect de care avem parte ca popor. Aşa încît – la ora asta sînt un fel de Bau-Bau al parcărilor din zona; mi-au fost relatate avertizări de genul: „nu parca domn’e acolo! Că ăla e nebun şi ridică pe toată lumea!” Asta e…. m-am învăţat şi cu etichetele…
3. Şi-n fine ultimul punct şi aici vreau să atrag atenţia primăriei, pentru o treabă nefăcută ca lumea pînă la capăt: există categoria măgarilor cu două rînduri de urechi (ca să nu fim triviali) care nici măcar nu s-au gîndit (nici pînă în ziua de azi) că şi-ar putea lua loc de parcare. Ei sînt „jmecherii” cartierului, tupeiştii cu bani şi fiţe, „artiştii”; şi nu mă refer la categoriile bine cunoscute din celebra Enciclopedie! NU – mă refer la oameni cu stare, de la care te-ai aştepta la un cu totul alt comportament; de-ăia care cel puţin teoretic ar trebui să fie exemple de urmat. Dar nu – ei în continuare îşi parchează maşina pe spaţiul verde, sub fereastră, în văzul lumii, privind de sus la „fraierii” care-şi plătesc parcarea. Pe aştia mai trebuia să-i educaţi, dom’ primar! Ăstora trebuia să le luaţi maşinile de sub fereastră în fiecare noapte, să n-aibă cu ce-şi deplasa posterioarele la serviciu a doua zi dimineaţa! Ăştia trebuiau să aducă fonduri primăriei: vrei să-ţi ţii maşina pe spaţiul verde, sub fereastră – plăteşte, tati! Să vedem cît te ţine! Pînă cînd poţi?
Concluzii:
1. bilă albă pentru iniţiativa parcărilor închiriate ca şi proiect în sine; bilă neagră pentru (ca în foarte foarte multe alte cazuri!) ne-gîndirea în avans a tuturor strategiilor şi ne-soluţionarea tuturor situaţiilor ce urmau să apară;
2. nesimţirea e mare printre cei din jurul fiecăruia dintre noi; şi nimic n-are să se schimbe dacă nu încercăm, fiecare în felul nostru, să facem cîte ceva. Ştiu că e trecută demult vremea în care-ţi permiteai să-l tragi de mînă pe măgarul ce-şi arunca pachetul de ţigări pe jos; acuma ar putea, odată ce i-ai atras atenţia – să-ţi zboare creierii. Ştiu asta şi mă tem şi eu. Dar nu cred ca ne-opreşte nimeni să ridicăm pachetul ăla de jos şi să-l punem unde i-i locul… Şi poate, poate, zic – după ce 20 de pachete i-au fost adunate de pe jos – al 21-lea îl aruncă singur unde trebuie… Tatăl meu m-a învăţat odata ceva: “Cel mai frumos dar pe care-l poţi face cuiva e speranţa; nu te zgîrci!” Aşa că – atîta pot încă – să mai sper….
„We don’t need no education/we don’t need no thoughts control” – e pentru alte naţii! La noi – cu lanţul de picior şi puşca-n coaste!”
there's someone in my head - but it's not me 