Cele mai frumoase flori – amintiri din epoca de aur

Ăsta e textul Guest-post-ului de la Emil, cel menţionat aici. Cum la Emil încă nu e rezolvată problema aşezării în pagină – mă gîndeam că ar fi de bun augur să postez şi aici textul, pentru cine vrea să-l citească într-un format de oameni normali 🙂 So – here goes:

L.E.: aici se poate vota cel mai bun guest post 😀 http://emilstudentulminune.wordpress.com/2013/06/03/sondaj-cel-mai-bun-guest-post-de-1-iunie/

 

Am fost un copil ciudat. De‐atunci și de acolo mi se trage „anti‐sociăreala” de care n‐am scăpat nici

acum. Mi‐amintesc că‐mi ziceau ai mei că mă trimiteau afară aproape cu forța: și coboram scările

blocului, mă așezam pe bordură și stăteam acolo o oră‐două, cît consideram eu că ar fi „appropriate

pentru ziua cu pricina – și mă‐ntorceam în casă, victorios, cu încă o temă făcută bine. La fel de bine‐mi

amintesc „dormitul de‐amiaz’”, mai ales cel de vara: îmi plăcea să mă lase să dorm la ei în dormitor; mi

se părea, în primul rînd, un alt fel bătălie cîștigată împotriva sistemului; și mai presus de toate – îmi

plăcea cerga roșie de pe pat (imposibil de dormit pe ea, că înțepa ca naiba, dar niciodată nu‐i lăsam să o

acopere sau să o dea deoparte). Îmi plăcea pentru că mă jucam cu ea, alte două ceasuri, în care se

presupunea că trebuie să dorm; mă jucam cu firele lungi și roșii, amestecîndu‐se într‐un joc parcă anume

creat pentru mine – cu razele de soare ale după‐amiezii. Aș fi putut sta acolo, între fire de cergă și fire de

soare – o veșnicie. Zîmbind cuminte, în liniște, să nu știe nimeni că nu dorm.

N‐am avut nici un fel de prieteni, copil fiind, pînă undeva prin clasa a VI‐a sau a VII‐a. Nu că n‐aș fi putut

– dar n‐am văzut niciodată rostul. Bineînțeles – mulți ani mai tîrziu, în perioadele mele de maxim rebel –

toate astea au fost motive mai mult decît întemeiate să declar, răspicat și victimizat – că eu n‐am fost

niciodată copil, că eu n‐am avut copilărie. Aiurea! Dădea bine la gagici: rebelul neînțeles, cu plete pînă

mai jos de umeri și chitara veșnic în brațe, cu Carpațiul mereu între dinți și caietul de poezii îndesat

undeva într‐un buzunar – era MUSAI să nu fi avut copilărie! Altfel nu eram „feșăn” (ce păcat că încă nu

se inventase termenul…).

Oricum – revenind la temă – mi‐am amintit una dintre cele mai draguțe întîmplări de 1 iunie, dinainte de

’89, de pe vremea cînd încă se făceau manifestări organizate cu ocazia oricărei minuni de sărbătoare. De

Ziua Copilului – mereu erau în parcul mare din Bistrița fel de fel de concursuri, de la desene pe asfalt la

concursuri de aeromodele, de la curse de biciclete la cel mai bun pictor, de toate pentru toți, să fie

pentru toată lumea, să nu se supere nimeni. Și se umplea parcul de ciumpalaci, însoțiți toți de cel puțin 2

adulți (majoritatea de bunici, că deh! părinții ERA la uzină/fabrică/pe șantier – „tatăl meu zidește 

case/cocoțat pe schele/el cu fruntea lui ajunge/pînă sus la stele”) și de accesoriile necesare punerii în

evidență a abilităților dobîndite în ultimul an.

Ei – undeva prin clasa a 4‐a fiind (cred) – în anul cu pricina m‐am hotărît să particip și eu la manifestările

minune. Acuma…. problema era la care concurs?! De pictat – cu tot efortul depus de tovarășa de la Casa

Pionierilor – nu era cazul; veci n‐am fost în stare să pictez. De scris – încă nu era cazul, plus că scrisul nu

făcea obiectul concursurilor cu pricina. De cîntat la instrumente încă nu cîntam, cu vocea n‐aveam la ce

participa, machete nu construiam. Decisions, decisions, decisions… Și brusc – îmi vine ideea! Primisem

de curînd din Germania o trotinetă, cum încă n‐avea nimeni în toată Bistrița. Faină – în draci! Bordo la

culoare, cu roți mari, cu cauciucuri albe și camere ca la mașini (!), cu frînă pe roata din spate și platformă

din aluminiu sablat – o nebunie! Furori am făcut cu ea prin cartier, că nimeni nu știa ce e aia – și se uitau

la mine ca la televizor, cînd prindea tati rușii cu antena improvizată pe bloc. Și mi‐am zis – clar cu asta e

de mers! Concursuri de‐astea tre’ musai să fie. Și cum ai mei erau amîndoi în cîmpul muncii (tata – prof

de mate; mama – oareșce pe la Centrul de Calcul de la BJATM (Baza Județeană de Aprovizionare

Tehnico‐Materială)) – m‐am trezit în parcul mare singur, însoțit doar de trotinetă.

Și m‐așez eu fain la coadă la înscrieri, că atunci lucrurile erau organizate din toate punctele de vedere,

iar cozi, evident, erau peste tot. Și stau și aștept și‐ntr‐un final – îmi vine rîndul s‐ajung la masa din

spatele căreia, dintre niște formulare, o tovarășa ridică ochii spre mine:

Da! Unde dorești să te înscrii?

Păi știți…eu sînt cu trotineta…

Și‐a urmat o pauză lungă, o privire peste ochelari și peste masă, ba către mine, ba către minunea bordo.

Păi și unde să te înscriem?!

…………… (de parcă aveam eu de unde să știu!)

Altă pauză – urmată de discuții aprinse între organizatori, timp în care eu admiram grupurile de

concurenți: ba cu triciclete, ba cu biciclete mici cu roți ajutătoare, ba cu Pegas‐uri, care mai de care mai

mîndri de frumusețile lor – numa’ trotinete nicăieri. Și admirînd eu așa peisajul – aud vocea tovarășei:

O să te băgăm la triciclete cu lanț! E bine?

…………… (WTF???)

Și‐mi dă un număr de prins în piept, și mă trece pe tabel și mă trimite în zona tricicletelor cu lanț.

Needless to say – gașca de tricicletiști lănțoși (un fel de bikeri ai epocii de aur) se uitau la mine, împreună

cu aparținătorii, ca la mașini străine: „Cine e ăsta – și ce vrea, frate, de la noi?!” Eu, cumincior, îmi

vedeam de treabă în colțișorul meu, așteptînd „să se înceapă” concursul, fără a socializa cu nimeni,

lustruindu‐mi (în gînd, desigur) minunăția refegistă și înghițind periodic și consecvent nodurile ce

insistau să mi se plaseze în gît (am uitat să menționez că mă emoționez (și acum, încă!) mai ceva ca o

fată mare cînd vine vorba de oarece, de cîte ori e vorba de activități de‐astea cu public…).

Și ne vine, într‐un final, și nouă rîndul: ne iau niște tovarăși de mînuțe și ghidoane, ne aliniază după un

scenariu (cred) imaginar și ne explică ce urma să se întîmple (evident – outsider‐ul cu trotinetă era

ultimul în înșiruirea de concurenți, logica fiind, bănuiesc, să nu cumva să ies în ceva avantaj; că și așa

conduceam „chestia” aia care, din punctul lor de vedere, cred că putea fi, la fel de bine, oarece navă

spațială propulsată cu platină lichidă și care atingea în 0,5 secunde 700 km/h…). Regulile (cît îmi

amintesc acum din ele) erau simple: trebuia să parcurgem undeva în jur de 2‐3 lap‐uri (unde lap

înseamnă că trebuia să ne învîrtim o tură completă în jurul unui rondou mai mare…), să nu fim mojici

(adică să nu ne împingem; că de înjurat nu prea era cazul înainte de ’89 la copii sub 14 ani) și să dăm tot

ce aveam mai bun în noi (pentru patrie, partid și conducătorul mult‐iubit). Și pornim în cursa nebună!

Bineînțeles că am cîștigat… Fizica și matematica spuneau asta înainte încă de a începe! Adică…să fim

serioși: io făceam o dată un pas mare și avîntat – și era dusă o juma’ de linie dreaptă; în timp ce

competitorii își dădeau de 17 ori cu genunchii în gură și/sau ghidon, doar ca să parcurgă aceeași

distanță… Sincer – tot ce‐mi amintesc din cursa în sine e că s‐a terminat înainte ca mie să îmi treacă

primul val de emoții și să înțeleg ce anume se întîmpla și (și asta e partea care mi‐i cea mai dragă) moaca

unui nene, oarece bunic al vreunui copil participant în altă competiție, pe care mi‐l amintesc aproape cu

detalii, și care, înainte de ultima linie dreaptă, a făcut un pas în față din mulțimea de spectatori și, cu

pumnii strînși agitați înainte‐i, a strigat către mine:

Hai că poți! Ești primul! O să cîștigi!

…(duuuuh!)…

A urmat decernarea premiilor, diploma care urma să ateste peste generații că le‐am tras‐o “biker‐ilor”

(chiar ar trebui să o caut undeva pe la ai mei…) și întorsul victorios acasă.

Acuma….poate vă așteptați la ceva mult mai siropos și mai funny de la toată povestea asta, însă rostul ei

a fost, pe undeva, mai degrabă amintirea unor vremuri și a unor mentalități – mai mult decît „acțiunea”

în sine. Pentru că dacă e să analizăm – eu unul aș concluziona următoarele:

‐  înainte de ’89 aveam activități de‐astea extracurriculare frecvente, relaxante, care trezeau în

fiecare din noi, pe lîngă nevoia de socializare –  gustul competiției, al victoriei, care ne învățau ce e aia

team work, ce e ăla leadership, ce‐nseamnă să lupți/muncești cu adevărat pentru a‐ți atinge target‐urile,

ce e aia responsabilitate – și toate astea fără ca vreo clipă măcar să te simți obligat, forțat, constrîns sau

mai știu eu ce (temă de casă: găsiți și alte sinonime J )

‐ noțiunea de fairplay era înțeleasă organic, venea din educație și bun simț, fără să‐ți scoată

ochii cu ea media, arătîndu‐ți mereu, cu orice ocazie, ce popor de rahat sîntem, fără nici un fel de

principii, fără cei 7 ani de‐acasă, fără, fără, fără. Bunul simț, respectul (față de tine și față de cei din jur)

erau chestiuni de mîndrie personală pentru majoritatea din noi. Ne bucuram de lucrurile mici și le

apreciam maxim pe cele care ieșeau din tipare

‐ nu eram mîncați de invidie în fiecare clipă a existenței, scopul suprem în viață nu era nici să

epatăm, dar nici să moară capra vecinului; fiecare era mulțumit cu ceea ce avea, muncea pentru ceea ce

avea și îndrăzneam, cu toții, din cînd în cînd, să visăm la ceea ce poate ne‐ar fi plăcut să avem – însă

visele astea nu ocupau niciodată mai mult decît…o discuție la masa de seară, să zicem

Ar mai fi multe de spus, dar mă lungesc prea tare și mă cenzurează Emil 🙂 Bottomline‐ul e că mie

deseori mi‐e dor de felul în care multe se făceau în Epoca de Aur și prefer să nu mi le‐amintesc pe cele

pe care acum le scoatem la modul general ca trăsături caracteristici. Mi‐e dor de felul în care se făcea

educație (acasă și la școală), mi‐e dor de concediile pe care le făceam cu ai mei, mi‐e dor de micile

bucurii de fiecare zi, mi‐e dor de jocurile copilăriei (chiar dacă la majoritatea eram doar spectator), mi‐e

dor de iernile fără mașini, mi‐e dor de Moș Crăciun ascuns și de portocalele de sub brad, mi‐e dor de

orele de lucru manual din școală, de cursurile de la Casa Pionierilor, de teatrul de păpuși și mîncarea de

la cămin, mi‐e dor de Racheta Albă și Pistruiatul, mi‐e dor de taberele de mate de la Vatra Dornei și

Costinești, mi‐e dor de cum era gîndită toată structura șoimi‐pionieri‐uteciști și cît de bine te pregătea,

fără să știi, pentru toate de cîte aveai să te lovești adult fiind, mi‐e dor de multe. Sînt, de multe ori,

nostalgic. Nu știu dacă e bine, dacă e rău, dacă o să mă huliți sau o să mă iubiți…

Știu doar că amintindu‐mi – zîmbesc mai mult decît doar în gînd…

Și stiu că mi‐ar plăcea ca din nou, măcar copiii, să aibă idealuri; și modele de urmat; și eroi reali. Mi‐ar

plăcea să nu‐mi fie teamă că dacă, prin absurd, ajung să prind pensie – n‐are cine și din ce mi‐o plăti. Mi‐

ar plăcea să ne pese din nou…

Advertisements

One Comment to “Cele mai frumoase flori – amintiri din epoca de aur”

  1. Din pacate lucrurile s-au schimbat, atat in bine cat si in rau… Eu eram prea mica sa fi gustat din plin partile pozitive ale regimului de aur, dar uneori si eu sunt nostalgica dupa vremurile alea in care te puteai juca toata ziua cu mingea in fata blocului ca nu treceau decat 1-2 masini pe zi pe acolo, cand mergeam duminica dimineata la o limonada la videoteca (imediat dupa revolutie), cand visam cu ochii deschisi sa ne facem un circ al nostru propriu din cearceafuri pe care urma sa le sustragem fiecare de pe acasa si barne de fier de pe la diferite constructii eh… ce vremuri!

Zi-ne cu cuvintele tale:

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Tsunami

TSUNAMI [pr.: țunámi] n. Val gigantic care apare la suprafața oceanelor în urma cutremurelor submarine. /Cuv. jap.

TED Blog

The TED Blog shares interesting news about TED, TED Talks video, the TED Prize and more.

AraNaluca

E toamnă ...

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

@soffys

Life... as I know it!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Ale în țara cuvintelor

Să mă iertați pentru că detest monotonia, clișeele, și limbajul de lemn!

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

A d i n a M i r e l a

Toate textele și imaginile de pe acest blog îmi aparțin .

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

L.M.T.

Just another WordPress.com site

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Jurnalul Evei

Please don't romanticize me. I am not who you think I am.

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers

%d bloggers like this: