Te-am pierdut pentru o clipă, printre verdele a proaspăt mirosind și albastrul gol al ochilor celeilalte. Nu știu dacă momentul ăla a-nsemnat vreodată ceva pentru ea, nu știu nici măcar dacă mi-a sesizat în vreun fel prezența. Pierderea ta, însă – mi-a fost pentru o clipă certitudine. Mi-a fost asemenea momentului ăluia în care, în mijlocul frazei – uiți un cuvînt: panică pentru o clipă, la gîndul c-ai să te faci de minune; în clipa imediat următoare – te liniștești: e doar un cuvînt și poate fi înlocuit cu altul, la nevoie. Și brusc – ți-l amintești. Și-n fracțiunea aia de secundă-n care te bucuri în tine ca un copil – uiți tot ce voiai, de fapt, să spui. Nu doar un cuvînt – ci toată ideea. Și-ntrebarea ce se naște e: oare nu așa trebuia, de fapt, să se întîmple? Oare cuvîntul uitat n-a fost, de fapt, un semn că urma să zici o prostie?
Și-atunci oare – pierderea ta în spatele ochilor ei – să nu-mi fi fost oare la fel? Dacă ochii ei nu au fost altceva decît un semn? Dacă albastrul gol mi-a fost de fapt lapsus de tine, premergător semn al unei evidențe pe care refuz să o văd? Dacă, de fapt, nu lîngă tine mi-e locul?
Și dacă, pînă la urmă, fiecare măruntă uitare nu ne e altceva decît preambul al ceva mult mai sumbru, mult mai apăsător și mai grav cuvîntînd? Dacă diminețile-n care-ți lipsește-o frîntură din noaptea trecută – sînt semn că mai bine-ai uita-o de tot? Dacă nesiguranța învîrtitului cheii în broască e semn că n-ar fi trebuit niciodată să pleci de acasă? Și dacă, în definitiv, lipsa amintirilor din copilărie ne spune de fapt că n-ar fi trebuit niciodată s-ajungem maturi?
E cineva, pînă la urmă, în măsură să spună răspicat că ne sîntem și altceva decît eșecurile propriilor noastre rațiuni, amestecîndu-se fals printre trăirile celor din jur?