there's someone in my head – but it's not me

poezia e ca un fel de

muzică citită pe buze.

abia acum înțeleg cum se

bucură surzii de-auz.

m-am întrebat zilele trecute

cînd oare au să ți se vindece și ție

rănile adînci din creștetul gurii;

nu că mi-ar fi fost teamă

de-un schimb nefiresc de salivă;

doar că, la capătul zilei,

adormind departe de tine –

aveam să visez iar

grătare sărate de porc.

din vîrful caninilor îmi faci semn

că finalul e-aproape.

Scursă pe podeaua din hol –

imaginea ludică a ceea  ce-ai fost

mi-e călcată-n picioare de gustul sărat.

Săru’mîna pentru masă!

tu – rebel călător pierdut fără urmă –

mi te-ntîrzii la capătul zilei de ieri;

nimic din tine nu-mi pare să fi văzut

vreodată măcar un fir de iarbă ori un

capăt de magnolie-n flori.

Ești ca un fel de pastă de vise ce

mi se lipește încolăcitor de umerii

strînși a neputință; ochiul albastru

ne privește pe-amîndoi cu un

zîmbet mirosind a dispreț.

“În care capăt al lumii

îmi crește și mie magnolia flori,

printre iarbă a dragoste aducînd?” – mă întrebi.

Îți răspunde în locul meu șuvița blondă,

întinsă ca o fîșie de dor peste celălalt

ochi albăstriu:

“în celălalt, desigur…”

N-apuc să-ntind mîna a dezrobire –

că deja mi-ești departe, căutînd

tărîm nevăzut.

Rămas singur cu mîinile reci,

mirosind a vanilie stătută-n sertar,

încerc să m-ascund după draperia vernil.

Mi-e prea tîrziu, de fapt, și tiptil.

Mi te-ai dus.