there's someone in my head – but it's not me

La Mulţi Ani, CT!

Nu căuta niciodată nimic, nimic mai departe de ceea ce vezi. Învaţă să citeşti; şi nu căuta mai departe de atît. Nimic bun n-are să vină vreodată din prea multe căutări, din speranţe aruncate aiurea, acolo unde nimeni nu le aşteaptă, nimeni nu le vrea. Niciodată ceea ce tu ai vrea – n-are să fie acolo; niciodată totul în acelaşi loc, niciodată în aceeaşi femeie, una, singura, cea pe care o cauţi de-atîta amar de vreme. Femeia ideală nu mai există nici măcar în vise; nici măcar în gîndurile fiecăruia dintre noi, mică şi a scorţişoară şi primăvară mirosind, vulnerabilă şi abia aşteptîndu-ne. Nu e, nu MAI e acolo. Demult. Opreşte căutarea. Învaţă să citeşti. Învaţă din fericirile mici să faci nebunie de sentimente şi culori; cu lucrurile mărunte, pe care doar tu le observi, care doar pentru tine însemnă cît o viaţă de om – umple golurile. Golurile tale, goluri sentimentale, goluri lăsate în tine de neputinţa anilor din urmă, goluri pe care nu le-ai crezut vreodată a se umple de ceva bun.  Fă din defecte cel mai frumos dar, învaţă să transformi ceea ce nu-ţi place în avantaje. Găseşte calea de mijloc între bun şi rău, între urît şi frumos, între “ce-ar fi dac-ar fi” şi ce e de fapt, între ce-ai vrea şi ceea ce ţi se oferă, curat, neîntinat şi sincer. Şi fă-le pe toate – ţinînd-o de mînă. Fără cuvinte, fără explicaţii, fără nimic alta; doar ţine-o de mînă.

Tata meu, cîndva, demult, m-a învăţat ceva: “Cel mai frumos dar pe care-l poţi face cuiva e speranţa; nu te zgîrci!” Trăiesc cu gîndul ăsta în mine în fiecare zi, cu fiecare acţiune căreia îi sînt parte, lîngă fiecare femeie cu care am împărţit sau voi împărţi vreodată ceva. Fiecare cuvînt, fiecare gest, fiecare mică nebunie ar trebui să fie guvernată de gîndul ăsta. Ţine minte asta! Şi mai e ceva: nu sîntem singurii, tu, eu, noi ăştia puternici şi de grele purtători – nu sîntem singurii care avem nevoie de speranţă. Mult mai acut, mult mai dinlăuntru, mult mai des decît ai crede – femeia de lîngă tine are nevoie de ea. Încă o dată – nu te zgîrci! Citeşte, învaţă să citeşti, să o citeşti şi să-i oferi speranţa aia. E primul pas, e cel mai uşor pas! Învaţă-i nevoile, învaţă-i dorinţele, visele, sau cum altfel îi vrea să le numeşti – învaţă-i-le şi oferă-i-le. Cînd se aşteaptă mai puţin, cînd te aştepţi tu mai puţin, în tocmai momentul în care îţi pare că nimic nu mai are vreun rost – atunci oferă tot ce ea aşteaptă. Necondiţionat, sincer, liber de orice, din suflet şi curat – oferă. Dă din tine tot. Şi mai presus de toate – nu fugi! Niciodată să nu fugi!

Toată povestea asta e un dans. O întrepătrundere de eu-uri, al tău şi al ei, amestecare de trăiri şi trupuri, pe rînd ori deodată, în toate felurile pe care poţi sau nu să ţi le imaginezi. Azi lent, cîte puţin, pe ascuns, cu zîmbete furate şi atingeri în grabă; mîine – violent şi animalic, cu carne muşcată şi efort maxim, cu păr împrăştiat de vînt şi cuvinte aruncate aiurea în stînga şi-n dreapta; mai apoi – moale, fin, fericit şi uşor, asemeni mătăsurilor luînd forma ei, cu ochi mari şi plini de trăiri, cu piele de găină şi miros de ceva bun şi drag; şi-apoi un fel de linişte, în care vă pierdeţi amîndoi, cu degete împletite unele într-altele şi fără nici un fel de cuvinte, o linişte dragă şi sigură, martor al tot ceea ce poate fi mai bun între doi oameni. Învaţă paşii! Pe rînd, cu grijă – învaţă-i! Nu-ţi fie teamă că azi ai s-o calci pe pantofi! Mîine are să te calce ea – şi tu n-ai să fugi! – şi-apoi, într-una din zile o să vă găsiţi înlănţuiţi, fără măcar să mai ştiţi ai cui paşi au fost primii corecţi. Totul e un dans, un joc de cuvinte nespuse şi paşi timizi. Totul e să înveţi; paşii, cuvintele nespuse, dorinţele încă rămase gînduri şi speranţele, lăsate undeva în aşteptare. Învaţă-le, citeşte-le, oferă-le! Nu te zgîrci!

Şi mai presus de toate – citeşte printre rînduri…