Ultima noapte cu tine – un fel de decădere latentă, uitată o vreme într-un fel de mansardă și scoasă la iveală în început de toamnă. Mă pierd între unduiri de roșu și alb, între blondul nefiresc al ceea ce alegi să fii și nebunia de culori ce-mi ești tu de fapt; te caut între atingerile frizînd nebunia și fumul gros de trabuc ieftin, încerc să mă recapitulez, amestecat printre cuvintele lui, ce știu să mîngîie tot ce doare mai tare, și zîmbetul tău, de undeva de departe aruncat înspre mine – și nu știu ce-ar trebui să înțeleg, ce gînduri ar trebui să aleg și ce pași, anume, să fac mai departe.
Ei zic c-ar fi timpul cel ce le rezolvă pe toate; ei zic mai apoi că speranța e-un dar frumos, ce-ar trebui primit cu drag; tot ei îmi zic că într-o zi am să mă trezesc lîngă tine și apoi ea îmi zice c-ar trebui să-mi ridic pălăria înainte-ți. Și-apoi vii tu, întocmai precum mereu mi-ar fi plăcut să fii, de prima oară de cînd te-am zărit; vii tu și mă scoți la cafea și-mi vorbești minute bune despre d-zeu știe ce – mi-e greu să te-ascult, încercînd să țin minte ce voiam să-ți zic, a treia oară cînd m-ai întrerupt; și-apoi vii și-mi zici, mai tîrziu, mult mai tîrziu – să mă las pradă muzicii; tu oricum ai să pleci acasă, zîmbindu-mi frumos dinții albi.
Mie timpul nu-mi rezolvă nimic. Mie timpul mi-aduce mai aproape neputințele-mi, dorurile nespuse și gîndurile bolnave mi le face-amintiri. Mie timpul îmi face rău, organic rău, cu gîndul dus la tine și la tot ce-am pierdut așteptînd. Parte eu, parte-amîndoi și poate, pe ici pe colo – și tu. Și nu pe mine m-ai pierdut. Pe mine n-ai să mă pierzi niciodată. Sînt greu de pierdut, măcar pentru c-ar trebui să mă găsești înainte. Tu ai fi fost pierdut grijă, ai fi fost pierdut cuvinte, ai fi fost pierdut un soi ciudat de sentimente de care-ai fi avut nevoie, ai fi fost pierdut umărul, brațul, mîna care te-ar fi dus mai departe – de-ar fi fost să las timpul să-mi fie tovarăș. Păcat doar că e un joc de doi ăsta cu timpul. Păcat doar că am nevoie de tine, de cartea ta – să-mi cîștig mîna. Ori jocul tău, atît de aproape de-al meu – mi-e departe. Altele par a fi regulile, alta stofa întinsă pe masă și altele, cu totul altele – mizele.
Muzica ta – mi-e alta. Atingerile tale – străine și reci. Cuvintele sacadate – ecouri între imaginație și amintiri. Și fiecare gest îndreptat în altă parte – un fel de otravă, un fel de pelin pe care-l dai nenorocitului să-l bea, cu promisiunea c-are să-i fie mai bine.
Și nu știu de ce, în clipa asta, fără vreo legătură cu nimic din ce-am scris, mi te-am imaginat brusc goală, acoperită doar de-o blană albă, cu părul – cîrlionț promis – curgînd pe umerii fini, în fața unei ferești deschise-nspre sufletul meu. Poate, doar poate, de undeva de departe te știu și te simt cu gîndul la mine, la genunchiul prins în pumn printre aritmice bătăi de inimă, la ultima țigară, la cuvintele spuse timid, aproape în șoaptă, înainte de-a-mi pleca.
Mă uit în urma ta, în urma taxiului semnalizînd stînga, în urma ultimei mele ratări. Te caut încă, te dezgrop dintre gînduri, te pun în cuvinte nepotrivite și-aștept să mă-ngrop pe mine în întunericul nopții, zîmbind cu gîndul la umărul mușcat timid, cu dinți mici și drag mult.
De undeva din celălalt capăt al casei, de mînă mă trag înapoi realitatea și timpul. Mi-ar plăcea să fii ficțiunea mea și timpul să ne fie doar visător…
there's someone in my head - but it's not me 