Pînă la urmă…
M-ai știut întotdeauna pe de rost
Și nu văd pentru ce m-ai plînge-acum.
Tu ești cea care-mi spunea că ceva pierdut cîndva –
Rămîne bun pierdut.
Mătase mototolită aiurea…
Asta e…
Să nu te lași răpusă de tristețe
Ori de vreun licăr de-undeva de departe;
Urma mea, rămasă adînc în perna-ți –
Zăpadă-mprăștiată de vînt.
Am să-mi distrug chitara –
Cea mai întunecată dintre nopți.
Mă tem de propriile mele versuri:
Prea tare m-apropie de Dunăre.
Cîndva obișnuiam să zbor; acum doar stau,
Mă-ntreb dacă vreodat-ai mai putea
Să fii a mea,
De-aș fi soldat într-o armat-a lumii.
Îmi ziceai că niciodată n-o să am
De-ți oferit, de fapt, nimic.
Pînă la urmă – m-ai știut întotdeauna pe de rost –
Menestrel fără de căpătîi.
Știai c-ai să mă pierzi cu cel mai mic necaz,
C-am să mă las purtat de ape,
Că nu am să privesc vreodată
Înapoi.
Tu, asemeni porţelanului scump
Din vitrină;
Eu, bibelou de talcioc.
Ai grijă! Să nu te laşi furată de basm…
Nu-i aşa că ţi-e dor de ţiganul tău?
Și totuși nu, iubirea mea…
Doar toamna verdele verii se lasă zărit întreg,
Printre crengi de copaci.
Pănă la urmă – m-ai știut întotdeauna pe de rost.
De ce-ai mai plînge-acum, frumoasa mea?
M-ai știut întotdeauna drept bufon, iubire…
Niciodată-ntr-un loc,
Cu buzele-mi cuvînt batjocoritor și ochii tăcuți…
Mi-ar plăcea să mă pierd în mulţime
Mi-ar plăcea să fiu vagabond
Oarecare.
Pînă la urmă – m-ai știut întotdeauna pe de rost –
Menestrel fără de căpătîi,
Doar cerul deschis înainte-mi.
Știai c-ai să mă pierzi cu cel mai mic necaz,
C-am să mă las purtat de ape,
Că nu am să privesc vreodată
Înapoi.
————————————————————————————————————————-
Mulțumesc Andreotti… Sper măcar pe-aproape să fiu…
Și pentru cunoscători – mi-i deodată un dor nebun de Nichita și de Adam Puslojić….
there's someone in my head - but it's not me 