there's someone in my head – but it's not me

 

Pînă la urmă…

M-ai știut întotdeauna pe de rost

Și nu văd pentru ce m-ai plînge-acum.

Tu ești cea care-mi spunea că ceva pierdut cîndva –

Rămîne bun pierdut.

Mătase mototolită aiurea…

Asta e…

Să nu te lași răpusă de tristețe

Ori de vreun licăr de-undeva de departe;

Urma mea, rămasă adînc în perna-ți –

Zăpadă-mprăștiată de vînt.

Am să-mi distrug chitara –

Cea mai întunecată dintre nopți.

Mă tem de propriile mele versuri:

Prea tare m-apropie de Dunăre.

Cîndva obișnuiam să zbor; acum doar stau,

Mă-ntreb dacă vreodat-ai mai putea

Să fii a mea,

De-aș fi soldat într-o armat-a lumii.

Îmi ziceai că niciodată n-o să am

De-ți oferit, de fapt, nimic.

Pînă la urmă – m-ai știut întotdeauna pe de rost –

Menestrel fără de căpătîi.

Știai c-ai să mă pierzi cu cel mai mic necaz,

C-am să mă las purtat de ape,

Că nu am să privesc vreodată

Înapoi.

Tu, asemeni porţelanului scump

Din vitrină;

Eu, bibelou de talcioc.

Ai grijă! Să nu te laşi furată de basm…

Nu-i aşa că ţi-e dor de ţiganul tău?

Și totuși nu, iubirea mea…

Doar toamna verdele verii se lasă zărit întreg,

Printre crengi de copaci.

Pănă la urmă – m-ai știut întotdeauna pe de rost.

De ce-ai mai plînge-acum, frumoasa mea?

M-ai știut întotdeauna drept bufon, iubire…

Niciodată-ntr-un loc,

Cu buzele-mi cuvînt batjocoritor și ochii tăcuți…

Mi-ar plăcea să mă pierd în mulţime

Mi-ar plăcea să fiu vagabond

Oarecare.

Pînă la urmă – m-ai știut întotdeauna pe de rost –

Menestrel fără de căpătîi,

Doar cerul deschis înainte-mi.

Știai c-ai să mă pierzi cu cel mai mic necaz,

C-am să mă las purtat de ape,

Că nu am să privesc vreodată

Înapoi.

————————————————————————————————————————-

 Mulțumesc Andreotti… Sper măcar pe-aproape să fiu…

Și pentru cunoscători – mi-i deodată un dor nebun de Nichita și de Adam Puslojić….