Să mor dacă ştiu ce să scriu la proba asta! Regulile au fost schimbate brusc – şi nu mai tre’ să scriu advertorial. Nici măcar referire subtilă la un produs nu mai trebuie să fac. Cică ar trebui doar să vă binedispun, cu o povestioară hazlie. OMFG! Păi io-s praf la de-astea! Adică…deja ştie toată lumea cam ce scriu – şi nimic nu e de rîs printre cuvintele mele. Iar cînd mi-s io funny, trebuie totul să se lege de ceva dinainte; adică cineva să mi-o ridice la fileu (nu vă gîndiţi la prostii!!) şi io s-o iau doar din mers (fără prostii, again!) şi să dau drumul porumbeilor. Da’ să mă apuc eu aşa, din senin, să scriu de să “vă” rîdeţi…pffff! Greu, dom’ne, greu! Foarte greu. Da’ mi-am amintit ceva uşor hazliu; recte – că am un articolaş în drafts de patru luni; şi care e în foarte strînsă legătură cu proba asta. Ia uite:
Nevoia de spațiu creeijază dependență (sefeu de vară)
Citind săptămîna trecută provocarea lansată de Manuel – m-am gîndit că parcă-parcă m-aș băga. Evident însă – cre’ că e o chestie ce vine cu vîrsta – am uitat complet de concursul cu pricina. Și-apoi în seara asta, într-un plict absolut perfect – răsfoiam febeul și diversele grupuri de care m-am agățat pe-acolo, doar ca să văd la un moment dat o postare înscrisă în respectivul concurs. Agitație maximă între neuroneii mei: parcă am citit ceva despre asta, cînd oare era? Da’ ce trebuia să fac? Oh, crap! Mîine e deadline-ul! Ar trebui să scriu ceva, da’ ce?! Și tot foindu-mă între tab-urile mozzilei și gîndurile-mi adormite – brusc m-am trezit în minte cu două imagini, similare practic, dar din vremuri diferite: prima, de cînd eram eu copil și văzusem ceva film/serial cu niște oameni care se făcuseră mici mici și aveau o serie întreagă de aventuri liliputane și a doua, mai recentă, de pe vremea cînd fiică-mea mare era mică și se uita la diverse desene animate (încă mai avea din ce alege…) și erau unele cu un băiețel care se făcea mic și apoi umbla prin corpul omului să descopere ce și cum e pe acolo (mi-amintesc cu amănunte episodul în care ajunsese în stomac; weird, I’d say…). Și brusc – mi-am rînjit eu mie: știu ce să scriu! So here we are. Just sit back, relax, and enjoy the ride, cum s-ar zice.
Habar n-am cum am ajuns acolo! Se poate să fi fost un fel de dimineață devreme, cu iz de sîmbăta pe la 9, cam pe cînd domnișoarele cu picioare lungi și fardate strident coboară din mașini în parcarea mall-ului, urmînd să servească o cafeluță cu fetele, la o șuetă de weekend. Cam așa-mi mirosea aerul din jur, că de văzut nu vedeam mare lucru. De fapt – vorbesc tîmpenii! Practic – era întuneric beznă, și doar de undeva de departe de deasupra mea, dintr-un colț ce-mi părea foarte îndepărtat – se ițea o rază de lumină timidă, ce se rostogolea înainte-mi acompaniată de un fel de zumzet continuu, asemeni zgomotului pe care-l auzi în momentul în care răspunzi la telefon și constați că e doar un apel din greșeala, făcut din buzunar (chiar: în afară de mine, mai are cineva curiozitatea de-a aștepta preț de cîteva secunde bune în cazul apelurilor de genul, în speranța că poate se-aude ceva ce nu trebuie? 😀 ). Mi-am dat seama repede că izul de sîmbătă la cafea venea și el odată cu lumina și că, de fapt, în jurul meu era o nebunie de mirosuri, care mai de care mai puternice, luptîndu-se unele cu altele pentru supremație, călcîndu-se în picioare pentru a ieși în față și acoperindu-se unele pe altele în același timp: vanilie; piele; lamîie; plastic; mentă; aloe; lemn; stătut; ceva cleios și moale, ușor vechi; parcă lavandă; mosc; hîrtie; alcool; ceva trist; ceva vesel; cafea; iaurt; alt fel de piele; ceva foarte vechi; parcă și un pic de naftalină; metal; detergent; tutun; ceva înțepător, ușor acid; și-aș putea continua. Where the hell was I?? Am început să dau un pic din coate (de fapt, cre’ că semănam cu Kramer intrînd în apartament la Seinfeld) în încercarea de-a-mi da seama de ce anume e prin jurul meu. La prima vedere – destul de liber în zonă – dar habar n-aveam încotro s-o iau. Brusc, un fel de zguduitură m-a trîntit pe burtă. După cîteva secunde de buimăceală, mi-am ridicat ochii din pămînt (?), doar ca să constat că se făcuse lumină: gaura prin care raza de mai devreme îmi adusese miros de mall se transformase în ditamai cerul deasupra mea (mmm….de fapt – era cerul, da’ ceva mai sus; mult mai sus) și-am apucat să văd un fel de mînă uriașă apropiindu-se de mine, cu niște unghii lungi și roșii cotrobaind undeva în preajmă-mi, retrăgîndu-se mai apoi, înfășurate în jurul a ceva ce semăna a telefon. WTF is this???
M-am uitat atent în jur și primele mirosuri au început să se desprindă de gloată: un caiețel, un creion, un buletin și niște chitanțe vechi, aranjate toate frumos, unele lîngă altele, stăteau cuminți în dreapta mea. În stînga, la fel de frumos aliniate, o poliță RCA, un certificat de înmatriculare, o carte de vizită a unui broker și-un și una a unui dealer auto. Hopa! Ceva parcă începe a se lega! Parcă-parcă încep să-nțeleg unde mă aflu. Mai tre’ să stabilesc numa’ cum am ajuns aici. Fac cîțiva pași și dau nas în nas cu un fel de ușă
Mnoah – cam aşa fac eu cu toate cele… Adicătelea – las totul pe ultimul moment. Că apoi îmi creşte adrenalina mai ceva ca testosteronul cînd văd roşcate cu picioare lungi şi ţîţe mici. Şi cu adrenalina erectă – bag grele. Şi mă agit, “si dă-i si luptă, si dă-i si luptă” şi apoi mă dezumflu şi mă flăscuiesc precum baloanele şi las totul neterminat. De-aia, în principiu, la mine orice fel de îndatorire trebuie dusă la îndeplinire dintr-un şut. Din prima, de tot. Că altfel – iese cu prostii, neterminat şi mofluz (io, nu task-ul 😀 ). Şi peste toate cele – acuma tre’ să “ne” rîdem. Păi despre ce? “Dăcît” despre mine dacă “ne” rîdem. Şi mai pot să vă reproduc cel mai mişto banc auzit în ultimele luni:
– Alinuţa, ce înţelegi tu prin “număr complex”? o întreabă profesorul de matematică.
Alinuţa cea blondă stătu un pic şi cugetă, apoi răspunse, chicotind:
– Tot tacîmul?…
Cam atît pentru azi.
O fi rău, ori o fi bine
om vedea cînd nota vine.
De om plînge ori om rîde –
Manuel ne fie gîde.
Da’ nu nouă, numa’ mie
Ca-ntr-un fel de jucărie.
Că am scris cică de rîs
şi-o ieşit un mare fîs.
(Să-l citiţi pe lîngă sobă
fiindcă Reeija-i şăf la probă)
Ia mai uraţi măăăăăi! Hăi hăi!
Peace out, dudes! Mmwaaah!
Material scris pentru SuperBlog 2013
there's someone in my head - but it's not me 