Ultimately, ‘how’s it going?’ is the most futile and the most profound of questions. To answer it precisely, one would have to make a scrupulous inventory of one’s psyche, considering each aspect in detail. No matter: we have to say ‘fine’ out of politeness and civility and change the subject, or else ruminate the question during our whole lives and reserve our reply for afterward. – Pascal Bruckner
În proba 11 – Nemira vrea de la noi ca, pornind de la Jocurile foamei, Jocul lui Ender și Urzeala tronurilor, toate trei povestind despre vieți de copii schimbate într-un fel sau altul în vieți de oameni mari mult prea repede – să facem paralele între jocurile copilăriei și cele ale vieții de adult. Ideea în sine e minunată și subiectul nu cred că are limite. Probabil că aș putea vorbi/scrie despre asta sute de pagini, fără să mă repet. Poate de asta nici măcar nu am încercat să schițez un “draft” pentru proba asta – ci m-am așezat direct la scris, cu speranța că am să pot lăsa cuvintele să curgă, fără prea multă premeditare, înspre ceva frumos și demn de a fi ținut minte. Mai mult ca sigur – din nou are să fie vorba despre un text de-ăla lung de-al meu, pe care “lumea” n-are răbdare să-l citească – însă de data asta chiar nu-mi pasă. Îmi tihnește tema – și-o să mă las purtat de ea, indiferent unde mă va duce și cîte cuvinte au să se ceară așternute pe ecranul alb.
Am început cu Bruckner și Guess Who din motive cît se poate de bine întemeiate: Bruckner – pentru că singurul lucru pe care cu toții îl avem în comun, de care cu toții facem uz din prima clipă în care începem a raționa și pînă la sfîrșitul vieții – e minciuna. Toți mințim, în fiecare zi, în fața oricui, a tuturor. Doar motivele, uneori, diferă. Și legătura minciunii cu jocurile am s-o explic îndată, numai să vi-l explic și pe Guess Who: fac parte, cu mîndrie, din generația decrețeilor, m-am născut în comunism în anumite condiții și sub anumite legi și o să cred pînă la sfîrșitul zilelor că noi, ĂIA – am avut parte de cele mai faine copilării trăite în minunata Românie în ultimele vreo două sute de ani.
Și revenind la jocuri – din punctul meu de vedere problema e mai mult decît simplă: jocul are să fie mereu același, indiferent de vîrstă, indiferent de jucători, indiferent de anturaj sau de clipa în care-l joci. Singurele chestiuni care diferă, de la unul la altul, sau de la un moment al vieții la celălalt – sînt numele jocului și regulile.
Și dacă numele jocului n-are să fie niciodată demn de atenție – rămîne să ne concentrăm pe reguli. Și ne întoarcem, mai mult sau mai puțin direct, la Bruckner. Citatul cu pricina, în lumea mea, e o punere în cuvinte frumoase a unei probleme simple: singurul joc pe care cu toții îl jucăm în fiecare clipă – e cel al minciunii. Al decepției. “Ce (mai) faci?” e chintesența a tot ceea ce am fost, sîntem și vom fi vreodată: niște maeștri (unii mai buni, alții mai slabi) în arta decepției, în arta de a minți. În a ne minți pe noi, pe cei din jur, pe toți și pe toate. Și toate pleacă din copilărie, de la jocurile pe care cu toții le-am jucat, de la De-a v-ați ascunselea al cărui scop e să te ascunzi, să te fofilezi, să construiești scenarii în urma cărora nimeni nu știe cine/unde ești – pînă la amanta pe care o s-o ai 30 de ani mai tîrziu, pe care trebuie s-o ții departe de ochii lumii, ai nevestei, ai părinților, despre care nimeni nu trebuie să știe nimic și niciodată “poziția” ei nu trebuie făcută publică. De la Baba oarba, unde dai din mîini bezmetic, într-o lume ascunsă cu totul de tine, în încercarea de a găsi măcar pe cineva, oricine – cînd toată lumea fuge de tine – pînă la neînțelegerea desfășurătoarelor de rate la bancă, din care n-ai înțeles niciodată nimic – dar pe care trebuie să le duci cu grijă la capăt, pentru că altfel ți-o iei. De la Oracolele din generală unde toți mințeam la jumătate din întrebări, din frică ori jenă, din dragoste ori neștiință – pînă la varianta reală de Adevăr sau provocare pe care fiecare dintre noi o jucăm în fiecare zi, de dimineața pînă seara, între oameni dragi, între colegi de serviciu sau superiori, între vînzătoare din piață sau dealeari auto. Toți mințim, mult mai des decît am vrea s-o facem, mult mai des decît, de la un moment dat încolo, sîntem capabili să acceptăm ori să înțelegem.
Toată viața fugim noi de noi și noi de ceilalți, într-un etern joc de-a Ce-ar fi dac-ar fi, parte dintr-un fel de școală de luptă între noi și cei ce ne înconjoară, fără măcar a înțelege de ce anume fugim, cine anume ne sperie ori ne poate face rău, împotriva cui ducem lupta, care ne sînt cu adevărat adversarii – dacă există – și ce anume avem de pierdut sau de cîștigat. De-asta ziceam că sînt mîndru să fiu copil născut atunci, în anii ’70, pentru că atunci n-aveam nevoie să înțelegem toate astea. Atunci lucrurile erau simple, copilăria era simplă și grijile noastre, ca și copii, puține. Atunci știam a ne juca, a ne iubi, a ne căuta unii pe alții și a ne face ori a fi fericiți. Mă uit însă acuma la ai mei copii și la felul în care ei se raportează la lume, care li-s lor problemele și grijile – și-mi dau seama cît de mult am pierdut; noi, ei, cu toții. Dacă noi atunci eram fericiți și fără de griji – acum grijile copiilor noștri sînt aproape similare cu ale noastre. Diferențele sînt aproape nesemnificative. Și țin mai mult de vîrstă ori de semantică. Trăirile sînt aceleași, rezultatele respectivelor trăiri – sînt aceleași. Am ajuns să ne împărțim traiul cu o generație îmbătrînită prematur, ale cărei jocuri nu mai sînt demult jocuri, ci mai degrabă scenarii scrise dinainte, un fel de reality-show-uri combinate cu concursuri de-alea în care trebuie să alegi care ușă din trei vrei să fie deschisă. Fiecare “copil” de azi e deja un fel de om mare încă mic, cu propriile griji, cu propriile nevoi și necazuri, alimentate de grijile, nevoile și necazurile părinților și celorlalți oameni mari cu care își împart existența, într-o amestecătură de minciuni pe care și le spun unii altora pentru a se face să se simtă mai bine, pentru a ascunde unii de alții durere, dezamăgire, tristețe și dor. Niciunii dintre noi, nici cei mari, nici cei mici – nu înțelegem de fapt nici unde e problema, nici ce anume căutăm de fapt. Ne amăgim unii pe alții, construind lumi virtuale, trăind vieți online, jucîndu-ne unii cu viețile altora și mințindu-ne unii pe alții, într-o decepție continuă, fără început ori sfîrșit – dar ale cărei reguli cu toții credem că le cunoaștem, deși ni le construim din mers, bazîndu-ne pe alte și alte minciuni.
De ce-l pun pe Jim aici? Pentru că in my book – Jim a fost unul dintre cei mai meseriași masters of deception din toate timpurile. Muzical și poetic vorbind. Omul ăsta a pus în cuvinte și note majoritatea trăirilor și gîndurilor pe care fiecare dintre noi le avem, măcar o dată în viață, măcar într-o perioadă mai ciudată pe care, mai mult sau mai puțin întîmplător – am trăit-o. (Trist e că mult prea puțină lume vrea cu adevărat să înțeleagă despre ce ne povestește omul ăsta….) Dar fiecare dintre noi avem cel puțin o amintire pe care am putea-o regăsi în cuvintele lui. Fiecare dintre noi ne-am pierdut la un moment dat, am uitat regulile jocului și ne-am trezit brusc într-un alt fel de lume. O lume care, în funcție de moment ori de om – putea fi mai bună ori mai proastă decît cea reală. Dar de cele mai multe ori – ideea era simplă: era o lume în care nu mai trebuia să mințim. Deloc. O lume în care toți ne știam pe fiecare pe de rost, ne înțelegeam din priviri ori atingeri, zîmbete ori nori de fum. O lume altfel, o lume nefirească. Fără prejudecăți, fără inhibiții, fără reguli ori alte constrîngeri. Întrebarea e, însă: cîți dintre noi sîntem, sau vom fi vreodată capabili să trăim, să acceptăm cu adevărat o asemenea lume? Indiferent cît de mult ne-am dori-o, indiferent cît de mult am visa-o! Cîți dintre noi, cîți dintre voi ar putea trăi într-o lume fără de jocuri, fără decepții, fără minciună? Cîți dintre noi, cîți dintre voi ar putea trăi într-o lume în care răspunsul ar fi:
“Sincer? De rahat! nu vrei mai bine să mă întrebi mîine? Sau, mai bine, niciodată?”
Material scris pentru SuperBlog 2013
there's someone in my head - but it's not me 