there's someone in my head – but it's not me

Proba 10 din SuperBlog îmi cere să scriu despre viitorul jocurilor online, despre plăci video ATI şi/sau NVIDIA şi care dintre ele ar fi mai bune şi/sau despre ce-as vreau eu să mă joc cînd o să fiu mare. Acuma… musai să recunosc că deşi cîndva eram mare consumator de shooter-e – de cînd m-am făcut tată de trei copii, corporatist şi navetist de week-end – jocurile mele PC se rezumă la Candy Crush şi Criminal Case pe Facebook (mă mai jucam şi Bubble Saga – da’ mi l-or desfiinţat…). Aşa încît am pierdut complet contactul, atît cu noutăţile în materie de jocuri, cît şi în ceea ce priveşte plăcile video. Ultima placă video pe care-am luat-o a fost odată cu ultimul PC achiziţionat şi e o NVIDIA (da, mereu le-am preferat, deşi nici ATI-urile nu m-au dezamăgit niciodată) full HD. Restul de specs nu le mai ştiu, că-s vreo 4-5 ani de atunci…

A fost însă o vreme cînd “mîncam pe pită” plăci video şi orice fel de alte componente PC, vremea cînd am lucrat pe vînzări într-o firmă ce comercializa asemenea produse. Şi cum încă nu erau la modă magazinele online, era musai să facem totul cu omu’ şi obiectu’ în faţă, aşa că vrînd-nevrînd – le-am învăţat pe toate pe de rost şi-am învăţat, tot atunci, să/mi construiesc singur un PC. Vremuri faine, vremuri dragi, vremuri demult apuse. Tot atunci am prins şi dragul de jocuri pe calculator, că-n fiecare după-amiază, după orele de servicu, “băgam cîte o reţea” cu colegii de birou. Ba un Wolfenstein, ba o FIFA, ba un Colin McRae sau un Unreal. Şi evident că acolo jucam pentru prima oară jocurile noi, pe care toată lumea le-aştepta cu sufletul la gură.

Ei – cea mai drăguţă experienţă din perioada aia şi care (culmea!) zici c-o fost trăită special pentru proba asta – a fost cea trăită cu apariţia primului MAFIA. Tre’ să menţionez că pînă în ziua cu pricina – aveam în dotare un calculator standard de serviciu, cu minimul necesar de dotări.

Mnoah – şi-mi instalez eu MAFIA şi-i dau drumul. Pffff….nebunie! Meniu mişto, muzici bune – abia aşteptam să termin cu setările şi să încep jocul, să văd şi eu mult-lăudata de către colegii de la tehnic – grafică a jocului. Şi-ncepe. Şi io mă uit ca bou’: o stradă, din nou muzică faină, nişte clădiri gri pe marginea drumului şi un şasiu de maşină. Atît. Mnoah, zic, poate tre’ să construiesc eu ceva la maşină întîi; şi pornesc înainte pe şosea. Mai chinuit, mai smuls, mai cu lag – da’-şi dă drumul. Şi-ajung la prima curbă la stînga. Neînvăţat încă cu manevrele – nu-mi iese la fix – şi mă sui un pic pe ceea ce părea a fi trotuar. Şi POC! Un mesaj cu roşu în mijlocul ecranului, ceva de genul:

“MISSION FAILED. YOU KILLED INNOCENT BY-STANDERS”

WTF?! Reiau. De vreo 4-5 ori. Same crap, doar curba era uneori alta. Moment în care mă enervez, sting din buton calculatorul, îl trîntesc pe masă, îl desfac, scot din el placa video şi fuguţa la Mirel la magazie: “Bre! Dă şi mie-n plm o placă video ca lumea, să mă pot juca şi io porcăria aia de Mafie!” Omul se conformează, îmi pune-n mînă un GeForce şi eu fac cale-ntoarsă şi repet în ordine inversă paşii. Pornesc jocul: maşini de epocă, copaci, flori, nori, alte maşini, clădiri colorate, un pic de ceaţă şi pe trotuare – oameni! Mulţi oameni! Innocent by-standers! F***in’ ‘ell, zic! Ni ce ţi-i şi cu plăcile astea video! Needless to say că am savurat maxim jocul, iar pe placa cu pricina s-a făcut bon de consum şi n-a mai părăsit PC-ul meu curînd… Oricum, cert e că atunci m-am lămurit definitiv cum stă treaba cu plăcile video, deşi de momente gen MAFIA m-am mai lovit de cîteva ori (cu FarCry-urile, cu ceva NFS-uri, etc.)

Revenind însă la viitor (ce fain sună!) – mi-e greu să vizualizez ceva. Dacă nu de altceva, măcar pentru că, aşa cum ziceam, am pierdut contactul cu jocurile. Şi cum nici măcar pe forumuri de gaming nu mai intru – n-aş vrea să dau cu mucii-n blid şi să-mi imaginez io cine ştie ce minune, despre care să aflu că există deja pe piaţă de vreo 2 ani… Adică, pînă la urmă, gaming industry-ul e, împreună cu high-tech-ul în general, una dintre industriile care se dezvoltă cel mai repede, mult prea repede ca să le mai pot eu urmări.

Însă, dacă tot m-aţi provocat, o să vă zic totuşi ceva: dacă e să vreau cu adevărat ceva de la un joc de-ăsta, dacă îmi doresc cu-adevărat să apuc să trăiesc ceva – apoi musai să fie genul de joc din “The Game“, genul de realitate virtuală în care tu eşti propriul tău personaj, unde jocul uită a mai fi joc şi devine realitate paralelă, realitate unde te poţi ascunde, unde poţi fugi, de unde, la o adică, poţi să nu te mai întorci.

Şi mă-ntreb atunci retoric: mai am oare de aşteptat? Sau realitatea mea e virtualul altcuiva deja?

Material scris pentru SuperBlog 2013