there's someone in my head – but it's not me

-Chiar credeai c-ai să scapi? Înspre unde, înspre cine, înspre ce anume vrei să fugi? Știi bine că locul tău e lîngă mine. Știi bine că niciodată n-ai să poți să dispari de-aici, din gîndurile mele, din mîinile mele, din mormanul meu de trecut. Libertatea n-are să-ți fie niciodată la îndemînă, niciodată a ta, odată ce mi-ai fost, cîndva, mie parte din viață. Am să te țin mereu aproape, lîngă mine, parte din mine, parte din tot ce vreodată am fost și amănunt al tot ceea ce voi putea vreodată să fiu. M-ai făcut mai bun, m-ai făcut mai altfel, m-ai făcut mai eu decît aș putea eu vreodată s-o fac. De ce ți-aș da drumul? De ce m-aș ciopîrți pe mine de tine? De ce m-aș lăsa incomplet și sărac, atîta vreme cît știu că mi te pot ține aproape? Hai, spune-mi! De ce?

Reeija ne provoacă din nou, de data asta MAI fain ca-n primăvară, anume să ne imaginăm în ce alt fel am putea utiliza gențile de damă, cu ce altceva le-am înlocui dacă am putea, sau – variațiuni pe temele astea. Sîntem mulți, cred, cei ce-avem pe undeva printr-un colț de casă un dulap, un sertar, o cutie – sau toate laolaltă – de amintiri. Bucăți din ceea ce-am fost, amănunte nesemnificative – dar pline de emoții – dintr-o relație, un moment, o viață. Petece de hîrtie scrise mărunt, fotografii, bilete de tren, ori de film, ori de teatru, flori uscate, brichete, pietre, inele, bucăți de ziare ori ambalaje de ciocolată. Toți le avem, undeva, dosite de noi înșine și de cei cu care ajungem a ne împărți viața.

Fiecare bucățică de-asta de ceva palpabil și a tine cel vechi mirosind – e în strînsă legătură cu un set întreg de amintiri, de imagini puse bine-n minte, aranjate frumos pe categorii și asezonate cu zîmbete. Și grămezile cresc, amîndouă, necontrolat. Cutia cu memorabilia devine din ce în ce mai mare, ocupă din ce în ce mai mult spațiu fizic, în timp ce amintirile se bulucesc unele peste altele într-o minte ce tot mai greu face față, tot mai greu asociază imagini și chipuri, clipe și mirosuri, relații și sentimente.

Și mă gîndeam cît de simplu ar fi să ai la îndemînă un fel de geantă pe care s-o poți mereu purta cu tine, un fel de plic asemeni celor asortate ținutelor de seară, în care să poți arunca, în orice moment, orice minuscul obiect ce trezește în tine emoții. Și ele să se aranjeze frumos, pe ani, pe oameni, pe locuri, pe sentimente, pe orice altceva ți s-ar părea ție relevant și să poți, în orice clipă, să deschizi gentuța minune și să scoți din ea întocmai nimicurile asociate gîndului nebun.

Să n-aibă limite, să nu se umple niciodată și să rămînă mereu mică și la îndemînă de purtat. Să fie un fel de mini-me, doar că de data asta unul bun. Cel mai bun, construit asemeni unui puzzle – din cele mai bune momente ale fiecăruia dintre noi. Și mi-ar plăcea, în momentul în care ai sta față în față cu un om cu care-ai împărțit cîndva o amintire – să poți face schimb de plicuri; și amintirea ta să scoată la iveală prețiozitățilelui și viceversa. Ar fi un duel de zîmbete, un duel de priviri, o revărsare de bine.

Și sînt convins c-am fi cu toții mai buni, retrăind împreună aceeași amintire, privită din unghiuri diferite. Ne-am redescoperi, unii pe alții și noi pe noi, în lumi diferite, în alte culori.

Ofer plicul meu cui vrea a mă-nvăța pe de rost…

Material scris pentru SuperBlog 2013