“– Nu reuşesc să înţeleg de ce eşti aşa.
– Adică?
– Adică ai tot ce-ţi trebuie ca să nu fii cum eşti.”
Mereu te-am perceput ca fiind singurul om pe care mi-ar fi plăcut vreodată să-l am cu adevărat în preajmă. Dimineţile de duminică, alături de tine, prin soare timid şi ferestre murdare de mansardă, prin aşternutul cald încă şi mirosul dulce de parchet vechi – mereu au sa mi te aducă aproape, mic dejun francez al tinereţii mele. Niciodată n-ai să-mi poţi fi toamnă; mereu ai să rămîi primăvara mea, doar a mea, cu soare călduţ şi cer neterminat de albastru, cu verde pe la ochi şi cîţiva stropi răzleţi pe glezne. Şi da, dacă ai fi parfum – mi-ai fi ploaie. Ploaie bună dimineaţa devreme, pe la 6, cînd abia deschizi ochii şi zîmbeşti. Ploaie nici rece, nici caldă, ca mîncarea zmeului de cînd eram copii, ploaie dragă ce-ţi bate la uşă, ţinîndu-se de mînă cu mirosul plăcut de praf ridicat de pe caldarîm. Mi-e drag să te văd tristă, neliniştită şi singură, în absenţa mea, pe canapeaua de pluş ieftin, desculţă şi despletită, aşteptînd ceva, mereu altceva, mereu pe mine altfel. Lumea mea se lumineză de cîte ori deschid uşa garsonierei şi te văd, fericirea mea stă în întrebările tale frivole, în răspunsurile pe care le cauţi avid cu mîinile şi ochii, în soluţiile pe care mereu ai să le găseşti tuturor problemelor imaginare pe care doar tu le percepi. Eşti uneori mai ordonată în gînduri decît în şifonier, iar alteori gîndurile ţi se amestecă haotic unele cu altele, ale tale cu ale mele, mă-nvălui în nelinişti doar ca să mă trezeşti la realitate cîteva minute mai tîrziu, scoţînd la iveală celalalt eu, cealaltă tu, cea mică şi dragă, cu zîmbetul larg întins pe faţa adormită de fiecare dată cînd sună alarma, dimineaţă de dimineaţă, pierdută între visul de cu o noapte înainte şi dragostea mea cu gust amărui de noapte caldă. Ţi-am dat, necondiţionat, tot ce-am avut în mine mai de preţ, fără să-ţi cer nimic altceva decît dimineţile de primăvară, în linişte, cu tine alături, cu gîndurile răvăşite între cuvinte şi cuvintele aşternute pe toate bucăţile de hîrtie din casă. Confuză – îmi scrii poezii despre toamnă primăvara şi eu îţi zîmbesc cald de fiecare dată cînd le citesc. În lumea mea – eşti labirintul în care-mi place să mă pierd, în disperarea de-a scăpa de toţi şi de toate. În lumea mea – mi-ar plăcea să ne plimbăm împreună ţinîndu-ne de mîini, unul în sufletul celuilalt, nesfîrşit şi cuminte, temător şi jilav, asemenea ierbii în zori. În lumea mea – eşti tot ce poate fi mai bun, mai drag şi mai aproape-n viaţa unui bărbat. Departe de a fi perfectă, departe de a fi aşa cum ţi-ai dorit – eşti tot ce-am visat vreodată la femeia mea.
there's someone in my head - but it's not me 