Cea de a noua probă a Spring Superblog 2013, sponsorizată de Elegantine, vine cu o provocare: e arta lux – sau luxul o artă? Graniţa dintre ele e, pînă la urmă, aproape imperceptibilă – iar diferenţa între cele două o dă no man’s land-ul dintre ele şi unde pe parcela neutră alegem fiecare dintre noi să ne situăm. Nu cred că definiţiiile artei şi luxului sînt în vreun fel mutually exclusive, la fel cum nu cred că vreuna din ele trebuie, obligatoriu, să o conţină pe cealaltă.
Pînă la urmă – arta nu e altceva decît o chestiune de subiectivism, care încalcă oarecumva flagrant noţiunea împămîntenită conform căreia De gustibus non est disputandum. La un moment dat – cineva, din motive pe care o să le amintesc mai tîrziu, declară că ceva este, de azi înainte – artă; şi că, vrînd nevrînd, de azi încolo tre’ s-o luăm ca atare, ca pe ceva frumos şi bun de împodobit casele, ceva la care tre’ să ne uităm toţi tîmp, în admiraţie, cu capul uşor înclinat într-o parte, ochii mijiţi şi bărbia mîngîiată în mişcări lente ale arătătorului şi degetului mare ale mîinii drepte, al cărei cot se sprijină în palma mîinii stîngi. Şi musai, în mintea tuturor, trebuie să se nască (nu-i obligatoriu să i se şi raspundă) – întrebarea care mi-a marcat mie orele de română în anii de şcoală: “oare ce-o vrut să zică autorul?”
Pentru mine, arta ar trebui să rămînă ceva la latitudinea fiecăruia. Fiecare dintre noi ar trebui să ne putem defini arta, aşa cum e ea percepută prin propriii ochi. Ceea ce pentru tine poate fi mind-blowing – are toate şansele ca pentru cel de lîngă să nu însemne absolut nimic. La fel cum ceea ce îi va părea lui cel mai frumos lucru creat vreodată de mîna unui om – ţie să-ţi semene mai degrabă a revărsarea gîndurilor perverse ale unui dezaxat cu probleme grave la mansardă, pe o coală de hîrtie, o pînză sau o bucată de marmură ori lut. În lumea mea, arta ar trebui să fie definită ca ceva ce-ţi dă o stare de bine, prin simpla interpunere între tine şi realitatea din juru-ţi. Ceva ce odată privit – te duce in your happy place, ceva care-ţi umple golurile a tot ceea ce n-ai fost tu în stare să exprimi. Dar TU, nu alţii! Arta o poţi găsi în desenele piticilor tăi, în mugurii magnoliei primăvara, în felul în care se-mbracă femeia pe care în secret o iubeşti, în cuvintele pe care le găseşti dimineaţa pe un bilet pe frigider, în orice…
Din păcate însă – trăim într-o societate în care, pînă şi arta (de data asta indiferent de definiţia ei) a trebuit coborîtă la nivel de bun de consum. Şi-abia acuma ajungem la transformarea ei în lux. Să presupunem că sîntem contemporani cu Neluţu, un individ şters, fără familie ori obligaţii, a cărui singură pasiune în lumea asta e să picteze căluţi înconjuraţi de maci, în singurele 4 culori pe care le are, rămase într-o cutie de lemn de la tatăl său: verde, galben, albastru si mov. Neluţu pictează neobosit, căluţi peste căluţi, maci peste maci, zi de zi, sute de tablouri mici, aruncate prin toate colţurile garsonierei. Pînă la sfîrşitul vieţii (nu foarte lungă; Neluţu evident bea în timp ce pictează, vodcă ieftină, singura pe care şi-o poate permite din ajutorul social), personajul nostru a pictat 2633 de căluţi înconjuraţi de maci, care rămîn aruncaţi în toate colţurile garsonierei, odată cu moartea lui, Neluţu neavînd nici un fel de rude. Două luni mai tîrziu, un domn bine, să zicem critic de artă (o meserie pe care personal nu o înţeleg şi o detest!) cumpără apartamentul lui Neluţu, în scopul de a-l transforma în reşedinţă de noapte, în care să-şi împartă iubirile cu diverse domnişoare îndoielnice. Odată intrat în garsonieră pentru o inspecţie înainte de a face investiţia – descoperă căluţii personajului Neluţu. Studiază cîţiva dintre ei şi hotărăşte că tablourile cu pricina pot deveni noul breakthrough în materie de artă frivolă, atît de căutată în cercurile pe care el le frecventează. Aşa încît – adună cele 2633 de pînze mici, pe care le expune într-un cadru opulent, în propria galerie din centrul oraşului. Invitaţi de seamă, discursuri din care nimeni nu înţelege nimic dar toată lumea zîmbeşte doct, şampanie, caviar, lumini calde, aplauze. La sfîrşitul serii – 1500 de căluţi au plecat deja spre diverşi alţi domni bine, la preţuri cuprinse între cel al unei Dacii vechi şi cel al unui apartament mai mult sau mai puţin modest. Averea criticului nostru creşte considerabil – şi arta a mai cîştigat un membru marcant. Cîteva săptămîni mai tîrziu, restul căluţilor se vînd la preţuri exorbitante într-o galerie din Paris. 50 ani mai tîrziu, Neluţu se studiază în şcoli, iar căluţii lui, împrăştiaţi acum prin toată lumea, se vînd doar între colecţionari, la preţuri ce au depăşit demult orice limită a bunului simţ.
Pînă la urmă – arta devine inevitabil un lux, din snobismul nostru ca societate, din nevoia individului de a arăta semenilor cît de mult a urcat el pe scara socială, din dorinţa de a fi altfel, mereu altfel faţă de cei din juru-ţi. Arta în sine – nu e şi nu ar trebui vreodată să fie privită ca lux. Deţinerea ei, ca şi bun de consum, însă – o transformă în cel mai luxos lucru pe care cineva îl poate avea. Ceea ce, pentru mine – transformă ceva ce cîndva aş fi putut privi ca şi artă – în nimic alta decît un lucru comun, care nu prezintă nici un fel de interes şi nu-mi stîrneşte nici un fel de umectări. Pentru mine Mona Lisa n-o să fie nimic altceva decît portretul unei doamne grăsuţe şi relativ urîţică, iar Eminescu un tînăr cult şi foarte îndrăgostit; dar cam atît. De-aia la Luvru nu m-a interesat niciodată să intru şi am preferat să mă plimb prin curte, la fel la Versailles. De-aia nu citesc ce citeşte toată lumea şi de-aia nu-mi place Brâncuşi. Las toate astea ca subiecte de discuţii aprinse între snobi; eu prefer lucrurile simple, nealterate de nevoia cuiva de îmbogăţire ori show off. Dar care încă mă bucură de cîte ori le privesc sau citesc sau aud, care încă îmi dau starea de bine şi calm, dar pe care încă sînt printre puţinii care le înţeleg, sau care măcar au impresia că ştiu ce-a vrut să spună autorul.
La fel – luxul devine o artă în momentul în care alţi domni bine, plictisiţi de simpla opulenţă a traiului zilnic – declară că de azi nu mai poţi afişa lux decît sub formă de operă de artă. Că ai nevoie de training special pentru a te îmbrăca în ţoale de firmă şi că numai în urma unei analize complete, efectuată de un grup de experţi – mai poţi să bei Hennessy şi să pipi Cohibe cu ceilalţi domni bine din viaţa ta.
Pînă la urmă – totul e relativ. Totul se rezumă la cine, ce şi cum defineşte, în ce context, în ce perioadă de timp şi în compania cui. Iar felul în care fiecare dintre noi alegem să ne raportăm la arta ca la un lux sau să înţelegem luxul ca pe o artă – depinde de propriile decizii. Sau, cel puţin, ar trebui să depindă de propriile decizii. Dar pînă şi genul ăsta de alegeri – depinde, inevitabil, de alte alegeri: să avem azi propriile păreri, sau să ne aliniem cumincior turmei, aşa cum ne-nvaţă tanti de la televizor?
Arta ar trebui să vină din suflet, simţită mai mult decît impusă; iar luxul ar trebui să apară de la sine, crescut mai mult decît construit.
there's someone in my head - but it's not me 