there's someone in my head – but it's not me

A patra probă a Spring SuperBlog2013 e prima care chiar îmi place, e de-a mea, de la mine din curte. Sponsorizată de Nemira, ne cere (proba, sau Nemira prin probă 🙂 ) să scriem o scrisoare de dragoste, să ne lăsăm pradă emoţiei şi romantismului.

Apoi cine mă citeşte regulat ştie că la mine fiecare textuleţ e, în esenţă, o scrisoare de dragoste. Aşa scriu cel mai bine, aşa mi-e cel mai drag: ca şi cum în fiecare zi m-aş îndrăgosti din nou, pentru prima dată, mai tare şi mai frumos decît în ziua ce tocmai a trecut, mai curat şi mai plin de emoţie. Mai mult decît atît – peste tot prin casă, pe foi, prin caiete, pe hard-uri sau pe diverse site-uri – am tot felul de texte, care mai de care mai potrivite temei ăsteia; şi fiecare avînd, la origini, cîte un motiv bine întemeiat pentru care au fost scrise.

Aşa că m-am hotărît ca pentru proba asta să folosesc un text mai vechi, uşor adaptat, text iniţial gîndit a fi parte dintr-o carte pe care am în plan s-o scriu cîndva 🙂 Big dreams, desigur 🙂 Aşa că, without any further ado – luaţi de vă bucuraţi (ştiu c-o să mă urîţi pentru font-ul mic; lăsînd însă deoparte orice alte considerente – şi fontul în sine e parte din poveste…):

_{Am încercat din răsputeri; am dat din mine ce-am avut mai bun, mai scump, mai drag şi mai din suflet, în încercarea aproape disperată de-a mă apropia de tine. Ţi-am zis de zeci de ori pînă acuma, poate – şi am să-ţi zic din nou, de alte cîteva zeci de ori; am să-ţi zic pînă ai să-nţelegi, pînă cînd ai să te saturi de mine şi cuvintele mele, mai mult decît ai facut-o deja; am să devin mai mult decît obositor, mai mult decît agasant, mai mult decît orice boală ce te-ar fi putut măcina vreodată, am să muşc din tine tot ce mi-a mai rămas de muşcat, tot ce mai e carne de smuls cu dinţii, tot ce mai e viaţă de supt din tine, ca seva din flori. Dacă încă nu ţi-am atins pragul de sus – am s-o fac acuma, conştient şi voit, dureros de sincer şi-ntr-o ultimă încercare fără speranţă. Ce nu ţi-am zis pînă acum – o s-o fac de-aici încolo; ce ţi-am zis deja – am să repet; ce n-o să-ţi pot vreodată zice – am să fac în aşa fel încît să înţelegi.}

_{E ultimul lucru pe care o să ţi-l scriu vreodată; de fapt – de data asta pot să-i zic cu mîna pe suflet „scrisoare”; mai mult – are toate şansele ca pînă la capăt să fie chiar una de dragoste, măcar într-un fel, măcar ca şi emoţie, măcar ca şi mărturisire. E păcat că prima trebuie să fie şi ultima. Oricum – indiferent cît de mult mi-ar plăcea provocările şi jocurile, oricît de incitat am fost de nivelul mult peste medie al jocurilor tale, al provocărilor tale de zi cu zi – pînă şi eu am limite; pînă şi mie îmi ajunge de la un moment dat încolo. Nu mai am nici răbdare, nici nervi, nici motivaţie. Jocurile cu tine se vor fi sfîrşit înainte de a termina eu de scris rîndurile astea; jocurile cu tine se vor fi sfîrşit de fapt – înainte de a fi început. Am fi putut juca nenumărate jocuri împreună, am fi putut crea propriile noastre reguli pentru jocuri jucate de alţii înainte, am fi putut fugi unul după altul şi ne-am fi putut opri oricînd, într-un hohot de rîs. Tu ai pus însă capăt tuturor: jocurilor, mie, ţie, nouă. Nimic n-ai lăsat să curgă, nimic n-ai lăsat la voia întîmplării. Nevoia ta de control, absolut şi de ne-explicat – a oprit din start orice încercare de apropiere, orice gest pornit înaintea cuvintelor, orice privire scăpată de sub control şi orice gînd ieşit din tipare. Mi-ai împins mîinile înapoi şi mi-ai sufocat imaginaţia; mi-ai şters cu dosul palmei zîmbetul şi mi-ai călcat în picioare cuvintele. Şi nu degeaba de-atîtea ori ţi-am zis că începusem „să mă învăţ”; cu tine, despre tine, pentru tine – eram, la un moment dat – dispus la orice compromisuri. Aş fi putut, încă o dată, să mă las călcat în picioare pentru speranţa a ceva bun la celălalt capăt al tunelului. Doar că mi-ai închis pînă şi tunelul, mi-ai sufocat pînă şi speranţa. Şi nici măcar nu le faci conştient! Totul la tine e organic, instinctiv, animalic; nici un fel de raţiune, doar reacţii impulsive. Şi cel mai trist e că n-ai fost întotdeauna aşa! Cel mai trist e că tu, cea pe care am tot aşteptat-o, cea dinăuntrul tău, cea care te ţine, de fapt, în echilibru – nu mai are nici un drept asupra ta. Totul în tine s-a schimbat; tot ce venea natural, tot ce venea sincer – totul a fost înlocuit de sentimente şi trăiri controlate; nimic real, nimic sfînt, nimic curat; iluzii, imagini, impresii. Asta e tot ce eşti. Iluzii, imagini, impresii. Fără sentimente, fără trăiri, fără nici un fel de legături cu lumea „de-afară”, cu cei ce încearcă să-ţi fie aproape…}

_{Nici nu poţi să-ţi imaginezi cît de mult aş vrea să-ţi ştiu durerea! De unde vine, de cînd şi cine e responsabil. Cîteodată ţi se citeşte pe chip, în ochii ăia minunaţi, cîteodată uiţi unde eşti şi pentru o clipă – te transformi. E greu de observat, ce-i drept – dar odată ce-ai prins momentul – devine din ce în ce mai uşor să urmăreşti scăpările. Şi sînt multe, sînt dese. Şi foarte, foarte scurte; fracţiuni de secundă în care privirea ţi se pierde undeva, fracţiuni de secundă în care gestul îţi rămîne mînă întinsă şi zîmbetul devine din ce în ce mai mic, înainte de a se stinge; pauze aproape insesizabile în mijlocul unei fraze şi un fel de încetinire a tot ce e-n jurul tău. Şi pe cît mi-e de drag să te privesc în momentele alea de maximă vulnerabilitate – pe-atîta de mult ceva din mine se strînge, ca-ntr-un pumn mic, asemenea ridurilor din jurul ochilor plînşi, se strînge şi doare. De fapt – alea sînt momentele în care simt cel mai tare nevoia de-a te lua în braţe. Alea-s momentele în care te-aş ţine de mînă, fără cuvinte, mut şi aproape, mai aproape decît orice alt fel de apropiere. Şi-n secunda imediat urmatoare – revii printre noi, cealaltă tu: şi rîzi, şi spui cine ştie ce prostie sau, mai degrabă – faci cîte-o „mărturisire” cît mai şocantă, cît mai fără nici o legătură cu subiectul, ori oamenii din juru-ţi, ori locul; trebuie obligatoriu să fie ceva care pe moment obligă lumea la reacţii necontrolate – care în maxim 10-15 secunde trebuie să mute focusul în altă direcţie; şi-n acelaşi timp – trebuie să fie ceva care se lipeşte adînc în mintea tuturor celor prezenţi, încă o cărămidă în construirea imaginii pe care conştient vrei s-o laşi în cei din preajma ta, încă ceva complet pe lîngă realitate – dar incredibil de bun ca şi scut. Şi-apoi totul revine la normal, pînă la următoarea scăpare.}

_{De fapt, dacă stau să mă gîndesc – cred că ştiu în ce moment se-ntîmplă scăpările. Tu trebuie să fii mereu prezentă activ, în tot ceea ce se întîmplă în jurul tău. Niciodată nu trebuie să pierzi controlul, niciodată atenţia nu trebuie mutată de la subiectul principal, pe care tu îl manipulezi. Şi aici ai un adevărat talent, în a manipula; fie că e vorba de indivizi, fie că e vorba de grupuri, fie că e vorba de subiecte de discuţie sau activităţi sociale. Controlezi totul, subtil, din afară. Despre ce povestim, ce ne jucăm, cu cine ne atingem (şi mai ales cînd), ce e tabu şi ce aruncăm deschis pe masă – totul, în final, se va face conform planului tău, cerinţelor tale, nevoilor tale. Nimic în jurul tău, nimic din tine nu e întîmplător. Şi asta te ţine, de fapt, pe linia de plutire. Asta te face activă, iar activitatea te ţine departe de tine. De-aia tu nu ai timp liber! De-aia tu mereu ai planuri. De-aia niciodată nu eşti de găsit, sau mai degrabă de aşezat – oriunde în altă parte decît locul bine ales de tine înainte. Tu trebuie să deţii în permanenţă controlul, asupra a tot şi toate ce se întîmplă în jurul tău. Şi-n momentul în care, pentru doar o secundă, ai pierdut în vreun fel respectivul control – te pierzi şi te uiţi tu pe tine. Şi-atunci apare privirea pierdută, zîmbetul pe cale de dispariţie, mîna rămasă întinsă şi pauza dintre cuvinte. Atunci devii tu, cea pe care nimeni nu mai are voie, vreodată, să o întîlnească.}

_{Şi de fapt – cea mai mare frică a mea în ceea ce te priveşte nu e rezultatul îngropării conştiente a sinelui bun, pe care o descriam mai sus; ci, mult mai rău, mult mai dureros – perspectiva, posibilitatea existenţei duplicităţii. Faptul că eşti falsă în tot ceea ce spui şi în tot ceea ce faci – nu e nici pe departe la fel de rău ca, spre exemplu, dedublarea. Posibilitatea existenţei a două personalităţi, fiecare punînd stăpînire pe tine (mai mult sau mai puţin controlat!) în funcţie de subiecţii în jurul cărora acţionezi, dominîndu-te prin însăşi dominarea celor din jur, alternativ şi deseori diametral opus – mă sperie cum puţine lucruri m-au speriat vreodată. Refuz să cred că eşti tu asta – însă nu pot să nu admit că posibilitatea există.}

_{Dacă stau să mă gîndesc un pic, şi să fiu sincer cu mine – undeva în subconştient – ăsta a fost însă, totuşi, unul din motivele  disperării mele în încercarea de apropiere de tine. Ţi-am zis că niciodată nu te-am perceput conştient şi la nivel declarativ – nici ca şi amantă, nici ca şi iubită, nici ca şi jucărie sexuală, nici ca nimic din cele care poate ar părea fireşti. Nu ţi-am zis însă niciodată care anume a fost raţiunea mea, pînă la urmă. Dar ţi-am zis că tu eşti altfel, şi greu de înlocuit. De fapt – raţiunea e simplă: te-am simţit atît de aproape (de fapt nevoia de a te simţi aproape era atît de acută) pentru simplul motiv că din prima zi cînd te-am văzut  am ştiut că eşti altfel. Altfel decît orice femeie pe care am cunoscut-o vreodată, altfel decît orice om care mi-a fost vreodată aproape; erai mister; nimic din tine nu mi-era cunoscut, nu mi-era la îndemînă; puteam, oricînd, la orice oră  să te tranform în iubită, în amantă, în jucărie sexuală, în statuie la picioarele căreia să mă închin, în cea mai bună prietenă, în fuck-buddy, în tăinuitor sau confident, în orice. Ţi-am simţit de atunci, din prima zi, posibilitatea duplicităţii. Te-am simţit altfel şi te-am luat ca pe o provocare. Testul meu suprem, dacă vrei. Pe care l-am picat, cu brio, pare-se că. Nimic din tine nu mi-e în vreun fel mai aproape ca atunci, în prima zi; nimic din tine n-am reuşit să îmi apropii, nimic palpabil, nimic măsurabil, nimic căruia să-i pot zîmbi. Mi-am promis că am să te desfac în bucăţi şi-am să găsesc adevărul din tine. Mi-am promis că tu ai să mă vrei în preajmă-ţi mereu. Mi-am promis că n-ai să îmi mai fii, în vreun fel, străină. Şi constat după atîta amar de vreme că nimic nu mi-e mai străin decît tine. Nimic din tine nu ştiu, nimic din tine nu înţeleg. Şi provocarea a devenit oboseală; şi oboseala tristeţe. Şi nu mai pot. Nu mai pot AŞA, nu mai vreau AŞA. Mă declar, pentru prima oară, învins. Mă declar, pentru prima oară, pus în dificultate la propriul meu joc, cu propriile mele reguli. Cineva, una dintre tine – m-a făcut praf. În detrimentul celeilalte, celorlalte, tuturor. Şi oricît de tare încă mă intrigă TOT ce are legătură cu tine – pun armele jos; e o bătălie pe care nu mai pot, nu mai vreau să o port. Nici măcar armistiţiu nu vreau; nici măcar pace. Mă declar, îmi urlu în gura mare tuturor celor dispuşi să  m-audă – înfrîngerea. Ai cîştigat, minune, şi de data asta! Şi cu mine. A meritat?}

_{Şi nu vreau să te las în urmă; nu vreau să te pierd, nici măcar pe tine cea pe care niciodată nu te-am avut în vreun fel; nu vreau sa-ţi întorc spatele, nu vreau să nu te mai aud pisicindu-te; nu vreau să nu-mi mai zîmbeşti; nu vreau să nu-mi mai scrii, din senin şi subtil, că ţi-e dor; nu vreau să nu mă mai gîndesc la tine de cîte ori văd un trandafir. Şi nu pot nici să mai stau lîngă tine; nu pot să aştept la nesfîrşit să-nţelegi şi să vrei, să-nţelegi şi CE vrei; nu te mai pot privi ştiind c-o să mă topesc tot şi ce e mai tîmp în mine are să iasă triumfător înainte; nu pot să mai văd zîmbetul ăla îndreptat către mine, fără să-l vreau al meu, doar al meu, oricînd şi oriunde; nu pot să mai ştiu că vreodată, în vreun fel, ţi-a fost sau are să-ţi fie – dor.}

_{Nu mai pot să văd cum orele, zilele, lunile – trec pe lîngă mine şi singurul lucru care mă ţine întreg de la o zi la alta e gîndul la tine. Nu mai pot să nu fac nimic, să renunţ la toate – de la viaţă socială pînă la micile bucurii de fiecare zi – doar din speranţa că ceva bun are să se întîmple. Ceva ce nici măcar n-are legatură cu viaţa socială sau micile-mi bucurii. Nu mai pot să-mi fie teamă sa-ţi pun întrebări, doar pentru că nu ştiu cum au să fie înţelese. Nu mai pot să-ţi scriu, doar ca apoi să stau să aştept zile-n şir un semn de la tine; pe care niciodată nu îl dai; sau, mai rău, la cel mai mic semn din partea mea cum că aş aştepta ceva de la tine – brusc să devii agresivă şi să te-nchizi cu totul, asemeni scoicilor. Nu mai pot să mă prefac că nu-mi pasă, nu mai pot să mă prefac că nu exişti, nu mai pot şi nu mai vreau să mă consum inutil în preajma şi datorită ţie.}

_{Şi nu vreau, în vreun fel, oricare, să te constrîng înspre orice nu ţi-e la îndemînă. Poate ar trebui cu ocazia asta să-mi cer scuze pentru toate compromisurile pe care le-ai făcut pentru mine; indiferent cît de mici au fost. Ştiu că ţi-au fost toate peste mînă şi-mi pare rău. Şi nu ştiu de ce mi-am amintit de finalul scrisorii lui Vania, din ultimul volum din „La Medeleni”: „Iartă-mă şi uită-mă”. Mi-ar plăcea să fie aşa simplu, pe undeva. Dacă nu de altceva, măcar pentru că eşti un om bun, în sufleţelul tău, care merită mult mai mult decît a primit pînă acuma. Şi poate şi asta explică răul din tine, pe de altă parte…}

_{Te-aş fi putut iubi. Te-aş fi putut iubi cum nu te-a iubit nimeni niciodată; şi cum poate nici n-o s-o facă nimeni vreodată (prea tare te temi de iubirea cuiva!). Te-aş fi putut iubi frumos, exact atît cît mi-ai fi dat voie, exact atît cît ai fi avut nevoie. Ţi-aş fi umplut fiecare gol lăsat în tine de bocancii altora, aş fi fost acolo de fiecare dată cînd ai fi avut nevoie de mine, aşa cum aş fi ştiut eu mai bine, aş fi putut muta şi munţi pentru tine şi oameni şi sentimente şi orice. Te-aş fi iubit curat, frumos, copilăreşte uneori, sălbatic atunci cînd ai fi simţit nevoia, te-aş fi iubit cu mîinile, cu ochii, cu fiecare clipă departe de tine, cu gînduri şi imagini, cu apropiere şi drag, cu ziuă sau noapte, cu tot ce-ai fi cerut de la mine, mereu. Aş fi putut să fiu tot ce-ţi lipseşte şi tot ce niciodată n-ai ştiut că ai vrea. Aş fi putut să dau mai mult decît ai fi putut tu primi. Şi-n schimb – mi-ar fi plăcut doar să te ştiu lîngă mine, seara tîrziu şi dimineaţa devreme.}

_{Aş fi putut să-ţi fiu cel mai drag prieten. Femeie aş fi fost atunci cînd m-ai fi vrut şi cel mai de încredere bărbat atunci cînd mi-ai fi cerut-o. Te-aş fi ţinut de mînă în timp ce plîngi, ţi-aş fi şters lacrimile şi te-aş fi strîns în braţe. Aş fi rîs şi aş fi plîns cu tine, aş fi construit scenarii cu tine, ne-am fi prostit împreună şi-am fi schimbat lumea în ceva bun şi la-ndemînă nouă. Prieten ţi-aş fi putut fi, cel mai bun, şi confident şi martor, tăinuitor şi frate mai mare. Aş fi-mpărţit cu tine mîncarea de-acasă şi ultimii bani de ţigări şi-aş fi venit la capătul lumii după tine doar dup-un telefon primit. Ne-am fi dat cu sania iarna și ne-am fi plimbat primăvara prin parc. Ţi-aș fi împletit părul și ți-aș fi dat un tricou de-al meu cînd ai fi venit în vizită, doar ca să-ți fie bine. Fericirea ta mi-ar fi fost drag lucru aproape, şi nimic nu m-ar fi îndepărtat vreodată de tine.}

_{Aș fi putut fi orice m-ai fi vrut tu a fi. Orice, oricînd ți-ar fi fost ție la îndemînă, cum ți-ar fi fost ție la îndemînă. De toate și nimic aș fi fost pentru tine. Tot ce trebuia să faci era să-mi spui. Tot ce-aveam nevoie era să știu. Ți-am mai spus asta, știu că ți-am mai spus-o. Trebuia să-mi spui, să știu; trebuia să înțelegi, să hotărăști, să știu c-ai înțeles și ai ales ceva, orice. Nu poți să te joci cu mine, nu la nesfîrșit, nu pentru totdeauna, nu fără consecințe. Nici măcar nu contează, acum, pentru mine – cîtă relevanță au consecințele astea pentru tine. Habar n-am cît și dacă îți pasă în vreun fel, dacă ceva din tine, din viața ta se va schimba în vreun fel. Habar nu am și nici nu cred că mai contează dacă eu știu sau nu, dacă mă doare sau nu, dacă îmi pasă sau nu. De prea multe ori n-a contat pentru nimic ce-am crezut, sau simțit, sau gîndit sau știut eu; de prea multe ori m-am simțit în plus lîngă tine, cu tine; de prea multe ori ai făcut din mine obiect de decor. Dacă stau și privesc în urmă, ne-alterat de emoții – mi-e atît de clar c-am fost de-atîtea ori mai mult decît penibil, nimic alta decît călcat în picioare și umilit. Frumos și subtil, cu zîmbet pe buze și ochi mari, exemplu de manipulare, artă expusă, tu în toată splendoarea.}

_{Aș fi vrut să fii altfel. Aș fi vrut, de fapt, să mi te dai altfel. Să înțelegi că-ți știu și-ți iubesc diferitul, că poți cu mine să fii tu, așa cum nu te dezvelești în fața nimănui, ca poți înainte-mi să stai cu totul goală și să zîmbești de sub părul lung, despletit; desculță, la doi pași înaintea mea, frumoasă și ALTFEL; frumoasă și dezbrăcată de tot ce e rău, a mea, pentru mine, ALTFEL. Alături de tine, nopţile albe ar fi avut altfel de sens. Altă culoare, alt gust şi altă textură. Cu totul puteam fi altfel. Altfel putea fi motto-ul nostru, indiferent ce-am fi ales să fim. Altfel puteau fi cuvintele, atingerile, sărutul, dragostea sau mîna întinsă, zîmbetul, frunzele verzi și ploaia. Altele locurile, alți oamenii. Altfel și bine. Altfel. Și n-ai înțeles. Și n-ai vrut. Și n-ai fost. Nu ești. Nimic nu ești. Nimic.}

_{De ce totul trebuie să fie atît de al dracului de complicat cu tine? De ce nu poți fi simplă? De ce nu poți fi alb sau negru? De ce fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare zîmbet și privire trebuie analizată de o mie de ori înainte de a te putea hotărî asupra a ceea ce vrea să spună de fapt? De ce nu poți să vii să mă iei dracului de mînă, fără să zici nimic, să mă tragi după tine afară, să-mi aprinzi o țigară și să-mi zîmbești? De ce trebuie să fie așa greu? De ce?}

_{Și cred că încet aș putea să mă-ndrept spre final. Deși mi-e frică; cu cît mai aproape mă simt de finalul rîndurilor ăstora – cu atît mai tare înțeleg că totul e gata, că nu o să mai am, probabil, nimic; că tot ce mi-a fost bine și frumos și extaz și agonie – are să se termine; definitiv. Și mă tem. N-am crezut că o să ajung, nu atît de repede, nu așa, la vorbele lui Dylan:}

_[…]

_{so I came in here}

_{and your long time curse hurts}

_{but what’s worse}

_{is this pain in here}

_{I can’t stay in here}

_{ain’t it clear that}

_{I just can’t fit}

_{Yes, I believe it’s time for us to quit}

_{when we meet again}

_{introduced as friends}

_{please don’t let on}

_{that you knew me when}

_{I was hungry and it was your world}

_{Ah, you fake just like a woman}

_{you make love just like a woman}

_{then you ache just like a woman}

_{but you break just like a little girl}

_{și da… probabil că în felul meu ciudat și ne-nțeles – te-am iubit; și da… probabil că în felul meu ciudat și ne-nțeles – încă te iubesc. Atîta numai că nu mai contează și n-o să mai știe nimeni, niciodată, nimic. Și n-o să fiu Vania și n-o să-ți zic uită-mă. O sa-ți zic doar iartă-mă. Iartă-mă pentru tot ce-am făcut; și mai presus de toate – iartă-mi tot ce n-am facut așa cum ar fi trebuit, așa cum m-ai fi vrut tu. Atît am știut, atîta nu m-ai ajutat tu. Și să nu-mi iei niciodată zîmbetul ĂLA, și părul suflat de vînt, și genuchiul gol, și semnele de varicelă; și să mi te mai pisicești cîteodată, așa… de drag, cu drag, de dor; și să nu mă uiți; și să mă ierți; și să vii să mă iei de mînă într-o zi…….}

_{Și mulțumesc, minune, c-ai existat lîngă mine. Cu bunele și relele tale, cu promisiunile uitate și cuvintele nespuse. Mulțumesc că m-ai lăsat să îți scriu, mulțumesc că m-ai lăsat să TE scriu. Mulțumesc că mi-ai fost minune, mulțumesc că ai să-mi rămîi gînd. Mulțumesc…}

_eu