there's someone in my head – but it's not me

A douăsprezecea probă Spring SuperBlog 2013 e sponsorizată de Reeija, care ne invită să povestim despre un anumit moment din viaţa noastră, în cazul bărbaţilor parte din enunţ fiind: “Povesteşte-ne în mod umoristic despre o întîmplare mai ieşită din comun cînd ai ieşit la cumpărături de poşete cu jumătatea”. Acuma… sincer să fiu – nu-mi amintesc să fi ieşit vreodată cu Dana la cumpăraturi de poşete; cît despre cumpărături “mai altfel” – iar nu prea e cazul: de obicei – “shopping-spree”-urile noastre sînt cît se poate de fireşti: listă de-acasă (pe foicică sau în căpşor), un fel de jogging rapid printre rafturi sau standuri, 3-4 replici mai acide pe tema inevitabilă a banilor, mers la casă, plătit, suit în maşină, întors acasă. Şi cam atît. Aşa încît – o să încerc din nou un alt fel de abordare a temei, cu speranţa că n-o să ies prea tare în decor şi că o să captez, măcar parţial, atenţia publicului spectator.

La noi acasă, ce mai înfocată fană a poşetelor e Adra, al doilea nostru copil solar. Bine… ea e, de fapt, cea mai mare fană a mireselor; şi asta de cînd era mică mică şi trebuia dusă în weekenduri la plimbare în oraş, doar ca să vadă mirese. La un moment dat – “mireasă” era şi răspunsul la celebra întrebare “Ce vrei să te faci cînd o să fii mare?”. La ea – toate plăcerile astea sînt, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp – un fel de obsesii. La fel e acum cu poşetele: nu cred că există ieşire din casă în ultima vreme – fără poşetă. Alese de fiecare dată într-o asortare aproape perfectă cu ţinutele şi purtate de fiecare dată artistic, pe braţ, a la Moni C. – poşetele Adrei sînt întotdeauna surse de surprize. (De fapt – cred că aşa începe nebunia din poşetele doamnelor, de mici. Doar că odată cu înaintarea în vîrstă – creşte numărul de obiecte posibil a fi găsite într-o poşetă; şi, eventual, diferă natura utilizării respectivelor obiecte). La Adra în poşetă e posibil să găseşti, orice moment ai alege, unul sau toate din următoarele: păpuşi Barbie; foicele; carioci; truse de farduri (!); maşinuţe; mănuşi; bile; bani; accesorii pentru Barbie şi/sau accesorii pentru ea; bomboane şi/sau ciocolăţele; ruj; şi lista probabil poate continua – doar că niciodată n-am îndrăznit să scotocesc voit prin gentuţele ei. Cert e că, repet, aşa începe totul. De mici, viitoarele doamne şi domnişoare adună; de toate; în poşete. Sînt un fel de “hoarders”, al căror apartament e înlocuit de spaţiul aparent mic, dar incredibil de încăpător al unei poşete. Nu mai povestim de cazul în care poşeta e temporar înlocuită de gentuţa de gradi (în cazul piticelor) sau de, să zicem, un rucsac, în cazul domnişoarelor.

Şi poate de-aia pentru mine poşetele doamnelor au să rămînă mereu subiect tabu, mereu un secret bine ascuns de care nici nu trebuie, nici n-o să vreau vreodată să mă apropii. De sute de ori pînă acuma am auzit-o pe Dana zicîndu-mi “nu-mi dai te rog (sa zicem) telefonul din poşetă?” Well – HELL, no! Ţi-aduc poşeta, să cauţi tu în ea – dar eu nu-mi bag mînuţele într-însa. Şi nu că m-aş teme de monstruleţii mici care ar putea în orice moment să sară pe mine sau să mă muşte de degeţele – deşi orice e posibil! – ci pentru că întotdeauna o să mi se pară imposibil să găsesc ceva între cotloanele şi printre toate minunile ce există de obicei în poşeta unei doamne. Şi da, asta uitasem să menţionez: nu doar că au ele, doamnele, talentul de a îndesa orice în poşetă (de la un ruj mic pînă la un VW Beetle) – dar mai nou am observat o tendinţă a producătorilor de a adauga din ce în ce mai multe buzunare, buzunăraşe, compartimente mai mult sau mai puţin ascunse, teoretic cu scopul de a organiza mai bine geanta cu princina – o imposibilitate by default – dar care nu fac nimic altceva decît să accentueze, deşi aparent greu de realizat – haosul şi nebunia din poşeta unei femei. Ce găsesc însă fascinant – e că posesoarea respectivei genţi întodeauna, absolut întotdeauna va găsi orice caută în poşetă. Şi, de cele mai multe ori – într-un timp record.

Pe undeva – aş îndrăzni chiar să fac o paralelă între poşetele şi minţile doamnelor din vieţile noastre. Mintea unei femei are să-i pară orîcind, oricărui bărbat neiniţiat (a se citi “neînsurat, aşadar ne-domesticit”) – un haos complet. Niciodată “the regular, common male” n-are să înţeleagă absolut nimic din ce se întîmplă, cînd se întîmplă, cum şi de ce se întîmplă – în mintea unei femei. Fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare argument, fiecare acţiune – toate au să pară nelalocul lor, toate au să pără izvorîte asemeni unui pîrîu de munte, direct din mijlocul a nimic, ilogice, fără legătură cu timpul şi spaţiul în care se manifestă. Însă întotdeauna, dar absolut întotdeauna – fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare argument ori acţiune întreprinsă de o femeie – are în spate măcar cîteva ore de “thorough planning”; totul e gîndit atent înainte, bazat pe fapte reale, cu ţinte foarte clar stabilite în viitor. Totul se aliniază perfect unei logici (e adevărat că e una pe care noi, masculii, n-o s-o înţelegem în veac!), totul se leagă şi totul e exact acolo unde ar trebui să fie. În perfectă armonie şi asemănare cu obiectele din poşetă. De fapt – şi asta mi-a venit în minte în momentul ăsta, în timp ce scriu – cred că am putea învăţa să cunoaştem femeia de lîngă noi după conţinutul genţii celei mai dragi. Cred că e un fel de oglindire a personalităţii şi-a modului ei de raportare la lumea din jur – în fiecare din minunile pe care le ţine în poşetă şi organizarea gîndurilor ei ar trebui să se plieze perfect pe organizarea din respectiva geantă. Da, cred că aşa trebuie să fie. Cel puţin – aşa ne-am putea explica şi noi (deşi redundant pe undeva) logica din spatele gîndurilor şi cea din spatele poşetei doamnei de lîngă noi (depinde care răspuns îl căutăm).

Dar, pe de altă parte – să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: în Decembrie anul trecut – “Christmas event”-ul corporatist la care am participat, în cadrul firmei în care lucrez – a constat într-o petrecere cu măşti/costume, într-un club de fiţe. Şi cum rotiţele mele nu funcţionează toate cum trebuie şi din cînd în cînd, la alinierea planetelor – îmi mai dă cu virgulă – eu m-am prezentat ca şi o diafană, nepîngărită şi nespus de sexy Albă-ca-Zăpada de aproximativ 100 kg. De senzaţie, oricum. O grămadă de fun, poze cu gagici faine pe canapeaua din toaleta doamnelor (a once in a lifetime event!), multe alte fotografii, rîsete admirative sau crispate, mă rog….tot tacîmul. De ce-am adus în discuţie aspectul? Simplu: dată fiind ţinuta – nu mă puteam prezenta la sindrofie cu rucsacul din dotare în care sa-mi ţin toate măgăriile pe care le car după mine. Şi-n concluzie – musai o fost să mă accesorizez cu o poşetă. Şi-aşa am ajuns să adaug ţinutei un plic roşu (asortat maxim). În care – ghici ghicitoarea mea – nu-mi încăpea nimic! Şi era vorba de ţigari, telefoane, portmoneu şi cam atît! Aşa încît – pentru mine ăla o fost momentul în care am înţeles, pentru prima oară, complet şi fără nevoie de alte explicaţii, rostul poşetelor doamnelor şi aparenta nebunie dintr-însele. Nici nu vreau să mă gîndesc ce m-aş fi făcut în cazul în care ar fi trebuit să mai car după mine şi toate celelalte accesorii feminine necesare unei astfel de seri!

Aşa încît, doamnele mele dragi – respectul meu creşte în direcţia voastră, încă o dată, mai mult şi mai puternic. Jos pălăria în faţa a ceea ce trebuie să “înduraţi”, practic, în fiecare zi, doar ca, pînă la urmă tot nouă, masculilor, să ne fie mai bine. Respect şi dragoste eternă.