Posts tagged ‘Spring SuperBlog 2013’

« Older Entries  |  
March 31, 2013

A fi sau a nu fi – între parteneriat media și anonimat

Spring SuperBlog 2013 a ajuns la final. Sîntem la ultima probă. La ultimul dead-line, ultimul milestone, din punct de vedere al scriiciunii (mai avem doar de lămurit notele).

Și dacă pînă azi lucrurile au fost mai mult decît roze în curtea mea – de azi s-a produs ruptura. Și nu pentru că aș fi a sore loser (așa cum sugeram la un moment dat), ci pentru că deși sînt principial și corect, sincer și deschis, obiectiv și cu oarece cultură la activ – peste toate astea mai sînt și mut și încăpățînat, și-mi iau jucăriile și mă car acasă atunci cînd mă consider jignit, nedreptățit, mototolit și aruncat la gunoi fără a se oferi nici un fel de explicații de bun simț.

Ar trebui, în articolul ăsta, să vă scriu de ce ar trebui să mă alegeți pe mine partener media din toamnă, la următoarea ediție SuperBlog. Ar trebui să mă prezint frumos, în ambalaj colorat și cu fundiță cel puțin roșie, ar trebui să fac sluj și să zîmbesc frumos, că poate-poate îmi iese și mie ceva la afacere. Ar trebui să vă spun ce fel de blogger sînt, de ce scriu, cum scriu și de ce aș fi mai bun ca oricare ca să promovez următoarea ediție. N-am s-o fac! Și n-am s-o fac așa cum poate v-ați aștepta, n-am să-mi dau dracului principiile nici măcar în ultimul ceas. Și-am să vă spun de ce, probabil, n-ar trebui să mă alegeți pe mine – nimic. Nici partener media, nici cîstigător, nici runner-up, nici măcar finalist. Nimic.

Dezamăgirea de azi a depășit orice limite, pînă și cele impuse de mine, știind la ce mă înham acum o lună. De fapt – nici măcar nu mai e dezamăgire – e dezgust. Așa încît de-aici încolo o să zic ce am de zis, așa cum îmi vine, spurcat la gură și arogant (oricum am observat că se poartă), fără ocolișuri și pupincurisme, pentru că nu mai am nimic de pierdut! Cînd am început concursul ăsta – l-am început cu drag. L-am început cu drag, pentru că e singurul mod în care știu eu să fac lucrurile. Cu atît mai mult să scriu. Oricînd, oricui, despre orice. L-am început ca pe o provocare. L-am început pentru că, fiind la a cîta ediție e – m-am gîndit în prostia mea că tre’ să fie ceva fain și pe bune, că altfel nu rezista atîta. L-am început pentru efortul Claudiei Pătrașcu și cel al Radio Lynx, al căror ascultător fidel eram pe vremea cînd încă erau copii mici, mici de tot (nimeni din echipa de atunci nu mai pare să fie prin zonă acum… era undeva prin….2005-2006, nu mai știu exact). L-am început pentru că voiam să-mi demonstrez mie că pot să duc așa ceva pînă la sfîrșit și l-am început, de ce n-aș spune-o?, ca să-mi cresc un pic cota. L-am inceput pentru că speram că o să dau peste obiectivitate, corectitudine, peste fair-play-ul din sport. Pentru că nu mi-am imaginat niciodată că și scrisul poate fi prostituție, nu în asemenea hal. Și-odată început – mi-am promis să-l duc pînă la capăt. Și nu oricum – ci fără penalizări și fără să-mi încalc mie principiile. Și asta a însemnat să scriu în asemenea mod încît să nu fiu prea departe de tema blogului, să nu periez pe nimeni, în nici un fel, dar să respect întocmai toate regulile și condițiile impuse, să fiu așa cum știu eu să fiu, scriind – și să nu cobor în vreun fel sub ceea ce știu că pot. Și asta am făcut, de la început pînă la sfîrșit. Și azi am vrut să mă opresc și nici măcar să nu mai scriu nimic la proba asta!

Deci revenind la temă, o să le iau frumos, cu bulinuțe, toate motivele pentru care NU trebuie să mă alegeți pe mine partener media SB (dar care par să fi fost calități esențiale în ediția la care am participat):

  • nu știu să scriu articole de 300 de cuvinte sau mai puțin, pentru că mi se pare imposibil să transmiți un mesaj real, pe bune, în atît de puține cuvinte
  • nu știu și nu pot – că nu mă lasă conștiința! – să scriu ACELAȘI articol de două ori, schimbînd doar un pic personajele și scenariul, păstrînd însă aceeași esență, aceeași poveste
  • nu știu să nu scriu corect românește și nu știu cum să nu respect reguli elementare de redactare
  • nu știu să scriu fad, fără nici un fel de sentiment, doar vorbe aruncate pe o temă, fără nici un Dumnezeu, aiurea pe-un ecran alb
  • nu știu să nu respect cerințele unei teme și-apoi să fac contestație că am luat prea puțin
  • nu știu să găsesc mereu scuze juriului, doar de dragul de-a o face, și cu speranța că poate poate își amintesc de mine la următoarea probă
  • nu știu să dau cu periuța pe umerii imaginari ai unui sponsor, doar cu speranța că oi lua punctaj mare, nu pentru ca am scris bine sau ma avut ceva de spus – ci pentru că am facut lobby cît China
  • nu știu să fac contestație
  • nu știu să scriu pentru a cîștiga premii
  • nu știu să fac reclamă
  • nu știu să fac bani din blogging și nici nu o să urmăresc asta vreodată
  • nu știu să pun multe multe poze, care să umple ecranul în lipsa scrisului

Ce știu, în schimb, nu cred să mă ajute de-aici încolo:

  • știu să scriu ceea ce simt și ceea ce gîndesc
  • știu să fiu original și să-mi las imaginația să zburde spre mințile voastre
  • știu să scriu românește, știu să redactez un text și-i urăsc din suflet pe toți cei care nu-s la fel ca mine, dar au pretenția de a fi măcar bloggeri, dacă nu de-a dreptul scriitori
  • știu să pun sentimente în ceea ce scriu, cele mai sincere și mai din suflet sentimente și știu să dezbat pe-o temă dată
  • știu să respect reguli atunci cînd mi-e musai, deși sînt prin definiție împotriva oricăror constrîngeri, indiferent de natura lor
  • știu să-mi argumentez o contestație – dar n-o s-o fac niciodată, pentru că mi-s mai mîndru de-atît
  • știu să țin capul sus și fără pupincurisme și mă lupt pînă în pînzele albe pentru principiile mele
  • știu să scriu, și-o fac pentru ca și alții să se bucure
  • știu să pun pe hîrtie ceea ce alții doar gîndesc, știu să dau viață unor trăiri reprimate de majoritatea
  • știu să mă joc cu cuvintele mai bine decît orice altceva

Și pe lîngă toate astea, mai am niște defecte:

  • nu accept să mă calci pe coadă fără să ripostez. Suportă consecințele!
  • sînt, cum spuneam, iute la mînie, mut și încăpățînat; dar pot oricînd să îmi susțin părerea
  • sînt anti-social – pentru că oamenii sînt parșivi și singurul lor scop e să ia pielea de pe tine cu orice preț. Cu toate astea – am poate mai mulți prieteni ca majoritatea. Pentru că atunci cînd mă ofer – mă ofer cu totul!
  • pot fi, atunci cînd e nevoie, lider informal sau formal, așa cum situația o cere. Pot muta munți – sau te pot convinge pe tine să-i muți pentru mine
  • nu sînt cîrpa de șters pe jos a nimănui – și nu accept să-mi spui că-mi lipsește strălucirea, atunci cînd tu promovezi în cel mai fericit caz mediocrul
  • nu-mi calc NICIODATĂ pe principii, indiferent ce am de pierdut
  • sînt invizibil pentru cei care-mi sînt dragi; existența mea au s-o conștientizeze atunci cînd n-am să le mai fiu alături
  • urăsc prostia, fățărnicia, pupincurismul și ipocrizia
  • știu să scriu, să cînt, să joc teatru, să dansez; și singurul meu regret artistic e că nu știu desena/picta
  • sînt naiv și prost și am încredere în toată lumea, pînă la proba contrarie
  • mi-e frică de înălțimi și am fobie de întinderile de apă
  • cînd nu scriu – cel mai probabil cos goblen, mă uit la un film, sau construiesc o machetă
  • nu citesc, decît rar și ce trebuie
  • am intuiție feminină mai bună ca multe femei și nu înțeleg bărbații
  • sînt mai deștept ca majoritatea celor cu care interacționez
  • modestia mi se pare scutul celor proști și incompetenți
  • sînt, în genere, ciudatul de la coțul blocului
  • cu toate astea – sînt charismatic as hell

Concluzionînd – aș putea să fiu cel mai meseriaș partener media din istoria SuperBlog-ului. Doar că … nu știu dacă mai vreau! Nu știu nici măcar dacă mai vreau să-l cîstig pe ăsta de primăvară. Par să nu corespund în nici un fel așteptărilor, iar parcursul meu pînă aici îmi pare tot mai mult a fi doar o conjunctură fericită, asezonată cu o gălețică de noroc.

Dar mi-am făcut datoria – și-am scris pînă la capăt. De-aici încolo – whatever!

Mulțumesc Claudia pentru tot, mulțumesc ATP45 pentru încredere, mulțumesc Nemira că mi-ați confirmat temerile, mulțumesc Jolidon pentru că existați, mulțumesc Borealy pentru că ați înțeles, mulțumesc Farmec pentru că am avut dreptate, mulțumesc Reeija  și Market Online, mulțumesc Elegantine că mi-ai deschis ochii înspre cît de mediocru sînt de fapt. Mulțumesc tuturor participanților, felicitări tuturor cîștigătorilor. Mulțumesc cititorilor mei fideli, ăia de pe vremuri, și celor care li s-au adăugat în ultimele săptămîni. Mulțumesc celor vreo 5 care mi-au devenit dragi dintre concurenți, mulțumesc Sorana pentru că m-ai ținut în priză.

Și cam atît…

Advertisement

Posted in Cu iz politic, Fun | 40 Comments »

Tags:
March 29, 2013

Din mine voi – o prelungire a mea

Spring SuperBlog2013 a ajuns la penultima probă, sponsorizată din nou de Borealy, şi al cărei enunţ ne îndeamnă să ne creăm cadoul perfect, fiecare pentru sine, lăsînd deoparte orice constrîngeri financiare şi orice alte alte limitări pe care ni le-am impune în condiţii normale. Teoretic – asta ar însemna că pot (şi ar trebui) să scriu despre toate minunile pe care mi le-am dorit de-a lungul anilor, sau despre cele la care, poate, nici măcar nu am avut puterea ori curajul să visez. Am putea vorbi despre chestii mărunte, din categoria unui ceas sau, mai nou, a unor cravate mişto; am putea vorbi despre toate electronicele la care visez în fiecare moment, dacă e să fiu cinstit – computere, monitoare, console de jocuri, telefoane, tablete, aparate foto şi, pînă la urmă, orice gadget care-mi atrage la un moment dat privirea (acum cîţiva ani am dat, absolut întîmplător, peste vorba aia care zice că bărbaţii nu sînt, în esenţă, nimic altceva decît nişte copii mai mari, cu jucării din ce în ce mai scumpe şi mi-am zîmbit oarecumva jenat eu mie, la gîndul că s-ar putea să fie cea mai corectă descriere a bărbaţilor pe care am întîlnit-o vreodată); am putea, la fel de bine, să povestim despre Hennessy-ul despre care scriam în cealalată probă Borealy, sau despre Jaguarul la care visez de cînd eram copil, sau despre cel puţin încă vreo 20 de minuni de-astea „out of my league.”

Însă, în acelaşi enunţ despre care aminteam mai devreme, mai e specificat un aspect: „Cadoul perfect este mai valoros decît orice sumă de bani, fiindcă nu este un simplu produs, ci este un simbol, chintesenţa a ceea ce sînteţi voi şi a aspiraţiilor voastre.” Şi-n momentul în care am terminat de citit fraza asta – mi-am dat seama cît de simplu e de fapt şi cît de aproape de mine e cadoul ăsta perfect. Şi mi-am amintit de-o discuţie pe care am avut-o cu Dana anul trecut în vară, plimbîndu-ne într-o după-amiază prin Bistriţa, cînd am realizat, amîndoi în acelaşi timp, că dacă e să privim în urmă, singurul lucru care contează din tot ce-am realizat în ultimii 12 ani, singurul lucru care va conta vreodată şi care va rămîne după noi, moştenire lăsată lumii ce sperăm cu toţii a fi mai bună – sînt piticii. Cele trei minuni pe care ni le-am dăruit unul altuia şi fiecare sieşi, cel mai frumos cadou şi cea mai mare realizare. Ei sînt, pentru mine, cadoul perfect. Nimic nu mi-am dorit vreodată mai mult şi nimic, niciodată, n-are să-mi poată oferi mai multă satisfacţie; ori mîndrie; ori bucurie.

Dara, cu ochii mari şi verzi şi talent înnăscut pentru scris, cu pasiunea pentru cărţi şi dragul de înot, Dara care-mi spunea pluralul oricărui cuvînt înainte încă de a şti ce-nseamnă, Dara olimpica la Română şi Dara cu talentul actoricesc, Dara cu fiţele de tînără domnişoară şi dragul de Luna Amară (doar pentru că e trupa în care-a cîntat tati), Dara cu poveştile ei şi desenele ei, Dara cu muţeniile ei asemenea muţeniilor mele, cu egoismele ei şi ambiţia întinsă la extrem, Dara care-a învăţat singură să scrie şi să citească, Dara cu limba Germană şi dragul de cîini, Dara mea – care poate să facă orice…

Adra, cu părul lung, ce tre’ să-l ajungă pe cel al lui Rapunzel, cu ochii mari, albaştri şi ştirbă, Adra cea sensibilă şi careia-i „vine plînsul” din orice, Adra cea balerină, Adra cea serioasă şi muncitoare, Adra care-mi spune de-o mie de ori pe zi că mă iubeşte, Adra care-i singura care mă sună-n fiecare zi, doar să vadă ce mai fac, Adra cu bunătatea ei dureros de exagerată, Adra care împarte totul cu toţi, Adra exemplul de altruism şi Adra care nu doarme după-amiaza, Adra cu miile de desene şi dragostea ei pentru poşete şi mirese, Adra ambiţioasa şi Adra mereu gata să sară în ajutor, Adra mea – care poate să facă orice…

Şi-apoi Ian, John-ul meu mic, cu urechea strîmbă şi părul lung blond, cu zîmbetul ăla de te topeşte tot şi ochii albaştri mereu puşi pe şotii, John cu talentul de-a te ignora pînă consideră el că meriţi atenţie, John cu iubirile lui, manifestate doar cînd te-aştepţi mai puţin, John cu maşinuţele demontate şi cu John cel alintat, John cel mămos şi John cel puternic, John-ul care-mi aminteşte mereu de mine cînd eram de vîrsta lui, John cel cu ureche muzicală şi mereu cu cîte-o-ntrebare în glas, John cel sîsîit şi John care mă trezeşte dimineaţa, John cel al meu – care poate să facă orice…

Nimic în lumea asta n-are să se ridice la valoarea lor. Ei sînt şi vor rămîne mereu cel mai de preţ cadou pe care-l puteam vreodată primi. Nimic în lumea asta nu mai contează, cîtă vreme îi ştiu pe ei, buni şi cuminţi, dragi şi frumoşi, alături de mine, în fiecare zi. Nimic n-are să egaleze vreodată starea de bine dată de dragostea lor, necondiţionată şi curată, nimic n-are să-mi însenineze cea mai urîtă zi la fel ca zîmbetul oricăruia dintre ei.

Şi cadoul meu drag n-ar fi perfect dacă printre noi n-ar fi EA. Şi dacă niciodată nu am zis-o cum poate ar fi trebuit, îţi zic acum:

Mulţumesc, Dănu’ drag, mulţumesc că exişti, mulţumesc că existăm; mulţumesc pentru minuni şi mulţumesc pentru noi.

Posted in Fun, Gînduri | 9 Comments »

Tags: , , , ,
March 28, 2013

Secretul preeija controlul – povestiri cu (sau fără) tîlc

A douăsprezecea probă Spring SuperBlog 2013 e sponsorizată de Reeija, care ne invită să povestim despre un anumit moment din viaţa noastră, în cazul bărbaţilor parte din enunţ fiind: “Povesteşte-ne în mod umoristic despre o întîmplare mai ieşită din comun cînd ai ieşit la cumpărături de poşete cu jumătatea”. Acuma… sincer să fiu – nu-mi amintesc să fi ieşit vreodată cu Dana la cumpăraturi de poşete; cît despre cumpărături “mai altfel” – iar nu prea e cazul: de obicei – “shopping-spree”-urile noastre sînt cît se poate de fireşti: listă de-acasă (pe foicică sau în căpşor), un fel de jogging rapid printre rafturi sau standuri, 3-4 replici mai acide pe tema inevitabilă a banilor, mers la casă, plătit, suit în maşină, întors acasă. Şi cam atît. Aşa încît – o să încerc din nou un alt fel de abordare a temei, cu speranţa că n-o să ies prea tare în decor şi că o să captez, măcar parţial, atenţia publicului spectator.

La noi acasă, ce mai înfocată fană a poşetelor e Adra, al doilea nostru copil solar. Bine… ea e, de fapt, cea mai mare fană a mireselor; şi asta de cînd era mică mică şi trebuia dusă în weekenduri la plimbare în oraş, doar ca să vadă mirese. La un moment dat – “mireasă” era şi răspunsul la celebra întrebare “Ce vrei să te faci cînd o să fii mare?”. La ea – toate plăcerile astea sînt, pentru perioade mai scurte sau mai lungi de timp – un fel de obsesii. La fel e acum cu poşetele: nu cred că există ieşire din casă în ultima vreme – fără poşetă. Alese de fiecare dată într-o asortare aproape perfectă cu ţinutele şi purtate de fiecare dată artistic, pe braţ, a la Moni C. – poşetele Adrei sînt întotdeauna surse de surprize. (De fapt – cred că aşa începe nebunia din poşetele doamnelor, de mici. Doar că odată cu înaintarea în vîrstă – creşte numărul de obiecte posibil a fi găsite într-o poşetă; şi, eventual, diferă natura utilizării respectivelor obiecte). La Adra în poşetă e posibil să găseşti, orice moment ai alege, unul sau toate din următoarele: păpuşi Barbie; foicele; carioci; truse de farduri (!); maşinuţe; mănuşi; bile; bani; accesorii pentru Barbie şi/sau accesorii pentru ea; bomboane şi/sau ciocolăţele; ruj; şi lista probabil poate continua – doar că niciodată n-am îndrăznit să scotocesc voit prin gentuţele ei. Cert e că, repet, aşa începe totul. De mici, viitoarele doamne şi domnişoare adună; de toate; în poşete. Sînt un fel de “hoarders”, al căror apartament e înlocuit de spaţiul aparent mic, dar incredibil de încăpător al unei poşete. Nu mai povestim de cazul în care poşeta e temporar înlocuită de gentuţa de gradi (în cazul piticelor) sau de, să zicem, un rucsac, în cazul domnişoarelor.

Şi poate de-aia pentru mine poşetele doamnelor au să rămînă mereu subiect tabu, mereu un secret bine ascuns de care nici nu trebuie, nici n-o să vreau vreodată să mă apropii. De sute de ori pînă acuma am auzit-o pe Dana zicîndu-mi “nu-mi dai te rog (sa zicem) telefonul din poşetă?” Well – HELL, no! Ţi-aduc poşeta, să cauţi tu în ea – dar eu nu-mi bag mînuţele într-însa. Şi nu că m-aş teme de monstruleţii mici care ar putea în orice moment să sară pe mine sau să mă muşte de degeţele – deşi orice e posibil! – ci pentru că întotdeauna o să mi se pară imposibil să găsesc ceva între cotloanele şi printre toate minunile ce există de obicei în poşeta unei doamne. Şi da, asta uitasem să menţionez: nu doar că au ele, doamnele, talentul de a îndesa orice în poşetă (de la un ruj mic pînă la un VW Beetle) – dar mai nou am observat o tendinţă a producătorilor de a adauga din ce în ce mai multe buzunare, buzunăraşe, compartimente mai mult sau mai puţin ascunse, teoretic cu scopul de a organiza mai bine geanta cu princina – o imposibilitate by default – dar care nu fac nimic altceva decît să accentueze, deşi aparent greu de realizat – haosul şi nebunia din poşeta unei femei. Ce găsesc însă fascinant – e că posesoarea respectivei genţi întodeauna, absolut întotdeauna va găsi orice caută în poşetă. Şi, de cele mai multe ori – într-un timp record.

Pe undeva – aş îndrăzni chiar să fac o paralelă între poşetele şi minţile doamnelor din vieţile noastre. Mintea unei femei are să-i pară orîcind, oricărui bărbat neiniţiat (a se citi “neînsurat, aşadar ne-domesticit”) – un haos complet. Niciodată “the regular, common male” n-are să înţeleagă absolut nimic din ce se întîmplă, cînd se întîmplă, cum şi de ce se întîmplă – în mintea unei femei. Fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare argument, fiecare acţiune – toate au să pară nelalocul lor, toate au să pără izvorîte asemeni unui pîrîu de munte, direct din mijlocul a nimic, ilogice, fără legătură cu timpul şi spaţiul în care se manifestă. Însă întotdeauna, dar absolut întotdeauna – fiecare gest, fiecare vorbă, fiecare argument ori acţiune întreprinsă de o femeie – are în spate măcar cîteva ore de “thorough planning”; totul e gîndit atent înainte, bazat pe fapte reale, cu ţinte foarte clar stabilite în viitor. Totul se aliniază perfect unei logici (e adevărat că e una pe care noi, masculii, n-o s-o înţelegem în veac!), totul se leagă şi totul e exact acolo unde ar trebui să fie. În perfectă armonie şi asemănare cu obiectele din poşetă. De fapt – şi asta mi-a venit în minte în momentul ăsta, în timp ce scriu – cred că am putea învăţa să cunoaştem femeia de lîngă noi după conţinutul genţii celei mai dragi. Cred că e un fel de oglindire a personalităţii şi-a modului ei de raportare la lumea din jur – în fiecare din minunile pe care le ţine în poşetă şi organizarea gîndurilor ei ar trebui să se plieze perfect pe organizarea din respectiva geantă. Da, cred că aşa trebuie să fie. Cel puţin – aşa ne-am putea explica şi noi (deşi redundant pe undeva) logica din spatele gîndurilor şi cea din spatele poşetei doamnei de lîngă noi (depinde care răspuns îl căutăm).

AcZDar, pe de altă parte – să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: în Decembrie anul trecut – “Christmas event”-ul corporatist la care am participat, în cadrul firmei în care lucrez – a constat într-o petrecere cu măşti/costume, într-un club de fiţe. Şi cum rotiţele mele nu funcţionează toate cum trebuie şi din cînd în cînd, la alinierea planetelor – îmi mai dă cu virgulă – eu m-am prezentat ca şi o diafană, nepîngărită şi nespus de sexy Albă-ca-Zăpada de aproximativ 100 kg. De senzaţie, oricum. O grămadă de fun, poze cu gagici faine pe canapeaua din toaleta doamnelor (a once in a lifetime event!), multe alte fotografii, rîsete admirative sau crispate, mă rog….tot tacîmul. De ce-am adus în discuţie aspectul? Simplu: dată fiind ţinuta – nu mă puteam prezenta la sindrofie cu rucsacul din dotare în care sa-mi ţin toate măgăriile pe care le car după mine. Şi-n concluzie – musai o fost să mă accesorizez cu o poşetă. Şi-aşa am ajuns să adaug ţinutei un plic roşu (asortat maxim). În care – ghici ghicitoarea mea – nu-mi încăpea nimic! Şi era vorba de ţigari, telefoane, portmoneu şi cam atît! Aşa încît – pentru mine ăla o fost momentul în care am înţeles, pentru prima oară, complet şi fără nevoie de alte explicaţii, rostul poşetelor doamnelor şi aparenta nebunie dintr-însele. Nici nu vreau să mă gîndesc ce m-aş fi făcut în cazul în care ar fi trebuit să mai car după mine şi toate celelalte accesorii feminine necesare unei astfel de seri!

Aşa încît, doamnele mele dragi – respectul meu creşte în direcţia voastră, încă o dată, mai mult şi mai puternic. Jos pălăria în faţa a ceea ce trebuie să “înduraţi”, practic, în fiecare zi, doar ca, pînă la urmă tot nouă, masculilor, să ne fie mai bine. Respect şi dragoste eternă.

Posted in Fun | 13 Comments »

Tags: , , ,
March 26, 2013

Printre ruine, nisip și albastru

A 11-a proba Spring SuperBlog 2013, sponsorizată de Agenția de Tursim Paralela 45 – ne propune să relatăm o excursie în Corfu, din perspectiva unui ghid turistic. Cum eu unul încă n-am călcat în Grecia și cum veleitățile mele de ghid turistic se rezumă, inclusiv în locurile natale, la eventual 2-3 crîșme care mai există din vremea tinereților mele și poate un parc sau ceva similar unde să te poți plimba cu iubita – singura șansă de a scrie ceva pe tema propusă e aceea de a mă transpune, creîndu-mi (pentru a cîtă oară, mă întreb) o lume imaginară, din care să încerc să relatez o poveste.

sursa – http://www.corfu-pictures.com

Ți-am luat mîinile într-ale mele și ți-am zis, șoptit, acoperit de sunetul valurilor din stînga noastră și de țipetele pescărușilor “Acum poți deschide ochii”. Te priveam atent, așteptînd reacția, iar zîmbetul larg nu s-a lăsat așteptat, odată ce privirea ta întrebătoare a zărit plaja. Ai fost “prizoniera” mea timp de trei zile, de cînd plecaserăm de-acasă și pînă am ajuns în Corfu, iar Kassiopi am vrut să fie primul popas. Știam că au să-ți placă plajele mici, oarecumva secluded, asemeni ție atunci cînd ne-am cunoscut, verdele mult înconjurîndu-le și nebunia de albastru a mării, altfel decît oriunde altundeva. Ți-am povestit, puțin cît știam și eu, despre istoria micii așezări, ți-am zis de Cicero în timp ce construiam castele de nisip și de Împăratul Nero în timp ce-ți admiram mîinile întinzîndu-ți crema protectoare pe picioarele lungi. Te-ai alintat așa cum îmi place mie, pisicit și cu gene fluturînde, cînd mi-ai zis “Îmi place aici! Vreau să mai stăm”.

sursa – http://www.tripadvisor.com

La Biserica Sfîntului Spiridon mi-amintesc cum parcă deveniseși deodată mică și cuminte. Nimic din nebunia ce mi-era atît de dragă de cîte ori eram doar noi doi, fără nimeni care să ne judece – nu mai era de recunoscut în tine. Asemenea otomanilor, a căror invazie a fost de 4 ori oprită înaintea acestei biserici – acum și tu, mică și frumoasă, păreai înfrîntă. M-ai ascultat aproape fără răsuflare cînd ți-am vorbit despre Sfîntul Spiridon, îți priveam ochii mari, asemeni celor ai copiilor la grădiniță ascultînd povești cu Feți Frumoși, și îți zîmbeam printre cuvinte povestindu-ți istoria lui. Te-am dus înăuntru, să ne umplem împreună de bunătate, de spirit cald și drag, de simplitate și putere, să învățăm să fim mai oameni. Cînd într-un final ne-am îndepărtat îndeajuns de mult, și ai ieșit din vraja de moment – m-ai luat în brațe ți mi-ai zis că mă iubești. M-ai sărutat plin, cu vîntul jucîndu-ți-se-n păr și un picior ridicat, hollywoodian.

sursa – http://www.tripadvisor.com

Ai vrut apoi să fugim împreună, undeva departe de realitate, ca-n povestea mea în care-ți ziceam că mi-ar plăcea să fug cu tine în visul tău preferat. Voiai să fim doar noi doi, să ne ținem de mînă ca doi adolescenți îndrăgostiți, să uităm de toți și de toate – așa că te-am dus la Achilleion, palatul lui Sissi, imaginat de Raffaele Caritto și avîndu-l pe Ahile ca imagine centrală, construit de împărăteasă în 1890, ca loc de reculegere după moartea fiului ei. Ne-am plimbat ore în șir admirînd statuile și picturile cu imagini din războiul troian, am privit marea de pe creasta dealului, și nu ne mai săturam de verdele grădinilor imperiale. Ți-am povestit cum palatul a fost, pe rînd, reședință de vară pentru kaiser-ul german, spital militar pentru trupele Franței și Serbiei în primul război mondial, sediu guvernamental între războaie, centru militar al puterilor axei în timpul celui de-al doilea război, casino și muzeu intre 1962-1983, abia apoi devenind obiectiv turistic. Mi-ai sorbit fiecare cuvînt, ca pe-o poveste noaptea înainte de culcare și-apoi, din nou, mi-ai mulțumit.

sursa – http://www.in-corfu.com

Am simțit în privirea ta și-n palma ce-mi strîngea a drag degetele scurte – nevoia ta de libertate, libertate asemeni celei a cailor neînșeuați ai migratorilor, despre care-ți povesteam în serile noastre de liniște din apartamentul tău. Și singurul loc ce mi-a venit în minte a fost Mirtiotissa, probabil una dintre cele mai retrase și mai greu accesibile plaje din Corfu. Pînă la urmă – se va fi dovedit cea mai bună alegere din întreaga vacanță în Corfu: te-am dus cu mașina prin livezile de măslini, și ne simțeam amîndoi precum în filmele copilăriei, mi te imaginam o Jackie O. cu mîna dreaptă ținîndu-ți pălăria fluturînd în vînt, rîzînd fericită în rochița albă de in, și-abia așteptam să ajungem. Am coborît în grabă pînă pe plajă și eram doar noi doi. O dimineața caldă, luminoasă, cu apă verde-albăstrie și pietre-amestecîndu-se prin ea; și noi, goi de haine și de orice fel de prejudecăți, plini de sentimente pe care nici măcar nu mai încercam a le înțelege, într-un fel de paradis al dragostei, iubindu-ne nebun pe cearșaful tău galben. Mi-ai zis apoi, cîteva minute mai tîrziu, că nu mai vrei să mergem nicăieri, că pot să-ți mai povestesc eu, c-ai să mă asculți atent, dar că nu mai vrei să plecăm de-aici. Te-am luat cu drag în brațe, te-am strîns tare la piept, m-am umplut de parfumul tău de femeie mică și a mea – și-apoi te-ai întins lîngă mine, și eu ți-am spus povești despre Paleo Frourio, vechea cetate din vechiul oraș și despre Cimitirul Britanic, și-acuma loc de veci pentru rezidenții anglicani, cu bătrînele lui grădini, cu orhideele și pîlcurile de copaci, cu răcoarea binevenită chiar și-n mijlocul verii și pisicile veșnic prietenoase cu oricine.

Am stat așa ore în șir, zile poate, cu tine alături, bună și dragă, a mea, doar a mea, am împărțit cu tine cele mai frumoase peisaje pe care mi-a fost dat să le văd vreodată și-am pus deoparte, alături de tine, amintiri cum altele încă nu am. Nici nu mai știu, de fapt, cînd am ajuns înapoi acasă. Știu doar că eram amîndoi mai buni, mai plini de fericire și de viață, mai frumoși parcă decît atunci cînd am plecat, eu și prizoniera mea, tu și veșnicul tău anonim.

Posted in Fun | 8 Comments »

Tags: , ,
March 25, 2013

Ținîndu-ne de mînă, cu picioarele-n mare

femeii-cîrlionț

Azi noapte am visat că locuiam la casă. În sfîrșit – reușisem să mă mut. Partea nasoală e că nu știu de ce eram singur: nici urmă de Dana, nici urmă de ciumpalaci, nici măcar cîinele nu mai era. Eram doar eu, nici măcar mult mai bătrîn, într-o căsuță cochetă, undeva într-un soi de livadă, cu greieri și țipăt de păsări învăluindu-mă asemeni chipului ei pe Marian Nistor . Era dimineața devreme, undeva în jur de șase (e ciudat că pînă și-n vise mă trezesc mai nou la 6!) cînd am ieșit desculț pe terasă, cu cănoiul ăla mare, furat dintr-o crîșmă, plin de cafea bună – într-o mînă și pachetul de țigări și bricheta în cealaltă. Odată ajuns afară – pe masa de nuiele am zărit o cutiuță ciudată, ce-mi aminti pe moment de Alice în Țara Minunilor (sînt convins că și-n vis, ca și acuma, în mintea mea suna asta). M-am uitat rapid în jur, și cum nu era nimeni în preajmă (cine naiba sa fie la mine în livadă la 6 dimineața?!) – am rupt hîrtia colorată și-am scos la iveala o cutiuță mică, dintr-un fel de lemn verzui, cu încuietoare aurie și un text încrustat micuț: “Vacanța perfectă“. Am deschis temător cutia, doar ca să descopăr înăuntru un sutien mic, roșu cu buline albe, cu un bilețel scris mărunt, atîrnat de una din bretele: “Ghici unde plecăm mîine?“. Dedesubt, un bilet de tren și alt bilețel: “Restul îl primești mîine, în Vamă“.

Te-am zărit din prima clipă, de cum ajuns, dinainte încă de a mă arunca îmbrăcat în mare. Micuță, blondă, cu o floare în păr, cu zeci de cîrlionți bătuți de vînt amestecîndu-ți-se haotic pe față, ușor încruntată, cu sticla de bere într-o mînă și țigara în cealaltă, întinsă leneș într-un hamac – atracția privirilor tuturor bărbaților de la mesele de lemn. Ciudat e că abia tîrziu am sesizat că singura urmă de îmbrăcăminte ce te-acoperea în vreun fel era un slip mic, roșu cu buline albe, parcă prea mic și parcă nu destul de roșu; în rest erai tu, doar tu, în toată minunăția pe care-ar putea-o visa un bărbat într-o femeie încă tînără, poate prea tînără, neterminată parcă. Sînii mici, perfecți, exact așa cum mi-am imaginat mereu că ar trebui să arate sînii femeii mele, pielea undeva între piersică și vis, între petale de flori și atingerea ușoară a mătăsii. Niciodată n-am să-nțeleg de ce m-ai ales tocmai pe mine dintre toți. N-aveam nimic special, nimic atunci, nimic acolo, nimic așa, nimic pentru tine. Chilug, cu urechi clăpăuge și-un început nefiresc de barbă, cu dinții strîmbi și degetele prea scurte – m-ai luat totuși de mînă. Tîrziu, ce-i drept, după ce în lumea mea te construisem deja altfel, deja a mea, în jurul tău era doar bunătate și drag, în lumea mea erai visul meu devenit realitate, cîrlionțul meu cu degete mici si fine la picioare, femeia mea mică și răutăcioasă, care mă iubea doar pe mine, în ochii mei deja viața noastră se scursese împreună, îndelungă vreme. Abia apoi, după ale mele gînduri, printr-ale mele scenarii – m-ai luat de mînă. Și-apoi mi-ai zîmbit cum încă nu-nvățasem că știi zîmbi. Cald, din suflet, doar pentru mine, cîrlionțat și-auriu, rupt de toți și de toate, albastru senin, doar pentru mine. Mă uitam perplex la tine, aproape goală lîngă mine, mică și a zeiță greacă aducînd, nu-mi puteam scoate din minte bulinele albe și neîndestulătorul roșu al costumului de baie neterminat, și-apoi mi-ai zis Hai să plecăm de-aici. Țin minte c-am plecat ținîndu-ne strîns de mîini, undeva înspre 2 Mai, răscolind nisipul ud la fiecare pas, cu marea mîngîindu-ne de fiecare dată altfel, de fiecare dată trezind alte sentimente și alte trăiri, am mers tăcuți o vreme, ne-am oprit, ne-am privit în ochi și ne-am așezat în liniște pe-o piatră verde de alge. Nu știu, nu mai știu nimic din ce ne-am spus. Poate nimic. Poate totul. Poate-am tăcut sau poate-ai rîs ca un copil fericit. Mi-amintesc cum îți priveam picioarele jucîndu-se cu apa, valuri mici și sărate printre degetele tale, mi-amintesc că mă gîndeam cît de ciudați trebuie să părem din perspectiva scoicilor, mi-amintesc că atunci te-am sărutat prima dată. Sărut timid, cald și moale, bun și aproape, oarecumva dulce, oarecumva plin. Și restul sînt doar frînturi. Nisip, soare, mare, sîni mici, rîsete de toate felurile, chitara mea pierdută de două ori, poetul ars de soare, vodcă multă, corturi, iar nisip, iar soare, iar mare, de la început. Și între toate, de fiecare dată altfel, tu. Roșul slipului tău, parcă peste tot în juru-mi, palmele mici, din cînd în cînd întîlnindu-se cu ale mele, deznădejdea mea, ochii triști, neputința de-a te fi iubit așa cum aș fi vrut, așa cum aș fi putut, așa cum ai fi meritat. Și-apoi lunile de scrisori, tu departe, patul meu, noaptea, amintirile, scaunul prins în cuie pe perete, Clujul vechi și drag, din nou neputință, decepții, ochi mari, albaștri și plînși, la fel de departe, la fel de niciodată ai mei. Și-apoi vocea ta, din celălalt capăt al lumii, zeci de ani mai tîrziu, la fel de zglobie, cuvinte rostogolindu-se spre mine mai repede decît amintirile (niciodată atunci nu mi-am dat seama că vorbești atît de repede; probabil, totuși, atunci tăceam, amîndoi). Și-apoi acuma, aici, cuvintele mele, ție.

M-am trezit singur, în apartamentul rece și gol, în plină noapte, ud și respirînd greu. Niciodată n-au să-mi fie mai puternice amintirile decît cele de-atunci, puține cîte au rămas, puține cîte au fost, cu oameni frumoși și fără nici un fel de griji, cu eclipse de soare și multă, foarte multă dragoste. Și muzică bună. Și gînduri neîmpărtășite, rămase arc peste timp, subiecte pentru discuții pe care n-o să le purtăm, niciunii, niciodată.

Nu există vacanță perfectă; există doar gînduri, imagini disparate ale ceea ce am fi vrut să fie, ale ceea ce ne amintim, de fapt, din ceea ce a fost…

“[..] Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o

Nici n-ar fi nevoie; tu rămîi un mit

Nuntă fericită, te-am iubit, adio

Nu întoarce capul, pleacă! Te-am iubit.

Vezi că se confirmă bîrfa despre mine:

Te-am lăsat deodată, crud și nefiresc

Totuși ține minte, ține minte bine:

Te salvez de mine fiindcă te iubesc.”

Adrian Păunescu – Orație de nuntă

Material scris pentru Spring SuperBlog2013

Posted in Fun, Gînduri | 13 Comments »

Tags: , , , , , ,
March 23, 2013

Prinţ şi cerşetor, sau cînd nimicul devine artă şi arta lux

Cea de a noua probă a Spring Superblog 2013, sponsorizată de Elegantine, vine cu o provocare: e arta lux – sau luxul o artă? Graniţa dintre ele e, pînă la urmă, aproape imperceptibilă – iar diferenţa între cele două o dă no man’s land-ul dintre ele şi unde pe parcela neutră alegem fiecare dintre noi să ne situăm. Nu cred că definiţiiile artei şi luxului sînt în vreun fel mutually exclusive, la fel cum nu cred că vreuna din ele trebuie, obligatoriu, să o conţină pe cealaltă.

Pînă la urmă – arta nu e altceva decît o chestiune de subiectivism, care încalcă oarecumva flagrant noţiunea împămîntenită conform căreia De gustibus non est disputandum. La un moment dat – cineva, din motive pe care o să le amintesc mai tîrziu, declară că ceva este, de azi înainte – artă; şi că, vrînd nevrînd, de azi încolo tre’ s-o luăm ca atare, ca pe ceva frumos şi bun de împodobit casele, ceva la care tre’  să ne uităm toţi tîmp, în admiraţie, cu capul uşor înclinat într-o parte, ochii mijiţi şi bărbia mîngîiată în mişcări lente ale arătătorului şi degetului mare ale mîinii drepte, al cărei cot se sprijină în palma mîinii stîngi. Şi musai, în mintea tuturor, trebuie să se nască (nu-i obligatoriu să i se şi raspundă) – întrebarea care mi-a marcat mie orele de română în anii de şcoală: “oare ce-o vrut să zică autorul?”

Pentru mine, arta ar trebui să rămînă ceva la latitudinea fiecăruia. Fiecare dintre noi ar trebui să ne putem defini arta, aşa cum e ea percepută prin propriii ochi. Ceea ce pentru tine poate fi mind-blowing – are toate şansele ca pentru cel de lîngă să nu însemne absolut nimic. La fel cum ceea ce îi va părea lui cel mai frumos lucru creat vreodată de mîna unui om – ţie să-ţi semene mai degrabă a revărsarea gîndurilor perverse ale unui dezaxat cu probleme grave la mansardă, pe o coală de hîrtie, o pînză sau o bucată de marmură ori lut. În lumea mea, arta ar trebui să fie definită ca ceva ce-ţi dă o stare de bine, prin simpla interpunere între tine şi realitatea din juru-ţi. Ceva ce odată privit – te duce in your happy place, ceva care-ţi umple golurile a tot ceea ce n-ai fost tu în stare să exprimi. Dar TU, nu alţii! Arta o poţi găsi în desenele piticilor tăi, în mugurii magnoliei primăvara, în felul în care se-mbracă femeia pe care în secret o iubeşti, în cuvintele pe care le găseşti dimineaţa pe un bilet pe frigider, în orice…

Din păcate însă – trăim într-o societate în care, pînă şi arta (de data asta indiferent de definiţia ei) a trebuit coborîtă la nivel de bun de consum. Şi-abia acuma ajungem la transformarea ei în lux. Să presupunem că sîntem contemporani cu Neluţu, un individ şters, fără familie ori obligaţii, a cărui singură pasiune în lumea asta e să picteze căluţi înconjuraţi de maci, în singurele 4 culori pe care le are, rămase într-o cutie de lemn de la tatăl său: verde, galben, albastru si mov. Neluţu pictează neobosit, căluţi peste căluţi, maci peste maci, zi de zi, sute de tablouri mici, aruncate prin toate colţurile garsonierei. Pînă la sfîrşitul vieţii (nu foarte lungă; Neluţu evident bea în timp ce pictează, vodcă ieftină, singura pe care şi-o poate permite din ajutorul social), personajul nostru a pictat 2633 de căluţi înconjuraţi de maci, care rămîn aruncaţi în toate colţurile garsonierei, odată cu moartea lui, Neluţu neavînd nici un fel de rude. Două luni mai tîrziu, un domn bine, să zicem critic de artă (o meserie pe care personal nu o înţeleg şi o detest!) cumpără apartamentul lui Neluţu, în scopul de a-l transforma în reşedinţă de noapte, în care să-şi împartă iubirile cu diverse domnişoare îndoielnice. Odată intrat în garsonieră pentru o inspecţie înainte de a face investiţia – descoperă căluţii personajului Neluţu. Studiază cîţiva dintre ei şi hotărăşte că tablourile cu pricina pot deveni noul breakthrough în materie de artă frivolă, atît de căutată în cercurile pe care el le frecventează. Aşa încît – adună cele 2633 de pînze mici, pe care le expune într-un cadru opulent, în propria galerie din centrul oraşului. Invitaţi de seamă, discursuri din care nimeni nu înţelege nimic dar toată lumea zîmbeşte doct, şampanie, caviar, lumini calde, aplauze. La sfîrşitul serii – 1500 de căluţi au plecat deja spre diverşi alţi domni bine, la preţuri cuprinse între cel al unei Dacii vechi şi cel al unui apartament mai mult sau mai puţin modest. Averea criticului nostru creşte considerabil – şi arta a mai cîştigat un membru marcant. Cîteva săptămîni mai tîrziu, restul căluţilor se vînd la preţuri exorbitante într-o galerie din Paris. 50 ani mai tîrziu, Neluţu se studiază în şcoli, iar căluţii lui, împrăştiaţi acum prin toată lumea, se vînd doar între colecţionari, la preţuri ce au depăşit demult orice limită a bunului simţ.

Pînă la urmă – arta devine inevitabil un lux, din snobismul nostru ca societate, din nevoia individului de a arăta semenilor cît de mult a urcat el pe scara socială, din dorinţa de a fi altfel, mereu altfel faţă de cei din juru-ţi. Arta în sine – nu e şi nu ar trebui vreodată să fie privită ca lux. Deţinerea ei, ca şi bun de consum, însă – o transformă în cel mai luxos lucru pe care cineva îl poate avea. Ceea ce, pentru mine – transformă ceva ce cîndva aş fi putut privi ca şi artă – în nimic alta decît un lucru comun, care nu prezintă nici un fel de interes şi nu-mi stîrneşte nici un fel de umectări. Pentru mine Mona Lisa n-o să fie nimic altceva decît portretul unei doamne grăsuţe şi relativ urîţică, iar Eminescu un tînăr cult şi foarte îndrăgostit; dar cam atît. De-aia la Luvru nu m-a interesat niciodată să intru şi am preferat să mă plimb prin curte, la fel la Versailles. De-aia nu citesc ce citeşte toată lumea şi de-aia nu-mi place Brâncuşi. Las toate astea ca subiecte de discuţii aprinse între snobi; eu prefer lucrurile simple, nealterate de nevoia cuiva de îmbogăţire ori show off. Dar care încă mă bucură de cîte ori le privesc sau citesc sau aud, care încă îmi dau starea de bine şi calm, dar pe care încă sînt printre puţinii care le înţeleg, sau care măcar au impresia că ştiu ce-a vrut să spună autorul.

La fel – luxul devine o artă în momentul în care alţi domni bine, plictisiţi de simpla opulenţă a traiului zilnic – declară că de azi nu mai poţi afişa lux decît sub formă de operă de artă. Că ai nevoie de training special pentru a te îmbrăca în ţoale de firmă şi că numai în urma unei analize complete, efectuată de un grup de experţi – mai poţi să bei Hennessy şi să pipi Cohibe cu ceilalţi domni bine din viaţa ta.

Pînă la urmă – totul e relativ. Totul se rezumă la cine, ce şi cum defineşte, în ce context, în ce perioadă de timp şi în compania cui. Iar felul în care fiecare dintre noi alegem să ne raportăm la arta ca la un lux sau să înţelegem luxul ca pe o artă – depinde de propriile decizii. Sau, cel puţin, ar trebui să depindă de propriile decizii. Dar pînă şi genul ăsta de alegeri – depinde, inevitabil, de alte alegeri: să avem azi propriile păreri, sau să ne aliniem cumincior turmei, aşa cum ne-nvaţă tanti de la televizor?

 

Arta ar trebui să vină din suflet, simţită mai mult decît impusă; iar luxul ar trebui să apară de la sine, crescut mai mult decît construit.

Posted in Fun | 2 Comments »

Tags: , , ,
March 19, 2013

Barcelona, Gaudi, Sagrada Familia, the Alan Parsons Project, copilărie şi eu

Cred că era undeva prin ’90-’92 cînd ai mei au adus cu ei dintr-o excursie în Rusia o mulţime de viniluri cum la noi încă nu erau. Şi acum sînt în aceeaşi comodă din sufrageria alor mei, înşirate frumos, mai mult sau mai puţin alfabetic şi mai degrabă după conţinut, într-un rastel încropit de tata meu dintr-un raft dezafectat de frigider. Erau tot felul de muzici bune, de care nu auzisem veci (de fapt – cam pe atunci începeau să se pună bazele culturii mele muzicale). Îmi plăceau toate, mai puţin unul. A mai durat cred vreo cîţiva ani buni pînă  mi-am luat inima în dinţi şi am stat să-l ascult pînă la capăt; şi asta doar pentru că ştiam că e preferatul tatălui meu. Ţin minte perfect cum arăta coperta, uşor gălbuie şi lucioasă, cu cinci litere împrăştiate parcă în diagonală, de la stînga la dreapta: Gaudi. Iniţial – cred că o vreme am trăit cu convingerea că aşa se cheamă trupa care cîntă. Abia mai tîrziu, cred că eram deja printr-a 10-a, am aflat ca trupa e de fapt The Alan Parsons Project, iar “Gaudi” era titlul albumului, album dedicat în întregime, desigur, lui Antonio Gaudi. Un fel de povestiri cu şi despre el, adunate printre muzici minunate, cum eu personal n-am mai auzit pe nimeni altcineva cîntînd. Bineînţeles că ulterior am devorat the APP, toate albumele pe care le-am găsit (mi-am comandat, prin cineva, undeva în Oltenia 2 albume, pentru că auzisem că acolo s-ar găsi!). Şi mi-am dat seama de ce mi se părea atît de diferit sound-ul APP: pe undeva, năştea în mine aceleaşi sentimente pe care le simţeam de cîte ori vedeam poze cu Sagrada Familia: ceva complet atipic, ceva cum nimeni altcineva n-a mai făcut vreodată, ceva ce m-atingea direct la “sufleţel”, de fiecare dată.

De-atunci am rămas cu “fixaţia” pe Sagrada Familia. Atunci mi-am promis prima dată că eu cînd mă fac mare mă duc la Barcelona, sa văd minunile lui Gaudi. Rîd singur acuma, cînd mă gîndesc la răspunsul lui, răspuns la îndoielile mass-mediei cu privire la presupusa finalizare a Sagradei: “Don´t worry, my client isn´t in a hurry”. Mi se pare atît de tipic pentru el… Aşa cum sînt convins că tare bine ce s-ar fi înţeles cu Dali, dacă apucau să se “suprapună” o mai lungă perioadă de timp. În orice caz – revenind la subiect – mereu mi-am dorit să ajung să văd Sagrada. Barcelona în sine nu ştiu dacă mă tentează în vreun fel. Însă să ştiu că m-aş simţi înconjurat de Gaudi – şi-ar merita toţi banii. Poate că lipsa interesului pentru Barcelona mi se trage şi din clişeele ultimilor ani, cu toţi căpşunarii noştri aciuaţi pe acolo; mi se pare, pe undeva, că ceva din ceea ce ar trebui să reprezinte Barcelona – a fost ştirbit. Plus că sînt sincer sătul de cerşetorii români (mai mult sau mai puţin…) prezenţi peste tot, că muştele, pînă şi unde nu te-ai aştepta să-i găseşti vreodată. Şi n-aş vrea să ştirbesc din imaginea pe care totuşi o am undeva în minte despre Barcelona, din cauza lor. Mi-e greu să mă văd ajuns în faţa Sagradei – unde să îi văd înşiraţi pe jos, cu paharele în mîinile întinse. Asta cînd ştiu că alături pot da peste 3 cubanezi cîntînd Hasta Siempre (un prieten bun, venit din vacanţa la Barcelona – mi-a făcut cadou un filmuleţ cu cubanezii respectivi, ştiind obsesiile mele cu Che şi Hasta Siempre). Şi totuşi – de mi s-ar da ocazia – mîine mi-aş lua jumătatea mai bună de mînă şi-aş sări în charterul de Barcelona din Cluj, doar pentru bucuria de-a mă plimba printre culorile lui Gaudi, cu APP-ul urlînd în caşti.

Şi ca să mai aduc un argument în direcţia micii mele obsesii – o să vă mai spun că acu’ vreo cîţiva ani m-am lăsat cucerit de o pasiune nouă, cea a modelismului; la care am ajuns de la paper-crafting, care presupune construcţia de machete DOAR din hîrtie. Şi unul dintre cele mai îndrăzneţe proiecte ale mele din perioada paper-crafting-ului a fost o machetă a Sagradei. Din păcate, din motive diverse şi în mare parte independente de mine – n-am apucat să termin proiectul – însă promit că am să-l re-încep, cu speranţa că de data asta am să-l termin, înainte de finalizarea catedralei reale… Pînă atunci însă – cîteva poze “din arhiva personală” cu macheta:

              

Şi pentru edificare finală – am încă două poze, una în care se vede cum ar trebui să arate catedrala la final, şi alta cu cît anume din ea e construit efectiv în momentul de faţă:

sursa – Gaudidesigner.com – aşa va arăta la final

sursa – skyscraperpage.com – atîta e construit

Revenind deci – asta înseamnă Barcelona pentru mine: amintiri frumoase din copilărie, Gaudi, Alan Parsons Project, Sagrada Familia. Ca să rezum – un fel de vis pe care l-aş vrea (şi nu l-as vrea) realitate. Un fel de Fata Morgana, ceva mai uşor de atins – dar ceva mai greu de perceput. Mă atrage, şi mi-e în acelaşi timp teamă. O vreau, dar mi-e frică în acelaşi timp de dezamăgire. Ca un fel de femeie la care doar visezi, adolescent fiind, pe care ai vrea s-o simţi în braţe (şi ştii că şi ea te vrea!) dar te temi s-o aduci acasă, te temi să spulberi visul. Diferenţa între ele e că în cazul Barcelonei – visul poate deveni realitate prin Agenţia de Turism Paralela 45….. Tot ce-mi lipseşte încă – e timpul:

Material scris pentru Spring SuperBlog2013

Posted in Fun | 26 Comments »

Tags: , , , ,
March 17, 2013

Singer – între maşina de cusut şi vocalistul de succes

Sînt cel puţin 3-4 zile de cînd încerc să mă conving să mă apuc de scris articolul ăsta. E a şasea probă Spring Superblog2013 şi cea de-a doua sponsorizată de MarketOnline. Enunţul probei (cel pentru domni) mă-ndeamnă ca “din aduceri aminte (real sau mai puţin real) să deapăn o întîmplare în care Singer şi-a pus amprenta pe viaţa mea” sau să-mi dau cu părerea relativ la “ce maşină de cusut Singer cred eu că i-ar plăcea mamei/prietenei mele”.  De 3-4 zile încerc să găsesc un unghi din care să privesc – şi numa’ nu-mi iese: mama mea nu coase la maşină, prietenă n-am (că mi-aş lua-o peste cap de la nevastă), iar amintiri n-am decît din cealaltă perspectivă a singer-ului (oricum – ciudată asocierea “maşini de cusut” vs. Singer, dat fiind faptul ca fondatorii sînt americani), cea a lu’ nenea cela care stă în spatele unui microfon şi ne încîntă, pe fiecare, într-un fel sau altul. Decisions, decisions, decisions….

          vs.         

Mi-amintesc cu lux de amănunte holul casei bunicilor mei: o odaie largă (impropiu numită hol, ori antreu, ori vestibul, ori orice), o odaie largă, cu mobilă puţină şi-o mochetă verzuie întinsă pe jos. O uşa dublă de lemn la intrare, cu geamuri prelungi, dintr-alea “zgrumţuroase” de nu vezi prin ele, te poftea înăuntru de pe terasa cu flori. Odată intrat – mi-amintesc cel mai bine sentimentul pe care-l trăiam vara intrînd acolo – te-nconjura un fel de caldură răcoroasă şi-o penumbră plăcută, dată de lipsa geamurilor, altele decît cele de la intrare. Pe dreapta – un cuier clasic, din cel cu dulăpior pentru pantofi jos şi agăţători multe şi oglindă deasupra. Lîngă el, o măsuţă de telefon şi-o etajeră cu cărţi de telefoane, caieţele cu numere, şi pixuri. Apoi o uşă ce dădea spre o altă cameră şi-n colţ – un dulăpior mic, negru, cu două sertare, în care mereu găseai “puse bine” 2-3 pachete de ţigări. În faţă – cele două uşi ce dădeau spre sufragerie şi respective dormitor; între ele, sus pe perete, un ceas cu cuc, ce mereu mi-a fost drag. În stînga în capăt – o băncuţă pe care puteai sta la o poveste dacă voiai şi deasupra ei – o etajeră cu farfurii “de-alea faine, colorate” (peste tot, pe pereţi, erau farfurii şi păretare) şi linguri şi furculiţe de lemn frumos sculptate, atîrnate sub ele. Mai încoace – intrarea în bucătărie şi-n colţ, exact lîngă uşă, o masă din lemn masiv, într-un maro închis cald, acoperită de o faţă de masă bordo, brodată. Şi sub masa cu pricina – o cutie mare, foarte mare îmi părea mie atunci, tot maro, dintr-un fel de imitaţie de piele, cumva solzoasă, cu un mîner de plastic lucios şi balamale şi încuietori metalice, parcă mereu lustruite. Cred că au fost ani (sau cel puţin aşa am perceput eu timpul atunci) – pînă am înţeles rostul Cutiei Pandorei: acolo era maşina de cusut a bunicii mele. Niciodată n-am ştiut ce marcă era, dar întotdeauna (după ce-au început s-apară clasicele poveşti cu maşinile de cusut Singer şi oamenii de afaceri germani care le cumpărau) – mi-a plăcut să cred că era Singer.

Am început să cînt de mic. De-atuncea lumea îmi zicea că eu asta ar trebui să fac. Mi-amintesc că odată – era deja pe vremea cînd îmi umpleam după-amiezele cu vinilurile alor mei – era la noi în vizită o tanti mai bătrînă (putea să aibă doar vreo 40, dar în mintea mea de atunci era tare bătrînă…), eram în sufrageria de la bloc – şi-i cîntasem ceva. Mi-a zis că ea simte deja în vocea mea că am să ajung să cînt mai bine decît Hruşcă şi Şeicaru (evident, cu ei am crescut…). Cred că ăla o fost primul moment în care eu m-am simţit încurajat să cînt, primul pe care mi-l amintesc, cel puţin, prima clipă în care, dacă aş fi avut mintea ce urma să o am peste vreo zece ani – mi-aş fi zis “Brother – you gotta stand up for yourself, fight – and become a famous singer” (o analogie relativ cretină, ştiu, dar trebuia să intru cumva în jocul probei şi-n jocul meu, propus în introducere). De-atunci încolo – am cîntat mereu. Cîţiva ani mai tîrziu am primit prima chitară, am luat primele lecţii şi am devenit repejor “ăla ciudatu’ care cîntă fain”. Vorba lui Chirilă – asta era pe vremea cînd noi, băieţii, cuceream fetele cu o chitară… Am cîntat peste tot, am cîntat de toate. Am cîntat pe stradă pentru bani, am cîntat la festivaluri de folk, în cenacluri, am cîntat de nevoie şi de plăcere, am întîlnit oameni faini şi oameni răi, am umblat cu chitara după mine prin toată ţara şi într-un final, după o dezamăgire supremă – m-am lăsat, practic, definitiv de cîntat. De ce-am ţinut să scriu asta? Pentru că din cealaltă perspectivă a Singer-ului – întîmplările care şi-au pus amprenta asupra mea au fost extraordinar de multe şi de variate. Am fost fericit cîntînd, am iubit cîntînd, am plîns cîntînd. Mi-am vărsat toate durerile şi “năcazurile” în muzică, am compus, am cîştigat premii; am avut decepţii, m-au cuprins tristeţi, am dat cu mine şi cu toate de pămînt şi-am luat-o de la capăt – toate cîntînd. Şi, mai presus de toate, am trăit şi sentimentul ĂLA, de a fi pe scenă, de-a vedea şi simţi, mai ales, oamenii mulţi din faţa ta – iubindu-te pentru ceea ce faci. Puţine sentimente se ridică la standardele alea. Mi-e dor, şi acuma încă mi-e dor de-o “cîntare” aşa cum trebuie. Rămîn însă cu dorul, amintirile şi amprentele anilor din urmă.

Mi-amintesc cînd a scos prima oară cutia de sub masă. Cu greu, uşor opintit (v-am zis că era ditamai cutia…), a luat-o de mînerul lucios şi-a dus-o pe masa din bucătărie. Cred că fascinaţia din ochii mei tre’ să fi fost bună de tras în chip… M-am cocoţat pe canapeaua de sub geam, m-am aşezat în genunchi, cu coatele sprijinite de marginea mesei şi-aşteptam cu sufletul la gură ca mîinile alea dragi să deschidă odată minunea! Şi-acuma, cînd scriu, simt mirosul din interiorul cutiei ăleia: uşor acrişor, uşor dulce, lemn amestecat cu plastic şi imitaţie de piele, pe undeva vechi şi pe undeva aproape, drag şi bun, asemeni tuturor lucrurilor ce ne leaga, în vreun fel, de bunici. Ca de poveste, cu foc şi basme la gura sobei, cu trosnet de lemne şi viscol afara. Evident că n-am înţeles nimic din “utilajul” pe care mîinile bunicii l-au scos afară din cutia maro… Dar ţin minte că era o chestie neagră si cred că scria ceva pe ea cu auriu. Şi-apoi a început adevăratul spectacol: mîinile dibace au început să scoată din tot felul de buzunăraşe ale cutiei – ace, aţe, degetare, minune de-aia de băgat aţa în ac, apoi au apărut oarece pînze, tot mai multe chestii care pentru mine nu-nsemnau nimic – dar ochii mi-erau tot mai mari şi cred că nu mai scoteam nici un cuvînt. Şi dacă bine ţin minte – avea pedală electrică. Şi cînd a început maşinăria să “clăpăcească” şi pînzele colorate să fugă din mîna bunicii în toate direcţiile, lovite ritmic de ac, şi mosoarele de aţă să-nceapă a dansa pe “beţişoarele” alea mici de metal din vîrf – admiraţia mea a fost maximă! Cred că a fost momentul cînd mintea mea a re-compus, inconştient, celebrul “iată ce pot face/două mîini dibace”. Habar nu mai am ce anume a ieşit, pînă la urmă, din combinaţia mîini dibace/maşină de cusut. Nimic din ce-a cusut bunica mea vreodată nu-mi amintesc. Tot ce-a rămas – e fascinaţia activităţii în sine: ritualul, de la scosul cutiei de sub masă pînă la mosoare dansînd; multitudinea de mărunţişuri care de fiecare dată erau întinse pe masa din bucătărie; ţăcănitul ritmic al acului lovind materialul; mirosul de neuitat şi faptul că era o acţiune pe care ştiam că eu n-aş putea-o face vreodată.

Nu ştiu dacă are vreun sens ce-am scris. Nu neapărat din perspectiva probei SSB2013. Dar din cea a amprentelor lăsate. Însă sincer vreau să vă zic că ăsta e genul de amintiri pe care n-o să le uiţi niciodată, odată ce-ai avut norocul să le trăieşti. Sînt amintiri dintr-o lume, în atît de multe feluri – mai bună decît cea în care trăim acum, cea din care copiii noştri îşi construiesc acum amintirile. E vorba de o lume în care nu ne-aveam decît unii pe alţii şi-n care trebuia să învăţăm s-alegem ce-i mai bun din cel de lîngă noi. O lume în care n-aveam magazinele de electrocasnice de-acum – dar aveam maşina de cusut a bunicii sub masa din hol. O lume în care n-aveam internet sau 100 de canale la televizor – dar aveam vacanţe de vară pe dealuri, şi cărţi, şi tradiţii, şi prieteni reali, pe care-i strigam seara pe sub fereastră, în loc să-i poke-uim pe FB. O lume în care părinţii aveau timp de copiii lor, o lume în care copiii ştiau ce-nseamnă un părinte. O lume în care n-aveam curent – dar aveam poveşti spuse de bunici la lumina lumînării. O lume în care n-aveam şuncă de praga şi rucola, dar în care mîncam carne din borcan, pusă pe iarnă de bunica şi salată culeasă proaspăt din grădină. O lume minunată, care ştiu că e aşa de cîte ori văd ochii mari ai copiilor mei, ascultîndu-mă spunîndu-le poveşti de atunci.

Amintiri, poveşti, amprente lăsate adînc aici, în vieţile fiecăruia dintre noi. Cu bune şi rele, dar toate, în cele din urmă, cu drag.

Posted in Fun | 7 Comments »

Tags: , ,
March 14, 2013

Mi-e primăvară-n suflet – gînduri despre toate femeile

Te văd în fiecare zi trecînd pe lîngă mine. În fiecare zi mai frumoasă parcă decît ultima oară cînd te-am zărit, în fiecare zi mai luminoasă, mai caldă, mai plină de tot ce-i bun şi drag într-o femeie, mai altfel decît te ştiam, mereu nouă, mereu alta.  Te-am învăţat pe de rost în ultimii ani – şi totuşi, de fiecare dată cînd te zăresc, ştiu că ceva lipseşte, mai e pe undeva un detaliu mic pe care încă nu l-am înţeles. Mereu surprinzătoare, mereu cu cîte un cuvînt, ori zîmbet, ori privire nouă, mereu găseşti ceva care să-mi zguduie din temelii lumea. Niciodată n-am să fiu complet fără tine; niciodată n-o să mă satur să te privesc şi să te-nvăţ, în fiecare zi mai mult. Şi-oricît aş încerca să fug – ceva are să mă ţină lîngă tine o veşnicie. Te-am învăţat că-mi place, dintre toate, primăvara. Te-am învăţat că mi-e dragă răcoarea ei, albastrul şi verdele, mirosul de frezii proaspete şi soarele călduţ doar (parcă pe undeva molcom, ardelenesc), te-am învăţat că primăvara încep din nou să iubesc, mă umplu de tine şi nu mă mai satur, zîmbesc ca prostul de dimineaţa pînă seara şi m-aş plimba cu tine de mînă prin iarba jilavă, desculţi.

Luni – mă trezesc cu noaptea in cap să te privesc dormind: întinsă pe jumătatea ta de pat, cu pătura acoperindu-ţi doar picioarele, cu mîna stîngă sub cap şi părul lung împrăştiindu-se pe pernă – eşti mai frumoasă decît mi te-aminteam, mult mai frumoasă decît te-am perceput în lumina difuză a serii trecute. Îţi urmăresc liniile trupului, exact aşa cum trebuie să le aibă EA, ce a mea; sînii mici, atît cît să-ncapă în palme, gata să sară zvelt afară din sutienul fin dantelat, picioarele lungi, interminabile, părul roşcat, în bucle rotunde, pistruii de pe umeri şi de pe obraji, talia mică şi şoldurile parcă desenate, nasul uşor strîmb şi buzele pline, zîmbind chiar şi-n somn, semnele mici lăsate de varicelă deasupra ochiului stîng şi linia suplă a gîtului, terminîndu-se-n claviculele pe care nu mă mai săturam să le mîngii azi-noapte. Îmi sprijin capul pe mîna dreaptă şi te privesc zîmbind tîmp în gol; mirosul fin de vanilie şi ceva bun, a drag amintind – mă învăluie, amestecîndu-se cu mirosul uşor înţepător al iubirii de cu o noapte înainte. Încă îmi stăruie în minte gustul tău şi pieptul încă mă arde acolo unde unghiile tale s-au jucat cu mine. Mi-e drag să te privesc, deşi ştiu că e ultima oară. M-aplec înspre tine, îţi şoptesc că e vremea să plec, te sărut părinteşte pe frunte, mă-mbrac în grabă şi dispar în verdele-căprui al dimineţii de primăvară. Ai sa-mi rămîi o vreme în minte…

Marţi – e 8 fără zece dimineaţa. Abia ce-am ajuns la birou, şi-mi beau cafeaua citindu-mi plictisit mailurile – cînd te văd intrînd grăbită, pe uşa de sticlă gri. Din momentul în care s-a auzit scîrţîitul ăla supărător – toţi ochii din open-office sînt aţintiţi spre tine. Îmi ridic şi eu privirea din monitor, doar cît să-ţi zăresc deux piece-ul vernil şi pantofii cu toc mic, de aceeaşi culoare. Te urmăresc atent cum intri la tine în birou: ţi-aşezi geanta neagră pe masă, scoţi laptopul micuţ şi-l aşezi la locul lui. În timp ce boot-ează, ţi-aranjezi sigură pe tine, dintr-o mişcare scurtă, părul proaspăt vopsit şi coafat şi te-aşezi la birou. Verifici dintr-o privire Blackberry-ul, raspunzi rapid la un mail; între timp laptopul a pornit şi te poţi apuca de treabă. La 8 jumate ai sedinţă cu şefii de departamente. Verifici încă o dată prezentarea pregătită aseară tîrziu, mai dai cîteva telefoane şi te-ndrepţi apoi spre sala de conferinţă. Echipa e deja acolo, te-aşteaptă. Te zăresc doar printre jaluzelele parţial închise, mai mult o siluetă sigură pe sine, te ştiu gesticulînd cu ambele mîini şi din cînd în cînd ţi-aud vocea autoritară certînd pe cîte cineva. Zîmbesc. La 10 ai din nou şedinţă, însă pînă atunci mai ai de discutat bugetul pentru proiectul cel nou, cu băieţii de la Dezvoltare şi de semnat hîrtiile rămase de ieri. La 12 ai o întîlnire în oraş, cu careva clienţi aflaţi întîmplător prin zonă. BB-ul îţi sună într-una, şi te-aud vorbind ba româneşte, ba-n engleză, ba certîndu-te cu cineva în italiană (mereu mi-a plăcut cum sună italiana vorbită de tine). După amiază ai ceva interviuri. Te văd cum le zîmbeşti cald copiiilor ălora crispaţi, cum le-ntinzi o mînă sigură la final şi cum în acelaşi timp, aproape neobservat, îi semnalezi HR-istei să mai caute. Pleci tîrziu, după 7, cînd la birou nu mai e decît deşteptul ăla care încă mai crede că aşa are să-ţi cîştige încrederea. Îi zîmbeşti acru, te pontezi, te urci în maşină şi înainte de-a pleca, mai dai un telefon, nu înainte de a-ţi verifica în oglindă machiajul.

Miercuri – tu n-ai cum să mă vezi: te privesc de undeva din afara mea, arc peste timp, cu bune şi cu rele, cu cîteva lacrimi, dar cu multă, foarte multă dragoste. Te simt lipită de mine, îţi simt inima bătînd aproape de mine şi ţi-aud, oarecumva surd, glasul moale, cald, povestindu-mi ceva. Adorm repede, zîmbind, doar ca să mă las trezit dimineaţa de aceeaşi voce dragă, împins voios de la spate spre bucătărie, unde m-aşteaptă pe masă micul dejun. Apoi ani la rînd aceeaşi poveste, acelaşi zîmbet şi acelaşi glas, în fiecare zi; şi printre ele cîte-o ceartă terminată mereu cîteva ceasuri mai tîrziu, cu strîngeri în braţe şi promisiuni. Apoi primele decepţii, primele tîmpenii, prima beţie cu prietenii care ţie niciodată nu ţi-au fost dragi. Bani de chirie, examene, prima iubire. Nunta, Dana, tu lîngă mine aproape. Copii mulţi, alergînd în jurul tău. Lacrimi printre toate, pierderi dragi, oboseală peste capăt, singurătate şi dor. Iar zîmbete, iar vocea caldă şi bună, din ce în ce mai mult dor, din ce în ce mai multă singurătate. Printre noi – te simt singură şi mă doare. Noroc că-i primăvară şi ce-i mai bun în noi se lasă purtat de la unul la altul, pod peste generaţii, siguranţă şi multe lucruri bune de-nvăţat.

Joi – a fost o vreme cînd te-am iubit probabil mai mult decît orice pe lumea asta. A fost o vreme cînd erai pentru mine universul întreg, cînd de la tine-am învăţat tot ce se putea învăţa, cînd n-aş fi ieşit din cuvîntul tău pentru nimic în lume. Mi-amintesc dimineţile de vară, la tine în curte, mirosul bun de sănătate înconjurîndu-mă din toate părţile, ţin minte perele verzi şi coacăzele negre, lemnele crăpate iarna în frig şi pe tine amestecîndu-te printre toate, cu grijă la amănunte şi cuvinte bune de zis. Cele mai frumoase Crăciunuri cu gustul portocalelor sub brad. Apoi am îmbătrînit cu toţii. Răsfăţul anilor dintîi a dispărut şi bunătatea excesivă odată cu el. Pe undeva pe drum ne-am îndepărtat unul de altul, eu mai mult ca şi tine, cîteodată te simt străină şi nu mai înţeleg nimic. Se-amestecă în mine sentimente pe care nu le mai pot stăpîni, se calcă-n picioare ură şi dragoste, milă şi indiferenţă. Te văd şi te simt cum te-apasă anii rămaşi şi cîteodată ochii îţi zîmbesc la amintirea anilor trecuţi. Eşti parcă tot mai mică, cu fiecare zi ce trece ceva parcă te consumă fizic, şi-ncet încet dispari în colţul tău preferat, în liniştea şi penumbra odăii din colţ. Pe cît de multă dragoste – pe-atîta de multă durere. Pe cît de multă linişte – pe-atît de multă nevoie de libertate. De eliberare, înaintea tuturor, de lanţuri tăiate şi fugă spre alte lumi.

Vineri – te-am zărit prima oară în oglinda retrovizoare. Tînără, proaspătă, zglobie şi singură, vorbind la telefon, în faţa uşii clubului, rîzînd zgomotos, gesticulînd mai mereu cu mîna dreaptă, cu ţigara pe post de arătător. Cizmele înalte, crem, pînă undeva sub genunchi – într-un fel de contrast cu ciorapii negri, întinşi pe picioarele lungi, cu genunchi rotunzi; rochiţa înflorată, poate un pic prea scurtă, eşarfa neagră în jurul gîtului, şi-un fel de sacou deschis la culoare, o culoare de-aia americănească gen “peach”; părul lung, şaten, cu buclele proaspăt făcute, lăsat să cadă liber, prins doar într-o agrafă mică deasupra urechii stîngi, unghiile vopsite-ntr-un roşu aprins, ochii verzui şi-un zîmbet înnebunitor, afişînd dinţi albi, frumos aliniaţi. Ne-am întîlnit pe urmă înauntru, la bar; ştiu că mi-ai atins întîmplător antebraţul drept şi te-am privit stînjenit, zîmbind strîmb. Ţi-ai dat capul pe spate într-un hohot de rîs şi m-ai batut prieteneşte pe umăr. Te-am urmărit cu privirea toată seara: mereu înconjurată de cel puţin 2-3 bărbaţi, mereu cu un pahar de ceva în mînă, neastîmpărată şi frumoasă, povestind cu toţi despre toate, dansînd languros sau lasciv, trîntindu-te fie la o masă, fie la alta, rîzînd mereu, în fiecare clipă cu mîna atingînd pe altcineva, parcă din greşeală mereu, calculat însă întotdeauna, centrul atenţiei şi sufletul fiecărui grup căruia te-alăturai. Ai dispărut brusc, nici acum  nu ştiu exact cînd; ştiu doar că parcă dintr-o dată se făcuse peste tot linişte, parcă totul dintr-o dată dormea. Mi-am terminat sticla de apă şi-am plecat zîmbind către casă.

Sîmbătă – ca niciodată – am dat drumul televizorului, mai mult ca să umplu liniştea din apartamentul gol, decît din dorinţa de a urmări ceva anume. Şi-apoi te-am zărit: undeva, pe un covor roşu, îmbrăcată simplu, în culori puţine şi plăcute ochiului, elegantă şi fină, caldă şi totuşi distantă, înconjurată de blitz-uri şi oameni, de microfoane şi voci. Nu-nţelegeam nimic din ce se întîmpla, de fapt, acolo; şi nici nu cred că în momentul ăla conta în vreun fel. Mi-era doar drag să te privesc; un drag de-ăla simplu, de neînţeles, pe care-l simţi că vine de undeva din interior, pe care ai vrea să-l explici – dar ştii însă din start că n-are nici un rost. Şi te mulţumeşti cu “apoi poate aşa treb’e”. Continuam să te privesc fascinat, oameni la picioarele tale, ţipînd, rîzînd, agitîndu-se – şi tu calmă, desprinsă parcă de ei şi de toate din juru-ţi, frumoasă şi zîmbind tuturor, cu gîndurile însă departe duse. Mereu am fost fascinat de genul ăsta de duplicitate: femeia din faţa camerelor vs. cea din spatele uşilor închise; eleganţă şi trend vs. tricou şi blugi; pantofi cu toc vs. adidaşi şi bijuterii scumpe în balanţă cu brăţările prieteniei. Şi tu atîta de bine ştii să le împaci. Ştiu, simt asta, sînt sigur, te ştiu prea bine, de prea multe ori te-am văzut şi m-am simţit aproape de tine ca să mă-nşel. Publicitate. Pun televizorul pe mute şi-mi văd mai departe de ale mele.

Duminică – mă trezesc, din nou, la 6 dimineaţa, deşi e weekend. Tu dormi lîngă mine, copiii dorm în camerele lor. Te privesc o vreme în linişte, te-ascult respirînd (mereu mi-o fost drag cum parcă sforăi un pic), te iau în braţe şi te iubesc frumos, de bună dimineaţa, în miros de vară şi în răcoare verzuie. Ne ţinem în braţe o vreme, şi-apoi te ridici şi ieşi. Şi de-aici începe iureşul, tăvălugul: cîine de scos afară, copii de trezit şi hrănit; trebăluieşti prin bucătărie, în timp ce te uiţi simultan la 2 filme, mesteci în oale şi vorbeşti la telefon, îţi verifici Facebook-ul şi ştergi porcăria făcută de ăla micu’ pe covor. Facturi, rate, datorii la prieteni, socoteli şi împărţeli; cumpărături pe săptămîna asta şi nişte rapoarte de terminat pentru serviciu; cîteva consilieri telefonice, baie la copii, mîncare mutului, un serial pe TVList, 2-3 vizite prin vecini, culcat copii, linişte. Mă uit la tine, întinsă pe canapeaua din living, la fel de frumoasă, ceva mai obosită, la fel de dragă mie şi nesfîrşit de dragă ălor mici, te simt cu gîndurile împrăştiate într-o mie de locuri, îmi povesteşti ceva, te-ascult în timp ce-mi aprind o ţigară. Pălăvrăgeli despre nimic, de la ultimul scandal din presă la istoria reală a românilor, apoi un duş, să ne spele de toate ale zilei, apoi patul din dormitor, rece sub aşternuturi, atingeri timide încă, după atîţia amar de ani, pe sub plapumă, căldura ta lîngă mine, somn bun şi drag şi-apoi iar. În fiecare zi la fel, în fiecare zi-n alt fel. Rutină dragă, fericire de zi cu zi.

Şi-n fiecare dintre voi e ceva ce nu e-n nimeni alta, în fiecare dintre voi e ziua de mîine şi amintirea celei trecute, în fiecare dintre voi se dau bătălii între bine şi rău, între real şi fantastic şi fiecare dintre voi mi-e muză şi model de urmat. De la Evita Peron la Baba Dochia, de la Thatcher la Vitoria Lipan, de la Ileana Cosînzeana la Maica Tereza şi Mata Hari, Jolie, Jones, Joplin, Curie, Earhart, Monroe, Kennedy şi tanti Roji. Fiecare-şi are locul ei special în viaţa mea şi vă mulţumesc tuturor.

Fără femei – am alerga de colo colo, fără ţintă, la nesfîrşit, asemeni asteroizilor. Fără femei – nimic n-ar mai avea vreun rost.

 

Material scris pentru Spring SuperBlog2013

Posted in Fun, Gînduri | 15 Comments »

Tags: , , , , ,
March 10, 2013

Şi dincolo de sentimente – gol…

A patra probă a Spring SuperBlog2013 e prima care chiar îmi place, e de-a mea, de la mine din curte. Sponsorizată de Nemira, ne cere (proba, sau Nemira prin probă 🙂 ) să scriem o scrisoare de dragoste, să ne lăsăm pradă emoţiei şi romantismului.

Apoi cine mă citeşte regulat ştie că la mine fiecare textuleţ e, în esenţă, o scrisoare de dragoste. Aşa scriu cel mai bine, aşa mi-e cel mai drag: ca şi cum în fiecare zi m-aş îndrăgosti din nou, pentru prima dată, mai tare şi mai frumos decît în ziua ce tocmai a trecut, mai curat şi mai plin de emoţie. Mai mult decît atît – peste tot prin casă, pe foi, prin caiete, pe hard-uri sau pe diverse site-uri – am tot felul de texte, care mai de care mai potrivite temei ăsteia; şi fiecare avînd, la origini, cîte un motiv bine întemeiat pentru care au fost scrise.

Aşa că m-am hotărît ca pentru proba asta să folosesc un text mai vechi, uşor adaptat, text iniţial gîndit a fi parte dintr-o carte pe care am în plan s-o scriu cîndva 🙂 Big dreams, desigur 🙂 Aşa că, without any further ado – luaţi de vă bucuraţi (ştiu c-o să mă urîţi pentru font-ul mic; lăsînd însă deoparte orice alte considerente – şi fontul în sine e parte din poveste…):

Am încercat din răsputeri; am dat din mine ce-am avut mai bun, mai scump, mai drag şi mai din suflet, în încercarea aproape disperată de-a mă apropia de tine. Ţi-am zis de zeci de ori pînă acuma, poate – şi am să-ţi zic din nou, de alte cîteva zeci de ori; am să-ţi zic pînă ai să-nţelegi, pînă cînd ai să te saturi de mine şi cuvintele mele, mai mult decît ai facut-o deja; am să devin mai mult decît obositor, mai mult decît agasant, mai mult decît orice boală ce te-ar fi putut măcina vreodată, am să muşc din tine tot ce mi-a mai rămas de muşcat, tot ce mai e carne de smuls cu dinţii, tot ce mai e viaţă de supt din tine, ca seva din flori. Dacă încă nu ţi-am atins pragul de sus – am s-o fac acuma, conştient şi voit, dureros de sincer şi-ntr-o ultimă încercare fără speranţă. Ce nu ţi-am zis pînă acum – o s-o fac de-aici încolo; ce ţi-am zis deja – am să repet; ce n-o să-ţi pot vreodată zice – am să fac în aşa fel încît să înţelegi.

E ultimul lucru pe care o să ţi-l scriu vreodată; de fapt – de data asta pot să-i zic cu mîna pe suflet „scrisoare”; mai mult – are toate şansele ca pînă la capăt să fie chiar una de dragoste, măcar într-un fel, măcar ca şi emoţie, măcar ca şi mărturisire. E păcat că prima trebuie să fie şi ultima. Oricum – indiferent cît de mult mi-ar plăcea provocările şi jocurile, oricît de incitat am fost de nivelul mult peste medie al jocurilor tale, al provocărilor tale de zi cu zi – pînă şi eu am limite; pînă şi mie îmi ajunge de la un moment dat încolo. Nu mai am nici răbdare, nici nervi, nici motivaţie. Jocurile cu tine se vor fi sfîrşit înainte de a termina eu de scris rîndurile astea; jocurile cu tine se vor fi sfîrşit de fapt – înainte de a fi început. Am fi putut juca nenumărate jocuri împreună, am fi putut crea propriile noastre reguli pentru jocuri jucate de alţii înainte, am fi putut fugi unul după altul şi ne-am fi putut opri oricînd, într-un hohot de rîs. Tu ai pus însă capăt tuturor: jocurilor, mie, ţie, nouă. Nimic n-ai lăsat să curgă, nimic n-ai lăsat la voia întîmplării. Nevoia ta de control, absolut şi de ne-explicat – a oprit din start orice încercare de apropiere, orice gest pornit înaintea cuvintelor, orice privire scăpată de sub control şi orice gînd ieşit din tipare. Mi-ai împins mîinile înapoi şi mi-ai sufocat imaginaţia; mi-ai şters cu dosul palmei zîmbetul şi mi-ai călcat în picioare cuvintele. Şi nu degeaba de-atîtea ori ţi-am zis că începusem „să mă învăţ”; cu tine, despre tine, pentru tine – eram, la un moment dat – dispus la orice compromisuri. Aş fi putut, încă o dată, să mă las călcat în picioare pentru speranţa a ceva bun la celălalt capăt al tunelului. Doar că mi-ai închis pînă şi tunelul, mi-ai sufocat pînă şi speranţa. Şi nici măcar nu le faci conştient! Totul la tine e organic, instinctiv, animalic; nici un fel de raţiune, doar reacţii impulsive. Şi cel mai trist e că n-ai fost întotdeauna aşa! Cel mai trist e că tu, cea pe care am tot aşteptat-o, cea dinăuntrul tău, cea care te ţine, de fapt, în echilibru – nu mai are nici un drept asupra ta. Totul în tine s-a schimbat; tot ce venea natural, tot ce venea sincer – totul a fost înlocuit de sentimente şi trăiri controlate; nimic real, nimic sfînt, nimic curat; iluzii, imagini, impresii. Asta e tot ce eşti. Iluzii, imagini, impresii. Fără sentimente, fără trăiri, fără nici un fel de legături cu lumea „de-afară”, cu cei ce încearcă să-ţi fie aproape…

Nici nu poţi să-ţi imaginezi cît de mult aş vrea să-ţi ştiu durerea! De unde vine, de cînd şi cine e responsabil. Cîteodată ţi se citeşte pe chip, în ochii ăia minunaţi, cîteodată uiţi unde eşti şi pentru o clipă – te transformi. E greu de observat, ce-i drept – dar odată ce-ai prins momentul – devine din ce în ce mai uşor să urmăreşti scăpările. Şi sînt multe, sînt dese. Şi foarte, foarte scurte; fracţiuni de secundă în care privirea ţi se pierde undeva, fracţiuni de secundă în care gestul îţi rămîne mînă întinsă şi zîmbetul devine din ce în ce mai mic, înainte de a se stinge; pauze aproape insesizabile în mijlocul unei fraze şi un fel de încetinire a tot ce e-n jurul tău. Şi pe cît mi-e de drag să te privesc în momentele alea de maximă vulnerabilitate – pe-atîta de mult ceva din mine se strînge, ca-ntr-un pumn mic, asemenea ridurilor din jurul ochilor plînşi, se strînge şi doare. De fapt – alea sînt momentele în care simt cel mai tare nevoia de-a te lua în braţe. Alea-s momentele în care te-aş ţine de mînă, fără cuvinte, mut şi aproape, mai aproape decît orice alt fel de apropiere. Şi-n secunda imediat urmatoare – revii printre noi, cealaltă tu: şi rîzi, şi spui cine ştie ce prostie sau, mai degrabă – faci cîte-o „mărturisire” cît mai şocantă, cît mai fără nici o legătură cu subiectul, ori oamenii din juru-ţi, ori locul; trebuie obligatoriu să fie ceva care pe moment obligă lumea la reacţii necontrolate – care în maxim 10-15 secunde trebuie să mute focusul în altă direcţie; şi-n acelaşi timp – trebuie să fie ceva care se lipeşte adînc în mintea tuturor celor prezenţi, încă o cărămidă în construirea imaginii pe care conştient vrei s-o laşi în cei din preajma ta, încă ceva complet pe lîngă realitate – dar incredibil de bun ca şi scut. Şi-apoi totul revine la normal, pînă la următoarea scăpare.

De fapt, dacă stau să mă gîndesc – cred că ştiu în ce moment se-ntîmplă scăpările. Tu trebuie să fii mereu prezentă activ, în tot ceea ce se întîmplă în jurul tău. Niciodată nu trebuie să pierzi controlul, niciodată atenţia nu trebuie mutată de la subiectul principal, pe care tu îl manipulezi. Şi aici ai un adevărat talent, în a manipula; fie că e vorba de indivizi, fie că e vorba de grupuri, fie că e vorba de subiecte de discuţie sau activităţi sociale. Controlezi totul, subtil, din afară. Despre ce povestim, ce ne jucăm, cu cine ne atingem (şi mai ales cînd), ce e tabu şi ce aruncăm deschis pe masă – totul, în final, se va face conform planului tău, cerinţelor tale, nevoilor tale. Nimic în jurul tău, nimic din tine nu e întîmplător. Şi asta te ţine, de fapt, pe linia de plutire. Asta te face activă, iar activitatea te ţine departe de tine. De-aia tu nu ai timp liber! De-aia tu mereu ai planuri. De-aia niciodată nu eşti de găsit, sau mai degrabă de aşezat – oriunde în altă parte decît locul bine ales de tine înainte. Tu trebuie să deţii în permanenţă controlul, asupra a tot şi toate ce se întîmplă în jurul tău. Şi-n momentul în care, pentru doar o secundă, ai pierdut în vreun fel respectivul control – te pierzi şi te uiţi tu pe tine. Şi-atunci apare privirea pierdută, zîmbetul pe cale de dispariţie, mîna rămasă întinsă şi pauza dintre cuvinte. Atunci devii tu, cea pe care nimeni nu mai are voie, vreodată, să o întîlnească.

Şi de fapt – cea mai mare frică a mea în ceea ce te priveşte nu e rezultatul îngropării conştiente a sinelui bun, pe care o descriam mai sus; ci, mult mai rău, mult mai dureros – perspectiva, posibilitatea existenţei duplicităţii. Faptul că eşti falsă în tot ceea ce spui şi în tot ceea ce faci – nu e nici pe departe la fel de rău ca, spre exemplu, dedublarea. Posibilitatea existenţei a două personalităţi, fiecare punînd stăpînire pe tine (mai mult sau mai puţin controlat!) în funcţie de subiecţii în jurul cărora acţionezi, dominîndu-te prin însăşi dominarea celor din jur, alternativ şi deseori diametral opus – mă sperie cum puţine lucruri m-au speriat vreodată. Refuz să cred că eşti tu asta – însă nu pot să nu admit că posibilitatea există.

Dacă stau să mă gîndesc un pic, şi să fiu sincer cu mine – undeva în subconştient – ăsta a fost însă, totuşi, unul din motivele  disperării mele în încercarea de apropiere de tine. Ţi-am zis că niciodată nu te-am perceput conştient şi la nivel declarativ – nici ca şi amantă, nici ca şi iubită, nici ca şi jucărie sexuală, nici ca nimic din cele care poate ar părea fireşti. Nu ţi-am zis însă niciodată care anume a fost raţiunea mea, pînă la urmă. Dar ţi-am zis că tu eşti altfel, şi greu de înlocuit. De fapt – raţiunea e simplă: te-am simţit atît de aproape (de fapt nevoia de a te simţi aproape era atît de acută) pentru simplul motiv că din prima zi cînd te-am văzut  am ştiut că eşti altfel. Altfel decît orice femeie pe care am cunoscut-o vreodată, altfel decît orice om care mi-a fost vreodată aproape; erai mister; nimic din tine nu mi-era cunoscut, nu mi-era la îndemînă; puteam, oricînd, la orice oră  să te tranform în iubită, în amantă, în jucărie sexuală, în statuie la picioarele căreia să mă închin, în cea mai bună prietenă, în fuck-buddy, în tăinuitor sau confident, în orice. Ţi-am simţit de atunci, din prima zi, posibilitatea duplicităţii. Te-am simţit altfel şi te-am luat ca pe o provocare. Testul meu suprem, dacă vrei. Pe care l-am picat, cu brio, pare-se că. Nimic din tine nu mi-e în vreun fel mai aproape ca atunci, în prima zi; nimic din tine n-am reuşit să îmi apropii, nimic palpabil, nimic măsurabil, nimic căruia să-i pot zîmbi. Mi-am promis că am să te desfac în bucăţi şi-am să găsesc adevărul din tine. Mi-am promis că tu ai să mă vrei în preajmă-ţi mereu. Mi-am promis că n-ai să îmi mai fii, în vreun fel, străină. Şi constat după atîta amar de vreme că nimic nu mi-e mai străin decît tine. Nimic din tine nu ştiu, nimic din tine nu înţeleg. Şi provocarea a devenit oboseală; şi oboseala tristeţe. Şi nu mai pot. Nu mai pot AŞA, nu mai vreau AŞA. Mă declar, pentru prima oară, învins. Mă declar, pentru prima oară, pus în dificultate la propriul meu joc, cu propriile mele reguli. Cineva, una dintre tine – m-a făcut praf. În detrimentul celeilalte, celorlalte, tuturor. Şi oricît de tare încă mă intrigă TOT ce are legătură cu tine – pun armele jos; e o bătălie pe care nu mai pot, nu mai vreau să o port. Nici măcar armistiţiu nu vreau; nici măcar pace. Mă declar, îmi urlu în gura mare tuturor celor dispuşi să  m-audă – înfrîngerea. Ai cîştigat, minune, şi de data asta! Şi cu mine. A meritat?

Şi nu vreau să te las în urmă; nu vreau să te pierd, nici măcar pe tine cea pe care niciodată nu te-am avut în vreun fel; nu vreau sa-ţi întorc spatele, nu vreau să nu te mai aud pisicindu-te; nu vreau să nu-mi mai zîmbeşti; nu vreau să nu-mi mai scrii, din senin şi subtil, că ţi-e dor; nu vreau să nu mă mai gîndesc la tine de cîte ori văd un trandafir. Şi nu pot nici să mai stau lîngă tine; nu pot să aştept la nesfîrşit să-nţelegi şi să vrei, să-nţelegi şi CE vrei; nu te mai pot privi ştiind c-o să mă topesc tot şi ce e mai tîmp în mine are să iasă triumfător înainte; nu pot să mai văd zîmbetul ăla îndreptat către mine, fără să-l vreau al meu, doar al meu, oricînd şi oriunde; nu pot să mai ştiu că vreodată, în vreun fel, ţi-a fost sau are să-ţi fie – dor.

Nu mai pot să văd cum orele, zilele, lunile – trec pe lîngă mine şi singurul lucru care mă ţine întreg de la o zi la alta e gîndul la tine. Nu mai pot să nu fac nimic, să renunţ la toate – de la viaţă socială pînă la micile bucurii de fiecare zi – doar din speranţa că ceva bun are să se întîmple. Ceva ce nici măcar n-are legatură cu viaţa socială sau micile-mi bucurii. Nu mai pot să-mi fie teamă sa-ţi pun întrebări, doar pentru că nu ştiu cum au să fie înţelese. Nu mai pot să-ţi scriu, doar ca apoi să stau să aştept zile-n şir un semn de la tine; pe care niciodată nu îl dai; sau, mai rău, la cel mai mic semn din partea mea cum că aş aştepta ceva de la tine – brusc să devii agresivă şi să te-nchizi cu totul, asemeni scoicilor. Nu mai pot să mă prefac că nu-mi pasă, nu mai pot să mă prefac că nu exişti, nu mai pot şi nu mai vreau să mă consum inutil în preajma şi datorită ţie.

Şi nu vreau, în vreun fel, oricare, să te constrîng înspre orice nu ţi-e la îndemînă. Poate ar trebui cu ocazia asta să-mi cer scuze pentru toate compromisurile pe care le-ai făcut pentru mine; indiferent cît de mici au fost. Ştiu că ţi-au fost toate peste mînă şi-mi pare rău. Şi nu ştiu de ce mi-am amintit de finalul scrisorii lui Vania, din ultimul volum din „La Medeleni”: „Iartă-mă şi uită-mă”. Mi-ar plăcea să fie aşa simplu, pe undeva. Dacă nu de altceva, măcar pentru că eşti un om bun, în sufleţelul tău, care merită mult mai mult decît a primit pînă acuma. Şi poate şi asta explică răul din tine, pe de altă parte…

Te-aş fi putut iubi. Te-aş fi putut iubi cum nu te-a iubit nimeni niciodată; şi cum poate nici n-o s-o facă nimeni vreodată (prea tare te temi de iubirea cuiva!). Te-aş fi putut iubi frumos, exact atît cît mi-ai fi dat voie, exact atît cît ai fi avut nevoie. Ţi-aş fi umplut fiecare gol lăsat în tine de bocancii altora, aş fi fost acolo de fiecare dată cînd ai fi avut nevoie de mine, aşa cum aş fi ştiut eu mai bine, aş fi putut muta şi munţi pentru tine şi oameni şi sentimente şi orice. Te-aş fi iubit curat, frumos, copilăreşte uneori, sălbatic atunci cînd ai fi simţit nevoia, te-aş fi iubit cu mîinile, cu ochii, cu fiecare clipă departe de tine, cu gînduri şi imagini, cu apropiere şi drag, cu ziuă sau noapte, cu tot ce-ai fi cerut de la mine, mereu. Aş fi putut să fiu tot ce-ţi lipseşte şi tot ce niciodată n-ai ştiut că ai vrea. Aş fi putut să dau mai mult decît ai fi putut tu primi. Şi-n schimb – mi-ar fi plăcut doar să te ştiu lîngă mine, seara tîrziu şi dimineaţa devreme.

Aş fi putut să-ţi fiu cel mai drag prieten. Femeie aş fi fost atunci cînd m-ai fi vrut şi cel mai de încredere bărbat atunci cînd mi-ai fi cerut-o. Te-aş fi ţinut de mînă în timp ce plîngi, ţi-aş fi şters lacrimile şi te-aş fi strîns în braţe. Aş fi rîs şi aş fi plîns cu tine, aş fi construit scenarii cu tine, ne-am fi prostit împreună şi-am fi schimbat lumea în ceva bun şi la-ndemînă nouă. Prieten ţi-aş fi putut fi, cel mai bun, şi confident şi martor, tăinuitor şi frate mai mare. Aş fi-mpărţit cu tine mîncarea de-acasă şi ultimii bani de ţigări şi-aş fi venit la capătul lumii după tine doar dup-un telefon primit. Ne-am fi dat cu sania iarna și ne-am fi plimbat primăvara prin parc. Ţi-aș fi împletit părul și ți-aș fi dat un tricou de-al meu cînd ai fi venit în vizită, doar ca să-ți fie bine. Fericirea ta mi-ar fi fost drag lucru aproape, şi nimic nu m-ar fi îndepărtat vreodată de tine.

Aș fi putut fi orice m-ai fi vrut tu a fi. Orice, oricînd ți-ar fi fost ție la îndemînă, cum ți-ar fi fost ție la îndemînă. De toate și nimic aș fi fost pentru tine. Tot ce trebuia să faci era să-mi spui. Tot ce-aveam nevoie era să știu. Ți-am mai spus asta, știu că ți-am mai spus-o. Trebuia să-mi spui, să știu; trebuia să înțelegi, să hotărăști, să știu c-ai înțeles și ai ales ceva, orice. Nu poți să te joci cu mine, nu la nesfîrșit, nu pentru totdeauna, nu fără consecințe. Nici măcar nu contează, acum, pentru mine – cîtă relevanță au consecințele astea pentru tine. Habar n-am cît și dacă îți pasă în vreun fel, dacă ceva din tine, din viața ta se va schimba în vreun fel. Habar nu am și nici nu cred că mai contează dacă eu știu sau nu, dacă mă doare sau nu, dacă îmi pasă sau nu. De prea multe ori n-a contat pentru nimic ce-am crezut, sau simțit, sau gîndit sau știut eu; de prea multe ori m-am simțit în plus lîngă tine, cu tine; de prea multe ori ai făcut din mine obiect de decor. Dacă stau și privesc în urmă, ne-alterat de emoții – mi-e atît de clar c-am fost de-atîtea ori mai mult decît penibil, nimic alta decît călcat în picioare și umilit. Frumos și subtil, cu zîmbet pe buze și ochi mari, exemplu de manipulare, artă expusă, tu în toată splendoarea.

Aș fi vrut să fii altfel. Aș fi vrut, de fapt, să mi te dai altfel. Să înțelegi că-ți știu și-ți iubesc diferitul, că poți cu mine să fii tu, așa cum nu te dezvelești în fața nimănui, ca poți înainte-mi să stai cu totul goală și să zîmbești de sub părul lung, despletit; desculță, la doi pași înaintea mea, frumoasă și ALTFEL; frumoasă și dezbrăcată de tot ce e rău, a mea, pentru mine, ALTFEL. Alături de tine, nopţile albe ar fi avut altfel de sens. Altă culoare, alt gust şi altă textură. Cu totul puteam fi altfel. Altfel putea fi motto-ul nostru, indiferent ce-am fi ales să fim. Altfel puteau fi cuvintele, atingerile, sărutul, dragostea sau mîna întinsă, zîmbetul, frunzele verzi și ploaia. Altele locurile, alți oamenii. Altfel și bine. Altfel. Și n-ai înțeles. Și n-ai vrut. Și n-ai fost. Nu ești. Nimic nu ești. Nimic.

De ce totul trebuie să fie atît de al dracului de complicat cu tine? De ce nu poți fi simplă? De ce nu poți fi alb sau negru? De ce fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare zîmbet și privire trebuie analizată de o mie de ori înainte de a te putea hotărî asupra a ceea ce vrea să spună de fapt? De ce nu poți să vii să mă iei dracului de mînă, fără să zici nimic, să mă tragi după tine afară, să-mi aprinzi o țigară și să-mi zîmbești? De ce trebuie să fie așa greu? De ce?

Și cred că încet aș putea să mă-ndrept spre final. Deși mi-e frică; cu cît mai aproape mă simt de finalul rîndurilor ăstora – cu atît mai tare înțeleg că totul e gata, că nu o să mai am, probabil, nimic; că tot ce mi-a fost bine și frumos și extaz și agonie – are să se termine; definitiv. Și mă tem. N-am crezut că o să ajung, nu atît de repede, nu așa, la vorbele lui Dylan:

 

[…]

so I came in here

and your long time curse hurts

but what’s worse

is this pain in here

I can’t stay in here

ain’t it clear that

I just can’t fit

Yes, I believe it’s time for us to quit

when we meet again

introduced as friends

please don’t let on

that you knew me when

I was hungry and it was your world

Ah, you fake just like a woman

you make love just like a woman

then you ache just like a woman

but you break just like a little girl

 

și da… probabil că în felul meu ciudat și ne-nțeles – te-am iubit; și da… probabil că în felul meu ciudat și ne-nțeles – încă te iubesc. Atîta numai că nu mai contează și n-o să mai știe nimeni, niciodată, nimic. Și n-o să fiu Vania și n-o să-ți zic uită-mă. O sa-ți zic doar iartă-mă. Iartă-mă pentru tot ce-am făcut; și mai presus de toate – iartă-mi tot ce n-am facut așa cum ar fi trebuit, așa cum m-ai fi vrut tu. Atît am știut, atîta nu m-ai ajutat tu. Și să nu-mi iei niciodată zîmbetul ĂLA, și părul suflat de vînt, și genuchiul gol, și semnele de varicelă; și să mi te mai pisicești cîteodată, așa… de drag, cu drag, de dor; și să nu mă uiți; și să mă ierți; și să vii să mă iei de mînă într-o zi…….

Și mulțumesc, minune, c-ai existat lîngă mine. Cu bunele și relele tale, cu promisiunile uitate și cuvintele nespuse. Mulțumesc că m-ai lăsat să îți scriu, mulțumesc că m-ai lăsat să TE scriu. Mulțumesc că mi-ai fost minune, mulțumesc că ai să-mi rămîi gînd. Mulțumesc…

 

eu

 

Posted in Fun, Gînduri | 9 Comments »

Tags:
« Older Entries  |  
Rețete pentru fete

diacritica

Lantul coliviilor

TED Blog

The TED Blog shares news about TED Talks and TED Conferences.

Pe frontul de est nimic nou

tot inainte.

AraNaluca

E toamnă ...

Mai pe româneşte

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

Cu capul în nori

În grădina mea

@soffys

Life... as I know it!

Viaţa,privită printr-un obiectiv!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Come as you are

ADINA MIRELA BURLAN

- oamenii care visează sunt suflete prețioase -

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

SareaDinBucate - blog cu ingrediente esențiale și povești reale. Căutate și scrise de Oana Duma.

We tell ourselves stories in order to live - Joan Didon

jurnal

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

Cu Lupa prin Oras

Irealia

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Jurnalul Evei

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers