Archive for March, 2013

March 21, 2013

Jocul de-a farmecul

Farmec revine în competiția Spring SuperBlog2013, oarecumva cu aceeași temă, doar că privită poate din alt context. De data asta, ascunse în spatele ultimei campanii a sponsorului, se află “Românce cu Farmec”. Orice femeie doritoare – poate participa la concursul aferent campaniei, răspunzînd pe site-ul organizatorului la întrebarea: Cum ai descrie o femeie cu farmec? Ei – sponsorii s-au gîndit că în cadrul SSB2013 – am putea și noi, gașca de bloggeri români (în număr aproape egal cu româncele 🙂 ) să răspundem la aceeași întrebare. Inițial, mai în glumă, mai în serios – eu am zis că aș putea liniștit să particip încă o dată cu celălalt text scris tot pentru Farmec (Indrăgostește-te de viață); nu de alta – da’ mi-am cam dat cu părerea acolo despre cum anume consider eu că ar trebui să fie o femeie cu farmec. Cum însă tare mă tem că regulamentul competiției nu-mi permite “coțcherii” de-astea – va trebui să revin, cu aceleași idei, obsesiv, o dată și încă o dată; și apoi încă o dată. Poate de data asta m-aude și cine trebuie. Mă rog, mă înțelege cine trebuie. Ce e de bine însă e că deși Farmec a considerat articolul meu inițial ca fiind undeva înspre mediocru (după standardele mele, cel puțin) – întîmplarea face că postul cu pricina a devenit cel mai citit și mai apreciat post al meu. De pe toate blogurile. Ever! Ceea ce pentru mine înseamnă că, în pofida aparențelor, le am un pic cu farmecul feminin. Adicătelea – știe el domnu’ ceva…. Așa încît – musai să mai scriu o dată același lucru (oricît de greu mi-ar fi și oricît de convins aș fi că veci n-are să-mi mai iasă așa fain ca la prima încercare…), poate poate mai crește un pic cota la blog și mai urc și eu cîteva locuri, acuma că tocmai am intrat de azi în ZELIST…. Deci – haideți să ne povestim, dară – despre farmecul femeilor în general și de-al româncelor în fiecare zi. Cu farmec – înainte! Zic!

(cred c-am folosit deja cuvîntul cheie farmec în paragraful ăsta de mai multe ori decît în toată viața mea. Sau măcar sînt pe-aproape. That should count for something. Maybe. Perhaps. Who knows….)

…stau în umbra ta de cînd mă știu; de-o viață-ntreagă, adus de spate și ușor încărunțit, mă uit la tine în fiecare zi, cu-aceeași admirație, cu mereu mai multă dragoste, cu ochii mari, speriați și curioși, cu zîmbetul timid în colțul stîng al gurii, cu palmele strînse în pumni și genunchii ușor îndoiți; te privesc fascinat și uimit, te caut cu privirea în fiecare clipă, în fiecare colț, te urmăresc pe ascuns, nesătul și vulgar, timid și retras, flămînd de toate cîte au vreo legatură cu tine, nu-mi pot lua gîndul de la tine nici măcar o clipă, te visez noaptea, mi te închipui ziua, te simt lîngă mine chiar și-atunci cînd lipsești, mă surprind jucînd cu tine cele mai ciudate jocuri, alimentat de-o imaginație bolnavă, te-aș lua de mînă la fiecare trei minute, te-aș ține-n brațe și te-aș alinta, aș face din din tine chip cioplit să ți se-nchine toți păgînii, te-aș face obiect de studiu-n școli și subiect de best-seller american, te-aș purta alături de mine mîndru peste tot, egoist – nu te-aș împărți cu nimeni și niciodată nu m-aș sătura de te iubit…

Nu cred că farmecul e ceva ce se poate defini. Dacă nu de altceva, măcar pentru simplul fapt că, după părerea mea – niciodată două femei nu vor fi fermecătoare în același fel; sau din aceleași motive; ori pentru aceiași bărbați. Ceea ce fiecare dintre noi, masculii (ăia capabili de asemenea sentimente ori gînduri…) percepem ca fiind fermecător la o femeie – depinde exclusiv de niște factori ce n-au nici în clin, nici în mînecă cu generalizările. Farmecul e, pe undeva, în aceeași oală cu gusturile, alea de nu se discută. Percepțiile fiecăruia dintre noi asupra farmecului unei femei, atunci cînd își fac simțită prezența – depind de educația pe care fiecare am primit-o, de ce anume ne dă lumea peste cap fiecăruia dintre noi, de locul, anturajul și timpul în care ne aflăm în momentul „assesment-ului”, cumulat cu nivelul de oboseală sau stres, cu cel al libidoului sau, în cazuri extreme, cu măsura în care reușim să ne convingem creierul de anumite aspecte, necesare atingerii unui scop final, bine stabilit în cadrul temelor făcute de-acasă. Și la toate astea – aș adăuga cu succes aparențele (date de obicei, de data asta, de scopul femeii în cadrul întîlnirii cu pricina), intuiția și, pînă la urmă – starea de spirit. De cîte ori nu vi s-a-ntîmplat, domnilor – ca cea mai fermecătoare doamnă pe care ați întîlnit-o seara să se dovedească a doua zi dimineața a fi cu totul și cu totul altceva? Pornind de la toate astea – campania Farmec chiar își are rostul: e interesant de adunat la un loc mii de păreri asupra aceluiași fapt. Iar proba asta oferă și șansa cîtorva păreri masculine. Overall, deci – e de bine.

…te văd sprijinită de bara albastră de fier, cu ochii mari pierduți undeva în zare; degetele lungi, unghiile tăiate rotund și nevopsite, părul lung căzîndu-ți pe umerii pe jumătate dezgoliți, zîmbetul strîmb și urechile mici, cizmele înalte și parfumul, mereu parfumul, pe care-l simt coborînd pe jugulară, închid ochii și mă umplu de el, să-mi ajungă o veșnicie…

…te văd în fața monitorului, răspunzînd în grabă unui mail, proaspăt tunsă și vopsită, cu ceafa goală invitînd degete să se joace în părul tău, cu cămășa descheiată numai atît cît trebuie, cu verigheta lucindu-ți pe deget, cu picioarele întinse sub birou, într-o relaxare firească, te-ntorci înspre mine și-mi zîmbești, mă chemi la o țigară și eu uit de toate…

…te văd la masa de alături, micuță și tînără, roșcată și cu forme pline, te aud rîzînd cu poftă la glumele ușor perverse ale colegilor ce te-au scos în oraș, remarc unghiile roșii și bluzița de bumbac fin, săltînd parcă peste sîni în ton cu rîsetele tale, îmi place tatuajul cu fluturi de pe gleznă și ochii mari, rimelați…

…te văd doar dimineața la cafea și la masa de prînz, mereu elegant îmbrăcată, mereu atrăgînd priviri, nimic din tine nu-i exagerat sau ne-la-locul lui, părul tuns drept, pînă la umeri, nasul mic și dinții foarte albi, mîinile mici și decolteul generos, cizmele și eșarfa, mereu eșarfa în jurul gîtului, cuvintele calde și nebunia plăcută de-a-ți fi în preajmă…

…te văd trezită dimineața, te văd noaptea înainte de culcare, în pijamaua groasă de iarnă, te văd cînd pleci sau cînd vii de la serviciu, te văd în bucătărie printre oale și farfurii, te văd îmbrăcînd, dezbrăcînd, îmbăind sau culcînd copiii, te văd și te știu iubindu-ne pe toți necondiționat, serioasă și frumoasă, mică și puternică, mai puternică decît o să fiu eu vreodată, caldă și bună, mereu cu cele mai bune soluții la îndemînă, cîteodată old-fashioned dar niciodată altfel decît cum te-aș vrea sau te-aș iubi eu…

…te văd ușor adusă de spate, obosită de ani, obosită de noi, tristă uneori, tu cu gîndurile tale, singure amîndouă tîrziu în noapte, te văd scriind, te iubesc citindu-te, mi-e dor de tine-n fiecare zi și niciodată nu știu s-o arăt îndeajuns, te știu serioasă în spatele catedrei și bună și dragă, mereu în spatele meu, îți văd și-acum în minte ridurile și mi se face brusc dor…

Farmecul e-n fiecare din voi, doamnelor. Ascuns poate în spatele unor măști, ori al unor cuvinte sau fapte, păstrat doar pentru unii sau presărat peste tot în jur – farmecul e parte din voi, din fiecare dintre voi. E poate singurul lucru nu în totalitate fizic, pe care toate-l aveți în comun. Și-apoi e treaba noastră să-l gasim. Mi-amintesc că-mi scria cineva acu’ mulți, foarte mulți ani – ceva de genul: „tu ai putea iubi pe oricine; atîta numai – și noroc! – că n-o să ai timp să le descoperi tuturor calitățile și/sau defectele”. Farmecul vostru e ce ne-aduce aproape unii de alții. Farmecul îl căutăm, fiecare dintre noi bărbații, în voi. Trist e că majoritatea dintre noi nici măcar n-o să realizeze vreodată asta… Însă e ceva organic, genetic, de necontrolat. Și, ca de fiecare dată – voi știți asta…

Și-atunci, abia atunci, începe jocul….

March 19, 2013

Barcelona, Gaudi, Sagrada Familia, the Alan Parsons Project, copilărie şi eu

Cred că era undeva prin ’90-’92 cînd ai mei au adus cu ei dintr-o excursie în Rusia o mulţime de viniluri cum la noi încă nu erau. Şi acum sînt în aceeaşi comodă din sufrageria alor mei, înşirate frumos, mai mult sau mai puţin alfabetic şi mai degrabă după conţinut, într-un rastel încropit de tata meu dintr-un raft dezafectat de frigider. Erau tot felul de muzici bune, de care nu auzisem veci (de fapt – cam pe atunci începeau să se pună bazele culturii mele muzicale). Îmi plăceau toate, mai puţin unul. A mai durat cred vreo cîţiva ani buni pînă  mi-am luat inima în dinţi şi am stat să-l ascult pînă la capăt; şi asta doar pentru că ştiam că e preferatul tatălui meu. Ţin minte perfect cum arăta coperta, uşor gălbuie şi lucioasă, cu cinci litere împrăştiate parcă în diagonală, de la stînga la dreapta: Gaudi. Iniţial – cred că o vreme am trăit cu convingerea că aşa se cheamă trupa care cîntă. Abia mai tîrziu, cred că eram deja printr-a 10-a, am aflat ca trupa e de fapt The Alan Parsons Project, iar “Gaudi” era titlul albumului, album dedicat în întregime, desigur, lui Antonio Gaudi. Un fel de povestiri cu şi despre el, adunate printre muzici minunate, cum eu personal n-am mai auzit pe nimeni altcineva cîntînd. Bineînţeles că ulterior am devorat the APP, toate albumele pe care le-am găsit (mi-am comandat, prin cineva, undeva în Oltenia 2 albume, pentru că auzisem că acolo s-ar găsi!). Şi mi-am dat seama de ce mi se părea atît de diferit sound-ul APP: pe undeva, năştea în mine aceleaşi sentimente pe care le simţeam de cîte ori vedeam poze cu Sagrada Familia: ceva complet atipic, ceva cum nimeni altcineva n-a mai făcut vreodată, ceva ce m-atingea direct la “sufleţel”, de fiecare dată.

De-atunci am rămas cu “fixaţia” pe Sagrada Familia. Atunci mi-am promis prima dată că eu cînd mă fac mare mă duc la Barcelona, sa văd minunile lui Gaudi. Rîd singur acuma, cînd mă gîndesc la răspunsul lui, răspuns la îndoielile mass-mediei cu privire la presupusa finalizare a Sagradei: “Don´t worry, my client isn´t in a hurry”. Mi se pare atît de tipic pentru el… Aşa cum sînt convins că tare bine ce s-ar fi înţeles cu Dali, dacă apucau să se “suprapună” o mai lungă perioadă de timp. În orice caz – revenind la subiect – mereu mi-am dorit să ajung să văd Sagrada. Barcelona în sine nu ştiu dacă mă tentează în vreun fel. Însă să ştiu că m-aş simţi înconjurat de Gaudi – şi-ar merita toţi banii. Poate că lipsa interesului pentru Barcelona mi se trage şi din clişeele ultimilor ani, cu toţi căpşunarii noştri aciuaţi pe acolo; mi se pare, pe undeva, că ceva din ceea ce ar trebui să reprezinte Barcelona – a fost ştirbit. Plus că sînt sincer sătul de cerşetorii români (mai mult sau mai puţin…) prezenţi peste tot, că muştele, pînă şi unde nu te-ai aştepta să-i găseşti vreodată. Şi n-aş vrea să ştirbesc din imaginea pe care totuşi o am undeva în minte despre Barcelona, din cauza lor. Mi-e greu să mă văd ajuns în faţa Sagradei – unde să îi văd înşiraţi pe jos, cu paharele în mîinile întinse. Asta cînd ştiu că alături pot da peste 3 cubanezi cîntînd Hasta Siempre (un prieten bun, venit din vacanţa la Barcelona – mi-a făcut cadou un filmuleţ cu cubanezii respectivi, ştiind obsesiile mele cu Che şi Hasta Siempre). Şi totuşi – de mi s-ar da ocazia – mîine mi-aş lua jumătatea mai bună de mînă şi-aş sări în charterul de Barcelona din Cluj, doar pentru bucuria de-a mă plimba printre culorile lui Gaudi, cu APP-ul urlînd în caşti.

Şi ca să mai aduc un argument în direcţia micii mele obsesii – o să vă mai spun că acu’ vreo cîţiva ani m-am lăsat cucerit de o pasiune nouă, cea a modelismului; la care am ajuns de la paper-crafting, care presupune construcţia de machete DOAR din hîrtie. Şi unul dintre cele mai îndrăzneţe proiecte ale mele din perioada paper-crafting-ului a fost o machetă a Sagradei. Din păcate, din motive diverse şi în mare parte independente de mine – n-am apucat să termin proiectul – însă promit că am să-l re-încep, cu speranţa că de data asta am să-l termin, înainte de finalizarea catedralei reale… Pînă atunci însă – cîteva poze “din arhiva personală” cu macheta:

              

Şi pentru edificare finală – am încă două poze, una în care se vede cum ar trebui să arate catedrala la final, şi alta cu cît anume din ea e construit efectiv în momentul de faţă:

sursa – Gaudidesigner.com – aşa va arăta la final

sursa – skyscraperpage.com – atîta e construit

Revenind deci – asta înseamnă Barcelona pentru mine: amintiri frumoase din copilărie, Gaudi, Alan Parsons Project, Sagrada Familia. Ca să rezum – un fel de vis pe care l-aş vrea (şi nu l-as vrea) realitate. Un fel de Fata Morgana, ceva mai uşor de atins – dar ceva mai greu de perceput. Mă atrage, şi mi-e în acelaşi timp teamă. O vreau, dar mi-e frică în acelaşi timp de dezamăgire. Ca un fel de femeie la care doar visezi, adolescent fiind, pe care ai vrea s-o simţi în braţe (şi ştii că şi ea te vrea!) dar te temi s-o aduci acasă, te temi să spulberi visul. Diferenţa între ele e că în cazul Barcelonei – visul poate deveni realitate prin Agenţia de Turism Paralela 45….. Tot ce-mi lipseşte încă – e timpul:

Material scris pentru Spring SuperBlog2013

March 17, 2013

Singer – între maşina de cusut şi vocalistul de succes

Sînt cel puţin 3-4 zile de cînd încerc să mă conving să mă apuc de scris articolul ăsta. E a şasea probă Spring Superblog2013 şi cea de-a doua sponsorizată de MarketOnline. Enunţul probei (cel pentru domni) mă-ndeamnă ca “din aduceri aminte (real sau mai puţin real) să deapăn o întîmplare în care Singer şi-a pus amprenta pe viaţa mea” sau să-mi dau cu părerea relativ la “ce maşină de cusut Singer cred eu că i-ar plăcea mamei/prietenei mele”.  De 3-4 zile încerc să găsesc un unghi din care să privesc – şi numa’ nu-mi iese: mama mea nu coase la maşină, prietenă n-am (că mi-aş lua-o peste cap de la nevastă), iar amintiri n-am decît din cealaltă perspectivă a singer-ului (oricum – ciudată asocierea “maşini de cusut” vs. Singer, dat fiind faptul ca fondatorii sînt americani), cea a lu’ nenea cela care stă în spatele unui microfon şi ne încîntă, pe fiecare, într-un fel sau altul. Decisions, decisions, decisions….

          vs.         

Mi-amintesc cu lux de amănunte holul casei bunicilor mei: o odaie largă (impropiu numită hol, ori antreu, ori vestibul, ori orice), o odaie largă, cu mobilă puţină şi-o mochetă verzuie întinsă pe jos. O uşa dublă de lemn la intrare, cu geamuri prelungi, dintr-alea “zgrumţuroase” de nu vezi prin ele, te poftea înăuntru de pe terasa cu flori. Odată intrat – mi-amintesc cel mai bine sentimentul pe care-l trăiam vara intrînd acolo – te-nconjura un fel de caldură răcoroasă şi-o penumbră plăcută, dată de lipsa geamurilor, altele decît cele de la intrare. Pe dreapta – un cuier clasic, din cel cu dulăpior pentru pantofi jos şi agăţători multe şi oglindă deasupra. Lîngă el, o măsuţă de telefon şi-o etajeră cu cărţi de telefoane, caieţele cu numere, şi pixuri. Apoi o uşă ce dădea spre o altă cameră şi-n colţ – un dulăpior mic, negru, cu două sertare, în care mereu găseai “puse bine” 2-3 pachete de ţigări. În faţă – cele două uşi ce dădeau spre sufragerie şi respective dormitor; între ele, sus pe perete, un ceas cu cuc, ce mereu mi-a fost drag. În stînga în capăt – o băncuţă pe care puteai sta la o poveste dacă voiai şi deasupra ei – o etajeră cu farfurii “de-alea faine, colorate” (peste tot, pe pereţi, erau farfurii şi păretare) şi linguri şi furculiţe de lemn frumos sculptate, atîrnate sub ele. Mai încoace – intrarea în bucătărie şi-n colţ, exact lîngă uşă, o masă din lemn masiv, într-un maro închis cald, acoperită de o faţă de masă bordo, brodată. Şi sub masa cu pricina – o cutie mare, foarte mare îmi părea mie atunci, tot maro, dintr-un fel de imitaţie de piele, cumva solzoasă, cu un mîner de plastic lucios şi balamale şi încuietori metalice, parcă mereu lustruite. Cred că au fost ani (sau cel puţin aşa am perceput eu timpul atunci) – pînă am înţeles rostul Cutiei Pandorei: acolo era maşina de cusut a bunicii mele. Niciodată n-am ştiut ce marcă era, dar întotdeauna (după ce-au început s-apară clasicele poveşti cu maşinile de cusut Singer şi oamenii de afaceri germani care le cumpărau) – mi-a plăcut să cred că era Singer.

Am început să cînt de mic. De-atuncea lumea îmi zicea că eu asta ar trebui să fac. Mi-amintesc că odată – era deja pe vremea cînd îmi umpleam după-amiezele cu vinilurile alor mei – era la noi în vizită o tanti mai bătrînă (putea să aibă doar vreo 40, dar în mintea mea de atunci era tare bătrînă…), eram în sufrageria de la bloc – şi-i cîntasem ceva. Mi-a zis că ea simte deja în vocea mea că am să ajung să cînt mai bine decît Hruşcă şi Şeicaru (evident, cu ei am crescut…). Cred că ăla o fost primul moment în care eu m-am simţit încurajat să cînt, primul pe care mi-l amintesc, cel puţin, prima clipă în care, dacă aş fi avut mintea ce urma să o am peste vreo zece ani – mi-aş fi zis “Brother – you gotta stand up for yourself, fight – and become a famous singer” (o analogie relativ cretină, ştiu, dar trebuia să intru cumva în jocul probei şi-n jocul meu, propus în introducere). De-atunci încolo – am cîntat mereu. Cîţiva ani mai tîrziu am primit prima chitară, am luat primele lecţii şi am devenit repejor “ăla ciudatu’ care cîntă fain”. Vorba lui Chirilă – asta era pe vremea cînd noi, băieţii, cuceream fetele cu o chitară… Am cîntat peste tot, am cîntat de toate. Am cîntat pe stradă pentru bani, am cîntat la festivaluri de folk, în cenacluri, am cîntat de nevoie şi de plăcere, am întîlnit oameni faini şi oameni răi, am umblat cu chitara după mine prin toată ţara şi într-un final, după o dezamăgire supremă – m-am lăsat, practic, definitiv de cîntat. De ce-am ţinut să scriu asta? Pentru că din cealaltă perspectivă a Singer-ului – întîmplările care şi-au pus amprenta asupra mea au fost extraordinar de multe şi de variate. Am fost fericit cîntînd, am iubit cîntînd, am plîns cîntînd. Mi-am vărsat toate durerile şi “năcazurile” în muzică, am compus, am cîştigat premii; am avut decepţii, m-au cuprins tristeţi, am dat cu mine şi cu toate de pămînt şi-am luat-o de la capăt – toate cîntînd. Şi, mai presus de toate, am trăit şi sentimentul ĂLA, de a fi pe scenă, de-a vedea şi simţi, mai ales, oamenii mulţi din faţa ta – iubindu-te pentru ceea ce faci. Puţine sentimente se ridică la standardele alea. Mi-e dor, şi acuma încă mi-e dor de-o “cîntare” aşa cum trebuie. Rămîn însă cu dorul, amintirile şi amprentele anilor din urmă.

Mi-amintesc cînd a scos prima oară cutia de sub masă. Cu greu, uşor opintit (v-am zis că era ditamai cutia…), a luat-o de mînerul lucios şi-a dus-o pe masa din bucătărie. Cred că fascinaţia din ochii mei tre’ să fi fost bună de tras în chip… M-am cocoţat pe canapeaua de sub geam, m-am aşezat în genunchi, cu coatele sprijinite de marginea mesei şi-aşteptam cu sufletul la gură ca mîinile alea dragi să deschidă odată minunea! Şi-acuma, cînd scriu, simt mirosul din interiorul cutiei ăleia: uşor acrişor, uşor dulce, lemn amestecat cu plastic şi imitaţie de piele, pe undeva vechi şi pe undeva aproape, drag şi bun, asemeni tuturor lucrurilor ce ne leaga, în vreun fel, de bunici. Ca de poveste, cu foc şi basme la gura sobei, cu trosnet de lemne şi viscol afara. Evident că n-am înţeles nimic din “utilajul” pe care mîinile bunicii l-au scos afară din cutia maro… Dar ţin minte că era o chestie neagră si cred că scria ceva pe ea cu auriu. Şi-apoi a început adevăratul spectacol: mîinile dibace au început să scoată din tot felul de buzunăraşe ale cutiei – ace, aţe, degetare, minune de-aia de băgat aţa în ac, apoi au apărut oarece pînze, tot mai multe chestii care pentru mine nu-nsemnau nimic – dar ochii mi-erau tot mai mari şi cred că nu mai scoteam nici un cuvînt. Şi dacă bine ţin minte – avea pedală electrică. Şi cînd a început maşinăria să “clăpăcească” şi pînzele colorate să fugă din mîna bunicii în toate direcţiile, lovite ritmic de ac, şi mosoarele de aţă să-nceapă a dansa pe “beţişoarele” alea mici de metal din vîrf – admiraţia mea a fost maximă! Cred că a fost momentul cînd mintea mea a re-compus, inconştient, celebrul “iată ce pot face/două mîini dibace”. Habar nu mai am ce anume a ieşit, pînă la urmă, din combinaţia mîini dibace/maşină de cusut. Nimic din ce-a cusut bunica mea vreodată nu-mi amintesc. Tot ce-a rămas – e fascinaţia activităţii în sine: ritualul, de la scosul cutiei de sub masă pînă la mosoare dansînd; multitudinea de mărunţişuri care de fiecare dată erau întinse pe masa din bucătărie; ţăcănitul ritmic al acului lovind materialul; mirosul de neuitat şi faptul că era o acţiune pe care ştiam că eu n-aş putea-o face vreodată.

Nu ştiu dacă are vreun sens ce-am scris. Nu neapărat din perspectiva probei SSB2013. Dar din cea a amprentelor lăsate. Însă sincer vreau să vă zic că ăsta e genul de amintiri pe care n-o să le uiţi niciodată, odată ce-ai avut norocul să le trăieşti. Sînt amintiri dintr-o lume, în atît de multe feluri – mai bună decît cea în care trăim acum, cea din care copiii noştri îşi construiesc acum amintirile. E vorba de o lume în care nu ne-aveam decît unii pe alţii şi-n care trebuia să învăţăm s-alegem ce-i mai bun din cel de lîngă noi. O lume în care n-aveam magazinele de electrocasnice de-acum – dar aveam maşina de cusut a bunicii sub masa din hol. O lume în care n-aveam internet sau 100 de canale la televizor – dar aveam vacanţe de vară pe dealuri, şi cărţi, şi tradiţii, şi prieteni reali, pe care-i strigam seara pe sub fereastră, în loc să-i poke-uim pe FB. O lume în care părinţii aveau timp de copiii lor, o lume în care copiii ştiau ce-nseamnă un părinte. O lume în care n-aveam curent – dar aveam poveşti spuse de bunici la lumina lumînării. O lume în care n-aveam şuncă de praga şi rucola, dar în care mîncam carne din borcan, pusă pe iarnă de bunica şi salată culeasă proaspăt din grădină. O lume minunată, care ştiu că e aşa de cîte ori văd ochii mari ai copiilor mei, ascultîndu-mă spunîndu-le poveşti de atunci.

Amintiri, poveşti, amprente lăsate adînc aici, în vieţile fiecăruia dintre noi. Cu bune şi rele, dar toate, în cele din urmă, cu drag.

March 14, 2013

Secund!

Azi am un an de blog 🙂

Aşa am început: Prim!

La multi ani, mie, eu…

March 14, 2013

Mi-e primăvară-n suflet – gînduri despre toate femeile

Te văd în fiecare zi trecînd pe lîngă mine. În fiecare zi mai frumoasă parcă decît ultima oară cînd te-am zărit, în fiecare zi mai luminoasă, mai caldă, mai plină de tot ce-i bun şi drag într-o femeie, mai altfel decît te ştiam, mereu nouă, mereu alta.  Te-am învăţat pe de rost în ultimii ani – şi totuşi, de fiecare dată cînd te zăresc, ştiu că ceva lipseşte, mai e pe undeva un detaliu mic pe care încă nu l-am înţeles. Mereu surprinzătoare, mereu cu cîte un cuvînt, ori zîmbet, ori privire nouă, mereu găseşti ceva care să-mi zguduie din temelii lumea. Niciodată n-am să fiu complet fără tine; niciodată n-o să mă satur să te privesc şi să te-nvăţ, în fiecare zi mai mult. Şi-oricît aş încerca să fug – ceva are să mă ţină lîngă tine o veşnicie. Te-am învăţat că-mi place, dintre toate, primăvara. Te-am învăţat că mi-e dragă răcoarea ei, albastrul şi verdele, mirosul de frezii proaspete şi soarele călduţ doar (parcă pe undeva molcom, ardelenesc), te-am învăţat că primăvara încep din nou să iubesc, mă umplu de tine şi nu mă mai satur, zîmbesc ca prostul de dimineaţa pînă seara şi m-aş plimba cu tine de mînă prin iarba jilavă, desculţi.

Luni – mă trezesc cu noaptea in cap să te privesc dormind: întinsă pe jumătatea ta de pat, cu pătura acoperindu-ţi doar picioarele, cu mîna stîngă sub cap şi părul lung împrăştiindu-se pe pernă – eşti mai frumoasă decît mi te-aminteam, mult mai frumoasă decît te-am perceput în lumina difuză a serii trecute. Îţi urmăresc liniile trupului, exact aşa cum trebuie să le aibă EA, ce a mea; sînii mici, atît cît să-ncapă în palme, gata să sară zvelt afară din sutienul fin dantelat, picioarele lungi, interminabile, părul roşcat, în bucle rotunde, pistruii de pe umeri şi de pe obraji, talia mică şi şoldurile parcă desenate, nasul uşor strîmb şi buzele pline, zîmbind chiar şi-n somn, semnele mici lăsate de varicelă deasupra ochiului stîng şi linia suplă a gîtului, terminîndu-se-n claviculele pe care nu mă mai săturam să le mîngii azi-noapte. Îmi sprijin capul pe mîna dreaptă şi te privesc zîmbind tîmp în gol; mirosul fin de vanilie şi ceva bun, a drag amintind – mă învăluie, amestecîndu-se cu mirosul uşor înţepător al iubirii de cu o noapte înainte. Încă îmi stăruie în minte gustul tău şi pieptul încă mă arde acolo unde unghiile tale s-au jucat cu mine. Mi-e drag să te privesc, deşi ştiu că e ultima oară. M-aplec înspre tine, îţi şoptesc că e vremea să plec, te sărut părinteşte pe frunte, mă-mbrac în grabă şi dispar în verdele-căprui al dimineţii de primăvară. Ai sa-mi rămîi o vreme în minte…

Marţi – e 8 fără zece dimineaţa. Abia ce-am ajuns la birou, şi-mi beau cafeaua citindu-mi plictisit mailurile – cînd te văd intrînd grăbită, pe uşa de sticlă gri. Din momentul în care s-a auzit scîrţîitul ăla supărător – toţi ochii din open-office sînt aţintiţi spre tine. Îmi ridic şi eu privirea din monitor, doar cît să-ţi zăresc deux piece-ul vernil şi pantofii cu toc mic, de aceeaşi culoare. Te urmăresc atent cum intri la tine în birou: ţi-aşezi geanta neagră pe masă, scoţi laptopul micuţ şi-l aşezi la locul lui. În timp ce boot-ează, ţi-aranjezi sigură pe tine, dintr-o mişcare scurtă, părul proaspăt vopsit şi coafat şi te-aşezi la birou. Verifici dintr-o privire Blackberry-ul, raspunzi rapid la un mail; între timp laptopul a pornit şi te poţi apuca de treabă. La 8 jumate ai sedinţă cu şefii de departamente. Verifici încă o dată prezentarea pregătită aseară tîrziu, mai dai cîteva telefoane şi te-ndrepţi apoi spre sala de conferinţă. Echipa e deja acolo, te-aşteaptă. Te zăresc doar printre jaluzelele parţial închise, mai mult o siluetă sigură pe sine, te ştiu gesticulînd cu ambele mîini şi din cînd în cînd ţi-aud vocea autoritară certînd pe cîte cineva. Zîmbesc. La 10 ai din nou şedinţă, însă pînă atunci mai ai de discutat bugetul pentru proiectul cel nou, cu băieţii de la Dezvoltare şi de semnat hîrtiile rămase de ieri. La 12 ai o întîlnire în oraş, cu careva clienţi aflaţi întîmplător prin zonă. BB-ul îţi sună într-una, şi te-aud vorbind ba româneşte, ba-n engleză, ba certîndu-te cu cineva în italiană (mereu mi-a plăcut cum sună italiana vorbită de tine). După amiază ai ceva interviuri. Te văd cum le zîmbeşti cald copiiilor ălora crispaţi, cum le-ntinzi o mînă sigură la final şi cum în acelaşi timp, aproape neobservat, îi semnalezi HR-istei să mai caute. Pleci tîrziu, după 7, cînd la birou nu mai e decît deşteptul ăla care încă mai crede că aşa are să-ţi cîştige încrederea. Îi zîmbeşti acru, te pontezi, te urci în maşină şi înainte de-a pleca, mai dai un telefon, nu înainte de a-ţi verifica în oglindă machiajul.

Miercuri – tu n-ai cum să mă vezi: te privesc de undeva din afara mea, arc peste timp, cu bune şi cu rele, cu cîteva lacrimi, dar cu multă, foarte multă dragoste. Te simt lipită de mine, îţi simt inima bătînd aproape de mine şi ţi-aud, oarecumva surd, glasul moale, cald, povestindu-mi ceva. Adorm repede, zîmbind, doar ca să mă las trezit dimineaţa de aceeaşi voce dragă, împins voios de la spate spre bucătărie, unde m-aşteaptă pe masă micul dejun. Apoi ani la rînd aceeaşi poveste, acelaşi zîmbet şi acelaşi glas, în fiecare zi; şi printre ele cîte-o ceartă terminată mereu cîteva ceasuri mai tîrziu, cu strîngeri în braţe şi promisiuni. Apoi primele decepţii, primele tîmpenii, prima beţie cu prietenii care ţie niciodată nu ţi-au fost dragi. Bani de chirie, examene, prima iubire. Nunta, Dana, tu lîngă mine aproape. Copii mulţi, alergînd în jurul tău. Lacrimi printre toate, pierderi dragi, oboseală peste capăt, singurătate şi dor. Iar zîmbete, iar vocea caldă şi bună, din ce în ce mai mult dor, din ce în ce mai multă singurătate. Printre noi – te simt singură şi mă doare. Noroc că-i primăvară şi ce-i mai bun în noi se lasă purtat de la unul la altul, pod peste generaţii, siguranţă şi multe lucruri bune de-nvăţat.

Joi – a fost o vreme cînd te-am iubit probabil mai mult decît orice pe lumea asta. A fost o vreme cînd erai pentru mine universul întreg, cînd de la tine-am învăţat tot ce se putea învăţa, cînd n-aş fi ieşit din cuvîntul tău pentru nimic în lume. Mi-amintesc dimineţile de vară, la tine în curte, mirosul bun de sănătate înconjurîndu-mă din toate părţile, ţin minte perele verzi şi coacăzele negre, lemnele crăpate iarna în frig şi pe tine amestecîndu-te printre toate, cu grijă la amănunte şi cuvinte bune de zis. Cele mai frumoase Crăciunuri cu gustul portocalelor sub brad. Apoi am îmbătrînit cu toţii. Răsfăţul anilor dintîi a dispărut şi bunătatea excesivă odată cu el. Pe undeva pe drum ne-am îndepărtat unul de altul, eu mai mult ca şi tine, cîteodată te simt străină şi nu mai înţeleg nimic. Se-amestecă în mine sentimente pe care nu le mai pot stăpîni, se calcă-n picioare ură şi dragoste, milă şi indiferenţă. Te văd şi te simt cum te-apasă anii rămaşi şi cîteodată ochii îţi zîmbesc la amintirea anilor trecuţi. Eşti parcă tot mai mică, cu fiecare zi ce trece ceva parcă te consumă fizic, şi-ncet încet dispari în colţul tău preferat, în liniştea şi penumbra odăii din colţ. Pe cît de multă dragoste – pe-atîta de multă durere. Pe cît de multă linişte – pe-atît de multă nevoie de libertate. De eliberare, înaintea tuturor, de lanţuri tăiate şi fugă spre alte lumi.

Vineri – te-am zărit prima oară în oglinda retrovizoare. Tînără, proaspătă, zglobie şi singură, vorbind la telefon, în faţa uşii clubului, rîzînd zgomotos, gesticulînd mai mereu cu mîna dreaptă, cu ţigara pe post de arătător. Cizmele înalte, crem, pînă undeva sub genunchi – într-un fel de contrast cu ciorapii negri, întinşi pe picioarele lungi, cu genunchi rotunzi; rochiţa înflorată, poate un pic prea scurtă, eşarfa neagră în jurul gîtului, şi-un fel de sacou deschis la culoare, o culoare de-aia americănească gen “peach”; părul lung, şaten, cu buclele proaspăt făcute, lăsat să cadă liber, prins doar într-o agrafă mică deasupra urechii stîngi, unghiile vopsite-ntr-un roşu aprins, ochii verzui şi-un zîmbet înnebunitor, afişînd dinţi albi, frumos aliniaţi. Ne-am întîlnit pe urmă înauntru, la bar; ştiu că mi-ai atins întîmplător antebraţul drept şi te-am privit stînjenit, zîmbind strîmb. Ţi-ai dat capul pe spate într-un hohot de rîs şi m-ai batut prieteneşte pe umăr. Te-am urmărit cu privirea toată seara: mereu înconjurată de cel puţin 2-3 bărbaţi, mereu cu un pahar de ceva în mînă, neastîmpărată şi frumoasă, povestind cu toţi despre toate, dansînd languros sau lasciv, trîntindu-te fie la o masă, fie la alta, rîzînd mereu, în fiecare clipă cu mîna atingînd pe altcineva, parcă din greşeală mereu, calculat însă întotdeauna, centrul atenţiei şi sufletul fiecărui grup căruia te-alăturai. Ai dispărut brusc, nici acum  nu ştiu exact cînd; ştiu doar că parcă dintr-o dată se făcuse peste tot linişte, parcă totul dintr-o dată dormea. Mi-am terminat sticla de apă şi-am plecat zîmbind către casă.

Sîmbătă – ca niciodată – am dat drumul televizorului, mai mult ca să umplu liniştea din apartamentul gol, decît din dorinţa de a urmări ceva anume. Şi-apoi te-am zărit: undeva, pe un covor roşu, îmbrăcată simplu, în culori puţine şi plăcute ochiului, elegantă şi fină, caldă şi totuşi distantă, înconjurată de blitz-uri şi oameni, de microfoane şi voci. Nu-nţelegeam nimic din ce se întîmpla, de fapt, acolo; şi nici nu cred că în momentul ăla conta în vreun fel. Mi-era doar drag să te privesc; un drag de-ăla simplu, de neînţeles, pe care-l simţi că vine de undeva din interior, pe care ai vrea să-l explici – dar ştii însă din start că n-are nici un rost. Şi te mulţumeşti cu “apoi poate aşa treb’e”. Continuam să te privesc fascinat, oameni la picioarele tale, ţipînd, rîzînd, agitîndu-se – şi tu calmă, desprinsă parcă de ei şi de toate din juru-ţi, frumoasă şi zîmbind tuturor, cu gîndurile însă departe duse. Mereu am fost fascinat de genul ăsta de duplicitate: femeia din faţa camerelor vs. cea din spatele uşilor închise; eleganţă şi trend vs. tricou şi blugi; pantofi cu toc vs. adidaşi şi bijuterii scumpe în balanţă cu brăţările prieteniei. Şi tu atîta de bine ştii să le împaci. Ştiu, simt asta, sînt sigur, te ştiu prea bine, de prea multe ori te-am văzut şi m-am simţit aproape de tine ca să mă-nşel. Publicitate. Pun televizorul pe mute şi-mi văd mai departe de ale mele.

Duminică – mă trezesc, din nou, la 6 dimineaţa, deşi e weekend. Tu dormi lîngă mine, copiii dorm în camerele lor. Te privesc o vreme în linişte, te-ascult respirînd (mereu mi-o fost drag cum parcă sforăi un pic), te iau în braţe şi te iubesc frumos, de bună dimineaţa, în miros de vară şi în răcoare verzuie. Ne ţinem în braţe o vreme, şi-apoi te ridici şi ieşi. Şi de-aici începe iureşul, tăvălugul: cîine de scos afară, copii de trezit şi hrănit; trebăluieşti prin bucătărie, în timp ce te uiţi simultan la 2 filme, mesteci în oale şi vorbeşti la telefon, îţi verifici Facebook-ul şi ştergi porcăria făcută de ăla micu’ pe covor. Facturi, rate, datorii la prieteni, socoteli şi împărţeli; cumpărături pe săptămîna asta şi nişte rapoarte de terminat pentru serviciu; cîteva consilieri telefonice, baie la copii, mîncare mutului, un serial pe TVList, 2-3 vizite prin vecini, culcat copii, linişte. Mă uit la tine, întinsă pe canapeaua din living, la fel de frumoasă, ceva mai obosită, la fel de dragă mie şi nesfîrşit de dragă ălor mici, te simt cu gîndurile împrăştiate într-o mie de locuri, îmi povesteşti ceva, te-ascult în timp ce-mi aprind o ţigară. Pălăvrăgeli despre nimic, de la ultimul scandal din presă la istoria reală a românilor, apoi un duş, să ne spele de toate ale zilei, apoi patul din dormitor, rece sub aşternuturi, atingeri timide încă, după atîţia amar de ani, pe sub plapumă, căldura ta lîngă mine, somn bun şi drag şi-apoi iar. În fiecare zi la fel, în fiecare zi-n alt fel. Rutină dragă, fericire de zi cu zi.

Şi-n fiecare dintre voi e ceva ce nu e-n nimeni alta, în fiecare dintre voi e ziua de mîine şi amintirea celei trecute, în fiecare dintre voi se dau bătălii între bine şi rău, între real şi fantastic şi fiecare dintre voi mi-e muză şi model de urmat. De la Evita Peron la Baba Dochia, de la Thatcher la Vitoria Lipan, de la Ileana Cosînzeana la Maica Tereza şi Mata Hari, Jolie, Jones, Joplin, Curie, Earhart, Monroe, Kennedy şi tanti Roji. Fiecare-şi are locul ei special în viaţa mea şi vă mulţumesc tuturor.

Fără femei – am alerga de colo colo, fără ţintă, la nesfîrşit, asemeni asteroizilor. Fără femei – nimic n-ar mai avea vreun rost.

 

Material scris pentru Spring SuperBlog2013

March 10, 2013

Şi dincolo de sentimente – gol…

A patra probă a Spring SuperBlog2013 e prima care chiar îmi place, e de-a mea, de la mine din curte. Sponsorizată de Nemira, ne cere (proba, sau Nemira prin probă 🙂 ) să scriem o scrisoare de dragoste, să ne lăsăm pradă emoţiei şi romantismului.

Apoi cine mă citeşte regulat ştie că la mine fiecare textuleţ e, în esenţă, o scrisoare de dragoste. Aşa scriu cel mai bine, aşa mi-e cel mai drag: ca şi cum în fiecare zi m-aş îndrăgosti din nou, pentru prima dată, mai tare şi mai frumos decît în ziua ce tocmai a trecut, mai curat şi mai plin de emoţie. Mai mult decît atît – peste tot prin casă, pe foi, prin caiete, pe hard-uri sau pe diverse site-uri – am tot felul de texte, care mai de care mai potrivite temei ăsteia; şi fiecare avînd, la origini, cîte un motiv bine întemeiat pentru care au fost scrise.

Aşa că m-am hotărît ca pentru proba asta să folosesc un text mai vechi, uşor adaptat, text iniţial gîndit a fi parte dintr-o carte pe care am în plan s-o scriu cîndva 🙂 Big dreams, desigur 🙂 Aşa că, without any further ado – luaţi de vă bucuraţi (ştiu c-o să mă urîţi pentru font-ul mic; lăsînd însă deoparte orice alte considerente – şi fontul în sine e parte din poveste…):

Am încercat din răsputeri; am dat din mine ce-am avut mai bun, mai scump, mai drag şi mai din suflet, în încercarea aproape disperată de-a mă apropia de tine. Ţi-am zis de zeci de ori pînă acuma, poate – şi am să-ţi zic din nou, de alte cîteva zeci de ori; am să-ţi zic pînă ai să-nţelegi, pînă cînd ai să te saturi de mine şi cuvintele mele, mai mult decît ai facut-o deja; am să devin mai mult decît obositor, mai mult decît agasant, mai mult decît orice boală ce te-ar fi putut măcina vreodată, am să muşc din tine tot ce mi-a mai rămas de muşcat, tot ce mai e carne de smuls cu dinţii, tot ce mai e viaţă de supt din tine, ca seva din flori. Dacă încă nu ţi-am atins pragul de sus – am s-o fac acuma, conştient şi voit, dureros de sincer şi-ntr-o ultimă încercare fără speranţă. Ce nu ţi-am zis pînă acum – o s-o fac de-aici încolo; ce ţi-am zis deja – am să repet; ce n-o să-ţi pot vreodată zice – am să fac în aşa fel încît să înţelegi.

E ultimul lucru pe care o să ţi-l scriu vreodată; de fapt – de data asta pot să-i zic cu mîna pe suflet „scrisoare”; mai mult – are toate şansele ca pînă la capăt să fie chiar una de dragoste, măcar într-un fel, măcar ca şi emoţie, măcar ca şi mărturisire. E păcat că prima trebuie să fie şi ultima. Oricum – indiferent cît de mult mi-ar plăcea provocările şi jocurile, oricît de incitat am fost de nivelul mult peste medie al jocurilor tale, al provocărilor tale de zi cu zi – pînă şi eu am limite; pînă şi mie îmi ajunge de la un moment dat încolo. Nu mai am nici răbdare, nici nervi, nici motivaţie. Jocurile cu tine se vor fi sfîrşit înainte de a termina eu de scris rîndurile astea; jocurile cu tine se vor fi sfîrşit de fapt – înainte de a fi început. Am fi putut juca nenumărate jocuri împreună, am fi putut crea propriile noastre reguli pentru jocuri jucate de alţii înainte, am fi putut fugi unul după altul şi ne-am fi putut opri oricînd, într-un hohot de rîs. Tu ai pus însă capăt tuturor: jocurilor, mie, ţie, nouă. Nimic n-ai lăsat să curgă, nimic n-ai lăsat la voia întîmplării. Nevoia ta de control, absolut şi de ne-explicat – a oprit din start orice încercare de apropiere, orice gest pornit înaintea cuvintelor, orice privire scăpată de sub control şi orice gînd ieşit din tipare. Mi-ai împins mîinile înapoi şi mi-ai sufocat imaginaţia; mi-ai şters cu dosul palmei zîmbetul şi mi-ai călcat în picioare cuvintele. Şi nu degeaba de-atîtea ori ţi-am zis că începusem „să mă învăţ”; cu tine, despre tine, pentru tine – eram, la un moment dat – dispus la orice compromisuri. Aş fi putut, încă o dată, să mă las călcat în picioare pentru speranţa a ceva bun la celălalt capăt al tunelului. Doar că mi-ai închis pînă şi tunelul, mi-ai sufocat pînă şi speranţa. Şi nici măcar nu le faci conştient! Totul la tine e organic, instinctiv, animalic; nici un fel de raţiune, doar reacţii impulsive. Şi cel mai trist e că n-ai fost întotdeauna aşa! Cel mai trist e că tu, cea pe care am tot aşteptat-o, cea dinăuntrul tău, cea care te ţine, de fapt, în echilibru – nu mai are nici un drept asupra ta. Totul în tine s-a schimbat; tot ce venea natural, tot ce venea sincer – totul a fost înlocuit de sentimente şi trăiri controlate; nimic real, nimic sfînt, nimic curat; iluzii, imagini, impresii. Asta e tot ce eşti. Iluzii, imagini, impresii. Fără sentimente, fără trăiri, fără nici un fel de legături cu lumea „de-afară”, cu cei ce încearcă să-ţi fie aproape…

Nici nu poţi să-ţi imaginezi cît de mult aş vrea să-ţi ştiu durerea! De unde vine, de cînd şi cine e responsabil. Cîteodată ţi se citeşte pe chip, în ochii ăia minunaţi, cîteodată uiţi unde eşti şi pentru o clipă – te transformi. E greu de observat, ce-i drept – dar odată ce-ai prins momentul – devine din ce în ce mai uşor să urmăreşti scăpările. Şi sînt multe, sînt dese. Şi foarte, foarte scurte; fracţiuni de secundă în care privirea ţi se pierde undeva, fracţiuni de secundă în care gestul îţi rămîne mînă întinsă şi zîmbetul devine din ce în ce mai mic, înainte de a se stinge; pauze aproape insesizabile în mijlocul unei fraze şi un fel de încetinire a tot ce e-n jurul tău. Şi pe cît mi-e de drag să te privesc în momentele alea de maximă vulnerabilitate – pe-atîta de mult ceva din mine se strînge, ca-ntr-un pumn mic, asemenea ridurilor din jurul ochilor plînşi, se strînge şi doare. De fapt – alea sînt momentele în care simt cel mai tare nevoia de-a te lua în braţe. Alea-s momentele în care te-aş ţine de mînă, fără cuvinte, mut şi aproape, mai aproape decît orice alt fel de apropiere. Şi-n secunda imediat urmatoare – revii printre noi, cealaltă tu: şi rîzi, şi spui cine ştie ce prostie sau, mai degrabă – faci cîte-o „mărturisire” cît mai şocantă, cît mai fără nici o legătură cu subiectul, ori oamenii din juru-ţi, ori locul; trebuie obligatoriu să fie ceva care pe moment obligă lumea la reacţii necontrolate – care în maxim 10-15 secunde trebuie să mute focusul în altă direcţie; şi-n acelaşi timp – trebuie să fie ceva care se lipeşte adînc în mintea tuturor celor prezenţi, încă o cărămidă în construirea imaginii pe care conştient vrei s-o laşi în cei din preajma ta, încă ceva complet pe lîngă realitate – dar incredibil de bun ca şi scut. Şi-apoi totul revine la normal, pînă la următoarea scăpare.

De fapt, dacă stau să mă gîndesc – cred că ştiu în ce moment se-ntîmplă scăpările. Tu trebuie să fii mereu prezentă activ, în tot ceea ce se întîmplă în jurul tău. Niciodată nu trebuie să pierzi controlul, niciodată atenţia nu trebuie mutată de la subiectul principal, pe care tu îl manipulezi. Şi aici ai un adevărat talent, în a manipula; fie că e vorba de indivizi, fie că e vorba de grupuri, fie că e vorba de subiecte de discuţie sau activităţi sociale. Controlezi totul, subtil, din afară. Despre ce povestim, ce ne jucăm, cu cine ne atingem (şi mai ales cînd), ce e tabu şi ce aruncăm deschis pe masă – totul, în final, se va face conform planului tău, cerinţelor tale, nevoilor tale. Nimic în jurul tău, nimic din tine nu e întîmplător. Şi asta te ţine, de fapt, pe linia de plutire. Asta te face activă, iar activitatea te ţine departe de tine. De-aia tu nu ai timp liber! De-aia tu mereu ai planuri. De-aia niciodată nu eşti de găsit, sau mai degrabă de aşezat – oriunde în altă parte decît locul bine ales de tine înainte. Tu trebuie să deţii în permanenţă controlul, asupra a tot şi toate ce se întîmplă în jurul tău. Şi-n momentul în care, pentru doar o secundă, ai pierdut în vreun fel respectivul control – te pierzi şi te uiţi tu pe tine. Şi-atunci apare privirea pierdută, zîmbetul pe cale de dispariţie, mîna rămasă întinsă şi pauza dintre cuvinte. Atunci devii tu, cea pe care nimeni nu mai are voie, vreodată, să o întîlnească.

Şi de fapt – cea mai mare frică a mea în ceea ce te priveşte nu e rezultatul îngropării conştiente a sinelui bun, pe care o descriam mai sus; ci, mult mai rău, mult mai dureros – perspectiva, posibilitatea existenţei duplicităţii. Faptul că eşti falsă în tot ceea ce spui şi în tot ceea ce faci – nu e nici pe departe la fel de rău ca, spre exemplu, dedublarea. Posibilitatea existenţei a două personalităţi, fiecare punînd stăpînire pe tine (mai mult sau mai puţin controlat!) în funcţie de subiecţii în jurul cărora acţionezi, dominîndu-te prin însăşi dominarea celor din jur, alternativ şi deseori diametral opus – mă sperie cum puţine lucruri m-au speriat vreodată. Refuz să cred că eşti tu asta – însă nu pot să nu admit că posibilitatea există.

Dacă stau să mă gîndesc un pic, şi să fiu sincer cu mine – undeva în subconştient – ăsta a fost însă, totuşi, unul din motivele  disperării mele în încercarea de apropiere de tine. Ţi-am zis că niciodată nu te-am perceput conştient şi la nivel declarativ – nici ca şi amantă, nici ca şi iubită, nici ca şi jucărie sexuală, nici ca nimic din cele care poate ar părea fireşti. Nu ţi-am zis însă niciodată care anume a fost raţiunea mea, pînă la urmă. Dar ţi-am zis că tu eşti altfel, şi greu de înlocuit. De fapt – raţiunea e simplă: te-am simţit atît de aproape (de fapt nevoia de a te simţi aproape era atît de acută) pentru simplul motiv că din prima zi cînd te-am văzut  am ştiut că eşti altfel. Altfel decît orice femeie pe care am cunoscut-o vreodată, altfel decît orice om care mi-a fost vreodată aproape; erai mister; nimic din tine nu mi-era cunoscut, nu mi-era la îndemînă; puteam, oricînd, la orice oră  să te tranform în iubită, în amantă, în jucărie sexuală, în statuie la picioarele căreia să mă închin, în cea mai bună prietenă, în fuck-buddy, în tăinuitor sau confident, în orice. Ţi-am simţit de atunci, din prima zi, posibilitatea duplicităţii. Te-am simţit altfel şi te-am luat ca pe o provocare. Testul meu suprem, dacă vrei. Pe care l-am picat, cu brio, pare-se că. Nimic din tine nu mi-e în vreun fel mai aproape ca atunci, în prima zi; nimic din tine n-am reuşit să îmi apropii, nimic palpabil, nimic măsurabil, nimic căruia să-i pot zîmbi. Mi-am promis că am să te desfac în bucăţi şi-am să găsesc adevărul din tine. Mi-am promis că tu ai să mă vrei în preajmă-ţi mereu. Mi-am promis că n-ai să îmi mai fii, în vreun fel, străină. Şi constat după atîta amar de vreme că nimic nu mi-e mai străin decît tine. Nimic din tine nu ştiu, nimic din tine nu înţeleg. Şi provocarea a devenit oboseală; şi oboseala tristeţe. Şi nu mai pot. Nu mai pot AŞA, nu mai vreau AŞA. Mă declar, pentru prima oară, învins. Mă declar, pentru prima oară, pus în dificultate la propriul meu joc, cu propriile mele reguli. Cineva, una dintre tine – m-a făcut praf. În detrimentul celeilalte, celorlalte, tuturor. Şi oricît de tare încă mă intrigă TOT ce are legătură cu tine – pun armele jos; e o bătălie pe care nu mai pot, nu mai vreau să o port. Nici măcar armistiţiu nu vreau; nici măcar pace. Mă declar, îmi urlu în gura mare tuturor celor dispuşi să  m-audă – înfrîngerea. Ai cîştigat, minune, şi de data asta! Şi cu mine. A meritat?

Şi nu vreau să te las în urmă; nu vreau să te pierd, nici măcar pe tine cea pe care niciodată nu te-am avut în vreun fel; nu vreau sa-ţi întorc spatele, nu vreau să nu te mai aud pisicindu-te; nu vreau să nu-mi mai zîmbeşti; nu vreau să nu-mi mai scrii, din senin şi subtil, că ţi-e dor; nu vreau să nu mă mai gîndesc la tine de cîte ori văd un trandafir. Şi nu pot nici să mai stau lîngă tine; nu pot să aştept la nesfîrşit să-nţelegi şi să vrei, să-nţelegi şi CE vrei; nu te mai pot privi ştiind c-o să mă topesc tot şi ce e mai tîmp în mine are să iasă triumfător înainte; nu pot să mai văd zîmbetul ăla îndreptat către mine, fără să-l vreau al meu, doar al meu, oricînd şi oriunde; nu pot să mai ştiu că vreodată, în vreun fel, ţi-a fost sau are să-ţi fie – dor.

Nu mai pot să văd cum orele, zilele, lunile – trec pe lîngă mine şi singurul lucru care mă ţine întreg de la o zi la alta e gîndul la tine. Nu mai pot să nu fac nimic, să renunţ la toate – de la viaţă socială pînă la micile bucurii de fiecare zi – doar din speranţa că ceva bun are să se întîmple. Ceva ce nici măcar n-are legatură cu viaţa socială sau micile-mi bucurii. Nu mai pot să-mi fie teamă sa-ţi pun întrebări, doar pentru că nu ştiu cum au să fie înţelese. Nu mai pot să-ţi scriu, doar ca apoi să stau să aştept zile-n şir un semn de la tine; pe care niciodată nu îl dai; sau, mai rău, la cel mai mic semn din partea mea cum că aş aştepta ceva de la tine – brusc să devii agresivă şi să te-nchizi cu totul, asemeni scoicilor. Nu mai pot să mă prefac că nu-mi pasă, nu mai pot să mă prefac că nu exişti, nu mai pot şi nu mai vreau să mă consum inutil în preajma şi datorită ţie.

Şi nu vreau, în vreun fel, oricare, să te constrîng înspre orice nu ţi-e la îndemînă. Poate ar trebui cu ocazia asta să-mi cer scuze pentru toate compromisurile pe care le-ai făcut pentru mine; indiferent cît de mici au fost. Ştiu că ţi-au fost toate peste mînă şi-mi pare rău. Şi nu ştiu de ce mi-am amintit de finalul scrisorii lui Vania, din ultimul volum din „La Medeleni”: „Iartă-mă şi uită-mă”. Mi-ar plăcea să fie aşa simplu, pe undeva. Dacă nu de altceva, măcar pentru că eşti un om bun, în sufleţelul tău, care merită mult mai mult decît a primit pînă acuma. Şi poate şi asta explică răul din tine, pe de altă parte…

Te-aş fi putut iubi. Te-aş fi putut iubi cum nu te-a iubit nimeni niciodată; şi cum poate nici n-o s-o facă nimeni vreodată (prea tare te temi de iubirea cuiva!). Te-aş fi putut iubi frumos, exact atît cît mi-ai fi dat voie, exact atît cît ai fi avut nevoie. Ţi-aş fi umplut fiecare gol lăsat în tine de bocancii altora, aş fi fost acolo de fiecare dată cînd ai fi avut nevoie de mine, aşa cum aş fi ştiut eu mai bine, aş fi putut muta şi munţi pentru tine şi oameni şi sentimente şi orice. Te-aş fi iubit curat, frumos, copilăreşte uneori, sălbatic atunci cînd ai fi simţit nevoia, te-aş fi iubit cu mîinile, cu ochii, cu fiecare clipă departe de tine, cu gînduri şi imagini, cu apropiere şi drag, cu ziuă sau noapte, cu tot ce-ai fi cerut de la mine, mereu. Aş fi putut să fiu tot ce-ţi lipseşte şi tot ce niciodată n-ai ştiut că ai vrea. Aş fi putut să dau mai mult decît ai fi putut tu primi. Şi-n schimb – mi-ar fi plăcut doar să te ştiu lîngă mine, seara tîrziu şi dimineaţa devreme.

Aş fi putut să-ţi fiu cel mai drag prieten. Femeie aş fi fost atunci cînd m-ai fi vrut şi cel mai de încredere bărbat atunci cînd mi-ai fi cerut-o. Te-aş fi ţinut de mînă în timp ce plîngi, ţi-aş fi şters lacrimile şi te-aş fi strîns în braţe. Aş fi rîs şi aş fi plîns cu tine, aş fi construit scenarii cu tine, ne-am fi prostit împreună şi-am fi schimbat lumea în ceva bun şi la-ndemînă nouă. Prieten ţi-aş fi putut fi, cel mai bun, şi confident şi martor, tăinuitor şi frate mai mare. Aş fi-mpărţit cu tine mîncarea de-acasă şi ultimii bani de ţigări şi-aş fi venit la capătul lumii după tine doar dup-un telefon primit. Ne-am fi dat cu sania iarna și ne-am fi plimbat primăvara prin parc. Ţi-aș fi împletit părul și ți-aș fi dat un tricou de-al meu cînd ai fi venit în vizită, doar ca să-ți fie bine. Fericirea ta mi-ar fi fost drag lucru aproape, şi nimic nu m-ar fi îndepărtat vreodată de tine.

Aș fi putut fi orice m-ai fi vrut tu a fi. Orice, oricînd ți-ar fi fost ție la îndemînă, cum ți-ar fi fost ție la îndemînă. De toate și nimic aș fi fost pentru tine. Tot ce trebuia să faci era să-mi spui. Tot ce-aveam nevoie era să știu. Ți-am mai spus asta, știu că ți-am mai spus-o. Trebuia să-mi spui, să știu; trebuia să înțelegi, să hotărăști, să știu c-ai înțeles și ai ales ceva, orice. Nu poți să te joci cu mine, nu la nesfîrșit, nu pentru totdeauna, nu fără consecințe. Nici măcar nu contează, acum, pentru mine – cîtă relevanță au consecințele astea pentru tine. Habar n-am cît și dacă îți pasă în vreun fel, dacă ceva din tine, din viața ta se va schimba în vreun fel. Habar nu am și nici nu cred că mai contează dacă eu știu sau nu, dacă mă doare sau nu, dacă îmi pasă sau nu. De prea multe ori n-a contat pentru nimic ce-am crezut, sau simțit, sau gîndit sau știut eu; de prea multe ori m-am simțit în plus lîngă tine, cu tine; de prea multe ori ai făcut din mine obiect de decor. Dacă stau și privesc în urmă, ne-alterat de emoții – mi-e atît de clar c-am fost de-atîtea ori mai mult decît penibil, nimic alta decît călcat în picioare și umilit. Frumos și subtil, cu zîmbet pe buze și ochi mari, exemplu de manipulare, artă expusă, tu în toată splendoarea.

Aș fi vrut să fii altfel. Aș fi vrut, de fapt, să mi te dai altfel. Să înțelegi că-ți știu și-ți iubesc diferitul, că poți cu mine să fii tu, așa cum nu te dezvelești în fața nimănui, ca poți înainte-mi să stai cu totul goală și să zîmbești de sub părul lung, despletit; desculță, la doi pași înaintea mea, frumoasă și ALTFEL; frumoasă și dezbrăcată de tot ce e rău, a mea, pentru mine, ALTFEL. Alături de tine, nopţile albe ar fi avut altfel de sens. Altă culoare, alt gust şi altă textură. Cu totul puteam fi altfel. Altfel putea fi motto-ul nostru, indiferent ce-am fi ales să fim. Altfel puteau fi cuvintele, atingerile, sărutul, dragostea sau mîna întinsă, zîmbetul, frunzele verzi și ploaia. Altele locurile, alți oamenii. Altfel și bine. Altfel. Și n-ai înțeles. Și n-ai vrut. Și n-ai fost. Nu ești. Nimic nu ești. Nimic.

De ce totul trebuie să fie atît de al dracului de complicat cu tine? De ce nu poți fi simplă? De ce nu poți fi alb sau negru? De ce fiecare gest, fiecare cuvînt, fiecare zîmbet și privire trebuie analizată de o mie de ori înainte de a te putea hotărî asupra a ceea ce vrea să spună de fapt? De ce nu poți să vii să mă iei dracului de mînă, fără să zici nimic, să mă tragi după tine afară, să-mi aprinzi o țigară și să-mi zîmbești? De ce trebuie să fie așa greu? De ce?

Și cred că încet aș putea să mă-ndrept spre final. Deși mi-e frică; cu cît mai aproape mă simt de finalul rîndurilor ăstora – cu atît mai tare înțeleg că totul e gata, că nu o să mai am, probabil, nimic; că tot ce mi-a fost bine și frumos și extaz și agonie – are să se termine; definitiv. Și mă tem. N-am crezut că o să ajung, nu atît de repede, nu așa, la vorbele lui Dylan:

 

[…]

so I came in here

and your long time curse hurts

but what’s worse

is this pain in here

I can’t stay in here

ain’t it clear that

I just can’t fit

Yes, I believe it’s time for us to quit

when we meet again

introduced as friends

please don’t let on

that you knew me when

I was hungry and it was your world

Ah, you fake just like a woman

you make love just like a woman

then you ache just like a woman

but you break just like a little girl

 

și da… probabil că în felul meu ciudat și ne-nțeles – te-am iubit; și da… probabil că în felul meu ciudat și ne-nțeles – încă te iubesc. Atîta numai că nu mai contează și n-o să mai știe nimeni, niciodată, nimic. Și n-o să fiu Vania și n-o să-ți zic uită-mă. O sa-ți zic doar iartă-mă. Iartă-mă pentru tot ce-am făcut; și mai presus de toate – iartă-mi tot ce n-am facut așa cum ar fi trebuit, așa cum m-ai fi vrut tu. Atît am știut, atîta nu m-ai ajutat tu. Și să nu-mi iei niciodată zîmbetul ĂLA, și părul suflat de vînt, și genuchiul gol, și semnele de varicelă; și să mi te mai pisicești cîteodată, așa… de drag, cu drag, de dor; și să nu mă uiți; și să mă ierți; și să vii să mă iei de mînă într-o zi…….

Și mulțumesc, minune, c-ai existat lîngă mine. Cu bunele și relele tale, cu promisiunile uitate și cuvintele nespuse. Mulțumesc că m-ai lăsat să îți scriu, mulțumesc că m-ai lăsat să TE scriu. Mulțumesc că mi-ai fost minune, mulțumesc că ai să-mi rămîi gînd. Mulțumesc…

 

eu

 

March 9, 2013

Din pielea ta – durere mie (acrostih)

Mîinile îmi aleargă rotunde peste tine toată, într-o luptă acerbă cu gîndurile perverse de astă noapte.

Atingerile te-nvăluie, asemenea vîntului imprăştiind ofertele primăverii, polen moale agăţat de picioarele albinelor.

Rîd tîmp, la amintirea biletului tău de c-o seară înainte: “În noaptea asta, sînt toată a ta. Ia-mă şi fă cu mine ce vrei”

Kaki-ul trist al colţarului din bucătărie îmi păruse atunci cea mai mişto mobilă văzută vreodată. Am zîmbit, cu gîndul la

Epilarea definitivă cu care te-ai lăudat colegelor de serviciu. Vis devenit realitate – pielea ta toată, lipită de mine, într-un joc

Temător, uşor umed şi fără nici un fel de reguli. Mi-amintesc cum

Odată-mi ziceai că-ţi plac bărbaţii care te ţin în braţe toată noaptea, după ce v-aţi iubit

Nebun, după ce fiecare gînd erotic avea să devină realitate: “Aici! Acum! Aşa! Mai repede! Mai jos! Mai tare!”

Limitele n-au fost niciodată punctul nostru forte. Fiecare din noi ne-am lăsat duşi de val

Indiferent de consecinţe, indiferent de răni, indiferent de spaţii şi oameni călcaţi în picioare.

Nimic din noi n-a fost vreodată legat de vreo graniţă; nimic nu ne-a oprit vreodată de la a ne

Expune, împotriva tuturor, oameni şi norme, prejudecăţi şi ipocrizii.

.

Rînd pe rînd, gîndurile mi se adună şi refac în minte firul nopţii trecute: “RIPLEY’S Believe it or Not!” rula în surdină, dînd o

Oarecare lumină şi atmosferă caldă dormitorului luat la ofertă, cu bani primiţi de la rude

totul în casa aia părea impersonal şi aparţinînd altcuiva.

Simplitatea goliciunii tale, întinsă pe cearşaful alb, curată şi fină, asemenea virginei din poeziile mele din tinereţe –

Ispita imaginaţiei mele bolnave. M-am întins lingă tine şi-am dat drumul mîinilor sa curgă de-a lungul formelor

Lasciv întinse pe pat. Îmi simţeam inima batînd mai tare cu fiecare atingere a pielii ăleia desprinse din poveşti.

Kiss me! Now! – mi-ai zis şi lumea mea se schimbă definitiv. Reduceri la tăcere, din ce în ce mai dese, din ce în ce mai lungi,

cause nothing feels as good as the touch of skin on skin, hands clenched in fists full of each other’s hair.

Nimic n-are să egaleze vreodată noaptea asta – mi-am zis, în timp ce la teveu rula o reclamă la un magazin online.

Sexul cu tine, sexul tău, dăruit mie – cel mai de preţ cadou. Vis devenit realitate, gînd transformat în minune.

Energii explodînd din fiecare din noi, umplînd toate golurile lăsate de foşti şi de foste,

Nebunie de culoare şi miros, de gust şi tăcere, spintecată doar din cînd în cînd de ţipătul tău,

Scurt şi acut; şi de mormăielile mele cretine, de mascul Alfa-n extaz.

Eliberarea a venit tîrziu, prin cearşaful strîns tare în pumni. Dimineaţa am găsit alt bilet, lîngă chei: “Să nu mă suni!

Pentru tine, sezonul promoţiilor s-a încheiat aici. A fost bine…”

Imaginea ta goală, întinsă pe patul meu din dormitor şi senzaţia pielii moi mîngîindu-mi obrazul –încă îmi stăruie in minte.

Liniştea din apartamentul pustiu e tot ce mi-a rămas acum, sa-mi ţină de urît…

Material scris pentru Spring SuperBlog2013

_____________________________________________________________________________________________________________________________________

ACROSTÍH, acrostihuri, s. n. Poezie sau strofă în care literele inițiale ale versurilor, citite vertical, alcătuiesc un cuvânt (nume propriu, dedicație etc.) sau o propoziție. – Din ngr. akróstichon, fr. acrostiche.

March 8, 2013

Opulenţă şi patriotism

Cînd mi-a venit prima oară în minte titlul ăsta – aveam, în principiu, un cu totul alt plan asupra postării ce avea să-l poarte. Doar că, din nou – îmi place să fac tot felul de asocieri care mai de care mai ciudăţele – şi Spring SuperBlog 2013 mi-a furat din nou ideea de post pentru sine. Way to go, aş zice 🙂

Ideea porneşte, EVIDENT, de la unul din cele mai drăguţe – as in funny – clipuri pe care le-am văzut anul trecut; pe mine, cel puţin, mă amuză rău de tot, de fiecare dată cînd îl văd. Probabil cu toţii îl ştiţi, însă pentru cei care l-au ratat – musai să-l prezint aici:

Legătura cu Borealycare e sponsorul probei 2 din SSB2013, e destul de simplă: uitîndu-mă eu pe site, încercînd să aleg nişte produse în jurul cărora să construiesc textul de faţă – m-am lămurit de două lucruri: primul – tare mă tem că, dacă e să fiu cinstit, sînt convins că mi-ar plăcea un atare grad de opulenţă în viaţa de zi cu zi; şi al doilea – abia acum mi-am dat seama că în România lucrul ăsta e extrem de simplu de realizat. Mai mult – e chiar “căutat”, pus în valoare şi, deseori, mult mai apreciat decît te-ai aştepta. De-aici – “Opulenţă şi patriotism”.

Borealy face parte din puţinele magazine (cel puţin on-line, că eu cu shopping-ul prin mall-uri – mai greu…) care-ţi oferă şansa de a cumpăra din ţară – nişte chestii pe care fie le-ai văzut doar prin filme, fie nu te-ai gîndit vreodată că le-ai putea cumpăra, fie… în capul tău deja se-ncîlceau o grămadă de scenarii (eBay, Amazon, taxe poştale, taxe vamale, etc.) care îţi luau repede gîndul de la a mai achizitiona chestiunile respective. Da’ uite că Borealy face lucrurile mai simple, mai la îndemîna oricui. E drept că se adresează, în principiu, unui grup ceva mai restrîns de indivizi – însă măcar ştii că daca vreodată ai nevoie de un cadou “fensi” – ai de unde-l lua. Iar eu, fiind din ăia puţinii care se încăpăţînează şi refuză obsesiv să plece definitiv din România – mă bucur întotdeauna cînd descopăr că am şansa de a promova (nu ştiu dacă termenul e neapărat potrivit) firmele româneşti prin a le cumpăra produsele. Aşa ştiu eu să-mi dau pe-afară patriotismul (deşi cîteodată mi-ar plăcea sa-l expun şi-n stilul clasic american…). Nu multă lume înţelege asta – da’ mă încăpăţînez în continuare…

Cadourile pe care le-am ales ca şi subiecte ale probei 2 nu-s deloc întîmplătoare: reprezintă cel mai ieftin şi cel mai scump produs pe care-l poţi lua de la Borealy. De ce le-am ales aşa? Pentru că îmi plac extremele 🙂

Primul – o cănuţă simplă, cu zodii:

Mi-s dragi cănile. De-o vreme – parcă din ce în ce mai tare; mai mult – chiar povesteam cu nevastă-mea azi despre ele, în ideea în care mi-am propus ca de-acum să adun căni de peste tot pe unde mă duc. Aşa cum unii adună magneţi de frigider – eu vreau să adun căni. Plus de asta – niciodată nu cred că poţi să ai prea multe căni… Pentru mine – ar putea fi ca şi parfumurile (despre care mereu am avut gîndul ăsta), şi anume 365 în fiecare casă, pentru fiecare individ. Mi-ar plăcea să mă trezesc dimineaţa şi să-mi aleg cana de cafea asemenea hainelor de mers la serviciu, în funcţie de starea de spirit, de vreme, de ziua din săptămînă sau de parfumul femeii alături de care am dormit. Aşa încît – am să mă apuc de colecţionat căni. Promit!

Revenind însă la concurs – cănile cu zodii au să-mi amintească mereu de momente dragi, de oameni dragi: fiică-mea mare, primul meu copil şi (evident!) cel mai drag dintre ei (să nu-i ziceţi – că şi-o ia in cap…) şi mama mea. De la fiecare din ele, am primit în dar, la un moment dat, cîte o cană cu Vărsător. De la mama mea – acu’ vreo 10 ani cred, am primit şi eu şi Dana cîte-o căniţă mică, neagră, cu interior alb şi semnele zodiacale desenate cu auriu. Evident că niciunul din noi nu le-am folosit niciodată; eu, cel puţin – n-o să pot niciodată să-mi beau cafeaua din căniţe de-alea pe care musai trebuie să le ţii în mînă cu degetul mic în sus – că n-ai unde-l pune în altă parte. Cana mea de cafea tre’ să fie sănătoasă, sa-ţi tihnească să o ţii în mînă şi să bei din ea. Căniţele de la mama mea însă – şi acum le folosesc piticii să bea apă şi suc din ele. Şi mi-s dragi tare. Şi mie şi lor. Şi şi ei mie …

Iar de la Dara am primit la un moment dat (ea SIGUR ştie cu cu ce ocazie) un mug de-ăla cum descriam mai sus, alb cu motivele desenate pe un fond albastru. No – din aia îmi tihneşte să beau cafea. Şi aproape de fiecare dată cînd merg acasă în weekend-uri – din aia îmi beau cafeaua de dimineaţă. Şi mi-i drag că-i de la Dara, şi mi-i drag că mă ştiu acasă cu ei, şi mi-i drag că-mi tihneşte şi că ne e bine împreună, şi sîntem mulţi şi frumoşi. Şi gesturile astea mici, pe care copiii niciodată n-or să uite să le facă – mereu au să ne-aducă mai aproape unii de alţii, mereu au să ne facă să zîmbim şi să ne ştim iubiţi. Şi-acuma mi-i mai dor de casă şi de ei, de toţi ….

Al doilea produs pe care l-am ales e unul pe care mi l-aş dori eu:

Cu unul de-ăsta pe lîngă mine – “Opulence! I has it” începe să aibă un sens… Ştiu, nici n-am pretenţii 😉 Cert e că ăsta cred că, în genere, e un cadou pe care ţi-l faci singur. Puţin probabil, pentru “oamenii de rînd”, să-l primească de la cineva. Afara de cazul în care, de exemplu, unul din oamenii de rînd e Secretar de Stat şi celalalt e Barack Obama. Zic…. 🙂

Oricum – mi-ar plăcea să ajung ziua în care să mă pot ferici eu pe mine cu un astfel de cadou. Sînt, de felul meu, băutor de whiskey şi coniac. Iar momentele (rare, ce-i drept) în care îmi permit să savurez pe îndelete un coniac bun alaturi de un trabuc cubanez – sînt de departe dintre favoritele mele. Cinstit vorbind – pentru o combinaţie de Jidvei cu un Punch (Cohiba nu-mi place, a propos…) cred că aş renunţa şi la alt gen de tentaţii… Dar revenind la Hennessy – nu poate decît să-mi trimită gîndurile la clasicele imagini cu 3-4 domni bine (artistocraţi, masoni, şefi de state….you fill in the blanks), îmbrăcaţi în costume scumpe, aşezaţi în fotolii de piele cu mînere late, picior peste picior (unul din ei obligatoriu trebuie să fie în picioare, în centrul încăperii), într-o bibliotecă mirosind a cărţi vechi, mosc ţi tutun, într-o uşoară penumbră accentuată eventual de-un şemineu într-un colţ, făcînd politică cu un pahar de coniac într-o mînă şi trabucul în cealaltă, în timp ce doamnele discută despre shopping într-un salon alăturat. Senzaţia trebuie să fie fantastică, copleşitoare pe alocuri. Plăcerea savurării combinaţiei perfecte în condiţiile mai sus descrise – cred că trebuie să fie inegalabilă. Bineînţeles că opulenţa de care vorbeam la început e mai mult decît la ea acasă în decorul ăsta! Adică… hai să fim serioşi: eu dacă aş da $3000-$4000 pe o sticlă de alcool – păi doar n-aş fi tîmpit s-o-mpart cu alţi 3 ciacanăi! Nu fain aş sta eu singur pe un fotoliu de-ăla, dîndu-mă pe Facebook şi bînd ca ţăranu’ Hennessy-ul din pahar de muştar?! Parcă ceva nu puşcă 🙂 E MUSAI să apară şi opulenţa cu pricina în imagine! Obligatoriu tre’ să împarţi cu altu’, pe principiul (că tot vorbim de români…) “să moară toţi duşmanii” de ciudă; şi musai trebuie totul accesorizat doar cu vîrfuri de gamă. Altfel n-are farmec. Tocmai de-aia ziceam că mi-ar tihni şi mie un pic de “dat în stambă” de-ăsta. Sînt mai mult decît convins că m-aş învăţa foarte repede cu stilul ăsta de viaţă….

All in all – Borealy pare să poată să ne-ajute pe fiecare să (re)trăim un vis frumos. Fie că e ceva drag, fie că e ceva ce ai putea avea în plan, fie că vrei doar să pui o piatră de temelie la fericirea cuiva – cred că găseşti pe-acolo ceva cu care să faci primul pas în oricare din cazuri. Totul e să vrei, sa-ţi doreşti îndeajuns de tare.

Idealurile stau ascunse-n lucrurile mici. Să le atingi – depinde doar de cît de deasă-i sita cu care le cerni…

March 5, 2013

Îndrăgosteşte-te de viaţă!

Ăsta va fi primul post din cele tematice, date de Spring SuperBlog 2013, tema fiind aleasă şi proba sponsorizată de către FarmecDe fapt – cred că însuşi enunţul probei, aşa cum e el formulat în cerinţele oficiale – e cel care m-a convins să mă înscriu în competiţia asta. Şi nu pentru că m-ar fi dat definitiv pe spate, ci pentru că – absolut întîmplător, prietenii ştiu de ce – aveam de gînd să scriu un articolaş pe tema asta. Şi nu mă refer la titlul probei. Îndrăgosteşte-te de viaţă sună genial, dar nu e neapărat rezultatul pe care frumuseţea naturală îl are asupra mea. Că de fapt asta e tema. Şi despre asta vroiam eu să scriu. Of! Mă-nvîrt ca musca-n căldare (nu pot folosi nici una din expresiile originale, că nu e etic; aşa că – ne-adaptăm). Tema mea, pe care vreau s-o ascund subtil în cea farmecistă (sau invers, depinde de sistemul de referinţă) – era să scriu un text despre unde a dispărut, în ultimii ani, farmecul natural din femeile din juru-mi. Despre ce căutăm, fiecare dintre noi, în femeile ce ne-nconjoară; despre ce ne oferă ele în ultima vreme; despre ce ne aprinde călcîiele şi ne deschide apetitul; despre ce ne dezgustă şi ne-mpinge-n fiecare zi înspre gesturi şi acţiuni disperate. Despre ce ştiam cîndva să fim şi ce anume am devenit de-o vreme încoace. Unde mai găsim azi Farmec Natural şi unde e doar kitsch şi pe care din cele două e de preferat să-l alegem, pentru a rămîne în trend, pentru a fi, la rîndu-ne – “feşăn“.

Niciodată nu mi-au plăcut femeile pe care le vezi înainte măcar de-a începe căutarea, indiferent de mărimea grupului din care fac parte. Şi cred că fiecare grup de care mă lovesc zi de zi, oriunde ar fi, în orice anturaj – are într-însul o femeie de-aia: îţi sare în ochi, deşi n-ai vrea, ţi se lipeşte adînc de retină şi n-o mai poţi scoate de-acolo o vreme (de obicei, mai are şi prostul obicei de-a-şi face amintită prezenţa în mintea ta – cînd manînci; cel puţin la mine aşa funcţionează; probabil în opoziţie cu cele care-mi revin obsesiv în minte la duş, sau înainte de-a adormi…). Şi ca să nu fiu înţeles greşit şi catalogat cum nu trebuie – în fiecare grup de-ăla este şi cîte-un “domn” din aceeaşi categorie. Doar că statistic femeile fiind mai multe – o să mă refer în continuare la ele. Sînt cele care mereu tre’ să aibă la vedere ceva sclipitor: (h)aur, “zvarovschi”, fond de ten, fard mov, bluziţă roz, pantofi verzi, ciorapi bordo, fustiţă galbenă, cercei cu inimioare, floricele, amoraşi, 2 belciuge si un craniu, ruj roşu întins cu cel puţin 3 milimetri pe lîngă conturul firesc al buzelor (duck-face-ul e un must), unghii în cel puţin 3 culori şi de cel puţin 11 mm, poşetuţă mai mult sau mai puţin Vuitton şi lista ar putea continua. Cel mai trist e cînd dai peste cîte una care le-are pe TOATE cîte mai sus le-am înşirat; şi inevitabil, de braţ va avea şi-un meltean cu adidaşi aurii şi “treling” (H)armani, care se va încrunta puternic în timp ce-ţi va arunca un “Ce te uiţi aşa, bă ****!!!”.

Ei, piţiurile astea se accesorizează în halul ăsta din simplul motiv că-n căpşorul lor asta atrage bărbaţii. Asta căutăm noi, animalele virile a căror minte nu gîndeşte altceva decît “ţîîîîîîţeeee”, care nu aşteptăm nimic altceva de la viaţă decît cîte-o domnucă de-asta căreia să ne dedicăm trup şi suflet – materializat, desigur, în bani, maşini, “căşi” şi alte cîteva tone de accesorii din aceeaşi categorie. A propos – aţi sesizat că aceleaşi domnuci sînt, de regulă, cele care au apartamente care mai de care mai spectaculos de la modă aranjate, cu bucătării din reviste (în care în afară de săraca tanti Roji nu intră nimeni veci…) şi canapele de piele albă – dar care nu se pot abţine sub nici o formă de la a afişa o carpetă faină cu Răpirea din Serai sau o pătură bună din păr de cămilă – exact în cele mai centrale şi nepotrivite locuri (de obicei se observă în pozele de pe FB; fanii site-urilor de profil, vînătoare de asemenea specimene – ştiu despre ce vorbesc)?

Well, ladies – I’ve got news for you! Nimic din tot ce afişaţi nu e atrăgător! Nimic nu e natural, nimic nu e firesc, nimic nu e sexy, nimic nu e provocator. Totul nu face decît să spună “Sînt o curvă ieftină, în căutare de proşti cu bani”. Şi problema e că, din ce în ce mai acut, specimenele astea ne acoperă, ne îngroapă, ne reduc la tăcere. Pe noi, ăia puţini cîţi am mai rămas singuri în căutare de bun gust, de naturaleţe, de farmec în adevăratul sens al cuvîntului, de provocare, de incitare, de …. ceva bun şi drag şi aproape.

Ce înseamnă pentru mine farmec natural? Păi uite, de exemplu:

Audrey Hepburn e pentru mine farmec natural în stare pură. E exemplul meu suprem pentru cum ar trebui să arate o femeie după care să întorc capul pe stradă.

O femeie trebuie să fie, parafrazînd pe cineva, întîi de toate, frumoasă dimineaţa devreme, cu ochii încă peticiţi de somn; o femeie trebuie să fie frumoasă cu picioarele adunate sub ea, desculţă, îmbrăcată doar într-un tricou larg şi hăţit, pe canapeaua din sufragerie, cu o cană mare de cafea în mînă; o femeie trebuie să fie frumoasă cu părul prins într-un coc aiurea şi cu mănuşi de cauciuc în mîini, înainte de a spăla faianţa din bucătarie; o femeie trebuie să fie frumoasă alergînd prin alimentară cu doi copii de mînă şi trei plase de “papa bun”; o femeie trebuie să fie frumoasă apoi în taxi, în drum spre serviciu; la prînz, în cantina întreprinderii; în timpul prezentării “pauărpointului” colegului de birou; seara, la cina de afaceri; şi-apoi iar în pat, în faţa televizorului. Şi-o femeie frumoasă în toate ipostazele astea, natural şi firesc, simplu şi nealterat – nu poate decît să-ţi inducă, zi de zi, ceas de ceas – sentimentul că nu poti decît să iubeşti viaţa. Alături de ea, de farmecul ei, de sufletul ei pe care-l simţi în fiecare gest, în fiecare zîmbet, în fiecare privire şi în fiecare atingere.

Farmecul natural înseamnă căldură; sinceritate; drag. Farmecul natural vine odată cu mîna întinsă spre tine, cu unghii tăiate rotund, într-un gest firesc de dăruire. Farmecul vine din zîmbetul aproape surd, în colţul gurii, naturaleţea vine din buzele nemînjite de ruj atingîndu-ţi fin dosul palmei în timp ce-o mîngîi uşor pe obraz. Farmecul vine din parfumul fin pe care-l simţi de fiecare dată cînd merge înaintea ta şi vîntul i se joacă prin păr, naturaleţea stă în pasul uşor săltat cu care se îndreaptă de fiecare dată înspre tine. Farmecul natural stă în şuviţele zburlite ce-i cad pe umeri ori pe frunte, acoperindu-i ochii mari şi dragostea de viaţă o simţi de fiecare dată cînd îi auzi vocea la telefon. Şi cărţile citite-i sînt farmec, şi muzica bună ascultată-n surdină; şi felul în care soarbe vinul din pahar; şi scrisul mărunt, uşor înclinat; şi felul în care ţine furculiţa în mînă; şi lănţişorul finuţ din jurul gîtului; brăţara de gleznă sau mînecile bluzei trase pînă la mijlocul palmelor. Şi felul în care te trezeşte dimineaţa; şi prosopul turban înfăşurîndu-i părul ud după duş; papucii de casă pufoşi şi pofta de viaţă; şi pînă şi-un tatuaj mic, bine ales (fără legătură cu Giulia, ambasadoarea gamei Farmec Natural) şi felul în care ţine ţigara în mînă.

Asta caut eu în femeia de lîngă mine. Indiferent cine e şi de ce natură ne e relaţia. De fiecare dată cînd simt în preajmă-mi ceva, măcar ceva din ce înşiram mai sus – ceva în mine se bucură, la fel de natural; ceva în mine zîmbeşte. Şi dacă mai adăugăm şi primăvara în “reţetă”, dacă în jurul meu ar fi mereu primăvară şi doar naturaleţea de care vorbeam mai devreme – m-aş îndragosti în fiecare clipă, din nou, mai tare, mai frumos, de fiecare gest, de fiecare privire, de fiecare atingere, de gust sau miros, aş iubi totul în jur ca şi cînd ar fi prima oară.

Şi-n fiecare clipă mi-e dor nespus de femeia din gîndurile mele, de EA, cea mai frumoasă şi mai sinceră dintre (i)ELE. Mi-e dor de naturaleţea şi de simplitatea ei.

Şi ştiu că regula concursului îmi cere să folosesc toate cuvintele cheie – însă nicăieri în textul ăsta nu găsesc loc pentru argan, gălbenele şi aloe vera. Arganul nici măcar nu ştiu ce e! Că măcar gălbenelele cred că le-am consumat – “forţat” de bunică-mea – în toate variantele posibile…. Dar arganul? Cine e şi ce vrea de la noi?

Să fii frumos e un dar. Iar farmecul din tine – dar din dar.

March 4, 2013

Spring SuperBlog 2013

No dragilor…. dacă tot m-am făcut “blogăr” cu ștate – m-am gîndit că ar fi drăguț să ne jucăm un pic și în afara curții proprii – așa că m-am hotărît să mă înscriu într-un oarece concurs, în această calitate.

Așa încît – îmi anunț oficial participarea la Spring SuperBlog 2013.

Lăsînd deoparte premiile în bani (care desigur vor intra în bugetul familiei (Dana – pregătește gălețile!)), mă gîndesc să inițiez propriul concurs pentru eventualele premii “for ze cildrenz” pentru doamne și domnișoare, dat fiind faptul că ediția în cauză a SuperBlog-ului e dedicată, în principal, minunilor din viața mea 🙂 Așa încît – în cazul în care și cîștig ceva – premiile cu pricina se vor îndrepta (prin înmînare directă sau “curieratică”) doamnelor/domnișoarelor care se vor dovedi cele mai active aici, la mine acasă (trebuie să vă conving cumva să comentați AICI, și nu pe FB și la întîlniri private 🙂 ).

Astea fiind zise – vînt din pupa și ‘mnezo’ ne-mburde-n rai!

 

TED Blog

The TED Blog shares news about TED Talks and TED Conferences.

AraNaluca

E toamnă ...

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

@soffys

Life... as I know it!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

0ilustratoarevisatoare.wordpress.com/

© Copyright Adina Mirela Burlan, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers