Archive for October, 2013

October 9, 2013

Și-apoi ai fost tu…

If you forget everything else about me, please remember this. I walked down that street and I never looked back and I love you. I love you. I love you so much that I shall hate you for ever for today. – John Fowles, “The Magus

Salut! Eu sînt Andrei și sînt dependent. Sînt dependent de tine…

ID-100146312Pe Andrei l-am întîlnit prima oară acum mulți ani. Mereu ușor adus de spate, mereu încruntat, cu capul în pămînt și întotdeauna cu o foaie și-un pix pe undeva prin buzunare, cu părul lung amestecîndu-se în bucle pline și nebune, întotdeauna undeva în preajma unei femei, cu un cuvînt de spus ori o mînă de întins. Întotdeauna singur, mereu însă înconjurat de oameni frumoși. Mereu nesigur și îngrijorat, întotdeauna însă gata să-și sacrifice cel mai de preț bun pentru cea mai simplă femeie ce i-ar fi atras atenția pe stradă, ori în crîșmele ori cafenelele în care i se scurgeau, asemeni unui film*, secundele, orele, viața. Niciodată nicăieri, mereu însă aici; niciodată acolo, dar întotdeauna alături.

Nu știu cine ești. Am încercat o viață întreagă să te-nvăț pe de rost, să te știu ca pe-o carte pe care-ai citit-o prima oară-n copilărie și pe care o reiei, odată cu fiecare 7 ani trecuți, odată cu fiecare nou ciclu încheiat. Încă n-am reușit. Încă te-nvăț. Încă mă uimește fiecare gest al tău, fiecare mișcare din șolduri ori umeri, fiecare zîmbet și fiecare șuviță aranjată după ureche, încă mă macină gîndul ochilor tăi dimineața în pat și mersul desculț și-apăsat pe podelele de lemn ale mansardei mele.

Ce vrei de fapt de la mine, Andrei?

Vreau să-mi exiști. Vreau să îmi fii. Mereu aici, într-o formă sau alta, nici nu contează. Doar să-mi exiști. Am înțeles tîrziu, însă măcar mi-e mai ușor acum. Dependența de tine mi-e nebunie și drag. Te vreau copilă abia femeie, te vreau curvă, te vreau doamnă și mamă, te vreau oricum – dar te vreau. Blondă cu ochi mari albaștri, brunetă cu fire negre de păr ne-epilate pe antebraț, roșcată cu pistrui și sfîrcuri roz, șatenă ștearsă, pierdută în mulțime – te vreau oricum. Te vreau în cuvinte și-n priviri pe furiș, am nevoie de tine în imagini și gînduri nemărturisite nimănui; vreau să îmi fii dimineață și noapte, Septembrie tîrziu și Iunie a cireșe mirosind, tentații te vreau și atingeri furate în colțuri de vis, capăt neterminat de sentimente și țipete din suflet lăsat orfan pe marginea statuii din centru.

Și totuși, Andreiul meu drag – ce vrei de la mine?

Vreau să vezi, vreau să-nțelegi. Am nevoie de tine, în fiecare clipă, mereu. Am nevoie, trebuie – să mă dărui cuiva. Complet, absolut, fără nici un fel de granițe ori constrîngeri – trebuie să mă dărui. Ție, ei, vouă, tuturor, oricăreia. Dăruirea mea – un fel de legămînt fără de cuvinte între mine și cel ce m-am învățat a fi, cunoscîndu-te. Dăruirea mea – fugă de-o realitate pe care n-o-nțeleg, din care nu m-am ales niciodată cu nimic bun, o realitate din care nu m-am simțit niciodată parte, o realitate ce mă-nconjoară nefiresc, pe care mi-o scutur de pe umeri de fiecare dată cînd gîndul îmi fuge la tine. Nu sînt complet, mă simt știrbit, neterminat – dacă nu mă știu pierdut cu totul în tine. Femeia mea, doar a mea, mereu a mea. Fug din tine una – în tine cealaltă, mă pierd pe mine și te caut pe tine printre toate cîte vreodată mi-ați fost mie tu. Incomplet, neterminat, știrbit. Gol de orice fel de sentimente, golit de orice fel de trăiri. Vreau să vezi, vreau să-nțelegi. Pot sta o viață lîngă tine, să te iubesc încet, mocnit, scris în cuvinte și spus în atingeri – fără să cer nimic în schimb. Decît să înțelegi. Să mă lași să depind, să mă lași mă dărui, cu totul, ție. Nu-ți cer să mă iubești, nu-ți cer să mă accepți, nu-ți cer să te schimbi ori să trăiești pentru mine. Nu vreau decît să mă lași acolo, în colțul meu, colțul preferat al camerei tale, să mă umplu de zîmbet, de parfum și să-mi hrănesc imaginația și degetele avide de scris. Atît. Și poate, doar poate, din cînd în cînd – să fugi departe cu mine, cîteva clipe doar, să-mi asculți povestea și-apoi să dispari. Să mi te schimbi cu alta, pe furiș, fără măcar să apuc să-nțeleg schimbarea.

Mi-ești nebun, Andrei. Mi-ești nebun…

Sînt doar eu. Eu cel altfel, eu diferit, eu cel care mereu face diferența, eu. Și nu-ncerca, vreodată, să mă iubești. N-aș ști ce să fac cu dragostea ta. M-ar inhiba, m-ar speria, m-ar goni. N-am nevoie de dragoste, n-am nevoie de dăruire din partea ta. De vrei să mă știi lîngă tine – trebuie doar să exiști și din cînd în cînd să zîmbești. Dar să nu mă iubești. Niciodată. Și să nu-mi cedezi. Niciodată. Altfel ai să mă pierzi. Pentru totdeauna. Din părul blond am să fac picioare lungi și din pistruii de pe umeri – degete lungi; din ochii verzi urechi fine cu cercei atîrnînd și din sînii mici jugulară fierbinte. Am să te transform în alta, mereu alta, mereu tu. Același univers paralel – doar altă dimensiune. Aceleași sentimente date ofrandă – doar că în altă zi a săptămînii. Aceiași ochi – dar alte mîini. Aceleași cuvinte, doar că amestecate în paragraful următor.

Eu sînt Andrei și sînt dependent de tine…

Andrei e în fiecare din noi, la fiecare colț de stradă, pe fiecare bancă în parc. Deghizat, ascuns, tînăr ori bătrîn, cu plete ori degete lungi, cu pantofi scîlciați ori cravată de mătase – pe Andrei l-ați întîlnit, fiecare, măcar o dată în viață. Andrei e timid, Andrei nu vorbește mult, e antisocial și distrat, Andrei e singurul pe care știi totuși că te poți baza și singurul ale cărui povești vrei să le-asculți. Andrei e tot ce ai visat vreodată să ai – și niciodată n-are să fie acolo cînd l-ai vrea. Mereu ai să-l găsești așteptîndu-te pe scările de la intrare, cu mîinile în buzunare și-un zîmbet strîmb în colțul stîng al gurii – dar abia tîrziu ai să-nțelegi de ce. Pe Andrei se poate să-l fi întîlnit demult și să-l fi pierdut deja. Ori s-ar putea să te lovești de el mîine, la casă în supermarket. Andrei e un pic din fiecare din noi și mult mai mult decît oricare am putea fi vreodată. Andrei e bărbatul din visul oricărei femei, deși îi doarme alături în fiecare noapte…

Cras amet qui numquam amavit quique amavit cras amet – (The Vigil of Venus) – via “The Magus” – John Fowles**

Mulțumesc tuturor femeilor din viața mea….Thanks for sharing!*

________________________________________________________________________________

* – A propos de dependențe – e de văzut “Tentații (i)rezistibile/Thanks for sharing” , o comedie despre dependența de sex, ce tocmai se lansează prin cinema-urile românești.

** – o traducere bunicică a citatului cu pricina îi aparține profesorului Andrey Kravtsov de la Universitatea de Stat din New Mexico și sună cam așa: “Let those love now who’ve never loved; let those who’ve loved, love yet again”.

Material scris pentru SuperBlog2013

October 9, 2013

Gînd 37

M-ai găsit? Eram la un braţ distanţă doar, dincolo de marginea celor mai adînci frici, de partea cealaltă a crucii pe care o porţi de-atîta amar de ani.

Hai, întinde mîna şi atinge-mă. Niciodată n-am să fiu mai al tău decît acum, la capătul cuvintelor scrise, la capătul zîmbetului timid, la capătul lumii, împărţit între ieri şi mîine, prizonier între dragoste şi viol de culori.

Hai, încolăceşte-te în jurul meu şi lasă-ne să fugim împreună, dincolo de frici, dincolo de bariere, dincolo de cuvintele lipsă şi zîmbetele uitate la capul patului.

M-ai găsit? Sînt al tău.

October 8, 2013

Gînd 36

Mi te-ai lăsat despletită. Toată, mie, pentru prima oară a mea. Mi-ar fi plăcut să mă pot pierde-ntre buclele solare, măcar o dată, măcar printre degete răsfrînt legămînt între mine și timp. Azi dimineață aș fi vrut să-mi fie primăvară, acum vreo paișpe și ceva de ani. Și nici măcar nu învățasem încă să te țin de mînă. Prin degete subțiri și unghii parcă nefiresc de lungi – te simt aproape, te-aud vorbind din vreme-n vreme, cuvinte pe care-am învățat doar să le-ascult, fără să trebuiască – ori să vreau – să le-nțeleg. Te mîngîi din priviri, gît prelung și alb ascuns sub gulerul roz pal, genunchi rotunzi deasupra înaltului cizmelor; și deasupra tuturor – mirosul de cafea fierbinte și tăcerea mea nefirească și surdă.

Nu-mi amintesc să-mi fi plecat. Te știu și te simt și acum lîngă mine, mîna ta mîngîind parcă pe-ascuns degetele-mi terne, lipsite de caracter, ochii privind pe furiș înspre firele-mi răzlețe din barbă. Îmi umplu plămînii de parfumul de bunătate aproape, miros de femeie prelungă, asemeni primăverilor verzi, mi-ești pată de culoare-ntre amintiri dezvelite de adevăruri și însuși adevăr între realitățile-mi lipsite de sens.

Nimic n-are să-mi mai fie vreodată la fel, nălucă peste altă nălucă așternîndu-mi-te seara alături în pat, miros de meleaguri încă neexplorate și piele-nroșită de-un preamult de sărut. Oricît te caut, rămîi undeva departe, univers paralel asemeni tunelului pe care-l citeam cînd încă nu-nvățasem să iubesc. De dincolo de cortină – îmi rîzi, pentru a cîta oară oare, dinți albi.

I’ll never be clean again…

October 6, 2013

Denunț de cuvinte

Mi-amintesc cum într-o zi mi-ai zîmbit ușor încurcată și mi-ai zis c-ai adormit în cadă, de-aia mi-ai întîrziat, de-aia părul ți-era prins în coadă în loc să-mi curgă mie-n bucle și parfum.

Mi-e dor de tine și sentimentul mi-e ciudat. Mi-e un alt fel de dor, un dor pe care parcă abia îl cunosc, deși mă știu rezonînd cu el de-o viață întreagă. Mi-e nefiresc din neștiință. Mi-e nefiresc că nu știu cine-mi ești și unde să te pun. Cu cine să te-mpart și pe unde anume, mai bine, ți-ar plăcea să fii mîngîiată.

Am băut mult azi, poate mai mult decît ar fi trebuit; deși mîna pare să-mi alunece în aceleași concentrice cercuri mici și urîte, dîndu-ți naștere ție; ori poate lor, tuturor celorlalte – prin tine, prin aburi de vin și apă fierbinte și fum de prea multe țigări.

E vreme lungă de cînd nu te-am văzut deloc, are să fie vreme lungă în care-am să te văd doar rar, timid și îmbrățișînd momente scurte, neaparținînd niciunuia din noi.

Nici măcar nu știu ce vreau, de fapt, de la tine. Mi-ești tot felul de gînduri și imagini, mi-ești scenarii de dimineață devreme ori noapte tîrziu, mi-ești gînd și sentimente amestecîndu-se toate-n cotidianul meu, ludic și cuminte, oarecumva absent.

Mi-ar plăcea să-mi vii ori să-mi fii mai aproape – dar nu te știu chema. Mi-ar plăcea să te strîng în brațe, să mă umplu de tine – dar brațele-mi rămîn inerte, lipite de corp. Mi-ar plăcea să rîdem împreună, cu ochii pierduți în răsărit – dar nu mă mai știu, cine sînt ori ce vreau. Mi-ești tu în preajmă, real și fantasmă, atingere dulce ori simplu cuvînt așternut pe hîrtie – și mă pierd, încă o dată, între ceea ce sînt și ceea ce mi-ar fi plăcut întotdeauna să fiu.

Și tu mă vrei direct, m-ai vrea vorbind, m-ai vrea mai mult decît cuvinte – și nu pot. De fapt – nu știu. Mi-e frică de mine, de tine, de ce ne-am putea spune și de ceea ce am putea deveni.

Nu vrei tu mai bine, cadou de o zi oarecare, să mă prinzi de mînă cu degete lungi, să-mi zîmbești albastru și să-mi zici, simplu – “Hai!“?

October 6, 2013

Şi mi-am pus farmecu’-n păr…

Părul meu n-a avut niciodată nici un fel de probleme. Aşa încît niciodată nu am avut nevoie de produse Farmec. Şi nici nu simt nevoia unui “Gerovital Plant Tratament” pentru minunata-mi podoabă.

Dar la mine la firmă e o sală de şedinţe care se cheamă Ana Aslan şi-n ea, pe o măsuţă, e lipită o cutie-mostră de Gerovital şi-un text despre Doamna Aslan şi realizările ei. Şi-n fiecare Vineri, de mai bine de un an încoace, am avut şedinţă în Ana Aslan. Practic – de mai bine de un an – folosesc constant produsele Farmec…

Se pune?

October 6, 2013

Şi-am să te storc de vlagă, dimineaţa devreme…

ID-100146312De cîte ori vine vorba de storcătoare de fructe – primul lucru care-mi vine-n minte e imaginea primului storcător pe care l-am avut vreodată în casă, un fel de huidumă rusească – cred – pe care îl ţin minte pe masa din bucătăria bunicilor, într-o seară oarecare, acum mulţi, mulţi ani. Nu-mi amintesc, deşi mă chinui de cîteva zile deja – de unde anume îl aveam. Se prea poate să fi fost una din „prăzile” alor mei, odată cu prima vizită în Rusia, dar ar putea la fel de bine să fi fost doar o achiziţie din comerţul socialist. Altă variantă nu există, că prieteni care să ne facă asemenea cadouri n-aveam şi la ora aia nu exista nici măcar ideea de magazin online – aşa că…musai să fi fost una din cele înşirate.

Mă rog – ideea e că atunci am văzut/simţit/gustat pentru prima dată un suc natural de fructe. Ştiu c-am testat multe „plănţi”, să vedem fiecare cum se comportă şi dacă jucăria e în stare să scoată ceva demn de băut din ele (mere, morcovi, cartofi, portocale, sfeclă – ca să şi menţionez cîteva). Partea drăguţă însă e faptul că cea mai vie amintire a mea (eram probabil ceva mic decît Dara mea la ora asta) nu e sucul în sine şi experienţa gustului natural în pahare înalte; pentru mine fascinant a fost sistemul de funcţionare al huidumei şi-n special – wait for it! – sita care separa de fapt sucul de rămăsăturile fructoase. Era ceva ce nu mai văzusem pînă atunci. Adică în rest – nu era cine ştie ce mare minune a tehnologiei storcătorul; pînă la urmă – era un motor, o răzătoare şi nişte tuburi. Dar sita! Pfuai! Nebunia minţii! Un material pe cît de dur, pe atît de „flimsy”, cu zeci şi sute de găurele mici mici mici, pe care se aduna, odată cu fiecare fruct testat – un fel de covor moale de resturi jilave, asemănătoare maglavaisurilor pe care le dau mămicile înspre păpare bebeilor. Musai să recunosc că dacă m-ar fi lăsat cineva – eu cre’ că mai degrabă puneam nişte zahăr pe covoraşele alea şi le-atacam cu o linguriţă, decît să beau lichidul ce reuşise a se aduna în jumătate de pahar, după o juma’ de kil de fructe şi o juma’ de oră de huruit infernal… (şi brusc mă gîndesc că noua generaţie de storcătoare cu presare la rece tre’ să facă „a better job” 🙂 Că mnoah…pînă şi noi, teoretic(!) sîntem mai „dăştepţi” cu fiecare nouă generaţie ce vine. Ca să fie la fel şi cu aparatele astea…).

Cît despre dimineaţa despre care mă îmbie MarketOnline să scriu în cadrul probei ăsteia de SuperBlog 2013, o dimineaţă sănătoasă pe care mi-ar plăcea s-o trăiesc – nu pot să mă gîndesc decît la cea despre care scriam acum cîteva săptămîni cred, aici. Sănătatea dimineţilor mele trebuie să vină din femeia de lîngă mine, din adierea fină ce-mi învăluie apartamentul prin crăpătura uşii de la balcon, din zîmbetul din spatele cafelei proaspete şi din picioarele goale, continuare a cămăşii mele albe pe gresia rece. Cît despre bunătatea adăugată de suculeţul abia scurs în paharul înalt – nu pot decît să mulţumesc hotelurilor că m-au învăţat ce e aia suc de portocale dimineaţa, înainte, după sau – în cazul meu – în timpul alocat în mod normal – doar cafelei. Personal – mie sucul de portocale dimineaţa îmi dă un fel de chef de viaţă pe care altfel nu-l am. Mă rog, poate mai corect spus ar fi – adaugă un plus de valoare chefului de viaţă pe care-l am oricum… (provided that all the other prerequisites stated above are met…).

Mă amestec, muzică şi arome de dimineţi naturale, mă amestec pe mine cu mine, printre tine cea care niciodată n-ai să îmi fii aşa cum te cînt în cuvinte, mă amestec şi-aş vrea să te ţin de mînă şi să te privesc în ochi, să mă încolăcesc în jurul tău, rouă proaspătă şi gînduri citite pe buze, amîndoi tributari orelor mici pe care atît de rar le împărţim, mă amestec prin tine de mine pierdut încă o dată – şi mi te chem alături, să ne savurăm unul altuia dimineţile, în gust de portocale proaspăt stoarse şi amăreală de noapte neterminată. Să ne fim unul altuia, încă o dată, prelungiri şi început frumos de Septembrie tîrziu.

Get up! Pack your things! Where are we going?! Somewhere we belong…

Cine spală storcătorul azi?…

October 1, 2013

Și-ai să-mi strivești Corolla de minuni…

ID-100146312

Mă leg mai ales de ființele care n-au nevoie de mine și pe care deodată le înlănțui prin cea mai puternică legătură. Sînt gata să dau totul cui nu cere nimic, dar nu vreau să cedez nimic cui așteaptă totul de la celălalt. – Pascal Bruckner“Luni de Fiere”

Nu mai e, de ceva vreme, luni. Nu mai e nici măcar Septembrie, de fapt. Doar sentimentele dintre ei au rămas aceleași, doar trăirile, atingerile, comunicările tacite și zîmbetul complice (ori al ei, ori al lui) de fiecare dată cînd se intersectau cu altcineva, din afara lumii lor, din afara a ceea ce s-au învățat unul pe altul a fi. Între ei – cuvintele nu și-au avut niciodată rostul; între ei – doar fumul țigării lui, un fel de încercare tristă de-a o ajunge din urmă; între ei – un fel de comunicare la alt nivel, un fel de două feluri, un fel de dimineața devreme cu cafeaua fierbinte în mînă, un fel de drag prins dinainte încă de-a se fi atins, un fel de conexiune la nivel de subconștient. Fiecare – parte din celălalt și unul altuia prelungire. Ea – legătura lui cu realitatea din jur. El – plasa ei de salvare împotriva lor, a tuturor.

Mi-ar plăcea să cred măcar ceva din tot ce-mi spui. Mi-ar fi plăcut să cred măcar o parte din toate cîte mi le-ai spus de-atunci, de cînd ne-am întîlnit prima dată. Și-acum, după ce m-ai pierdut – încă mi-amintesc felul în care mîinile tale alergau pe pielea mea, te simt strîngîndu-mă cu drag în pumn, parte din mine strivită toată între degetele tale; cum mă-ntorceai pe toate părțile, cum rîdeam amîndoi de fiecare dată cînd dreapta ta mi-era mie stînga; mi-e dor de clipele în care te simțeam lipit de mine, spatele tău întins între contururile mele fine, eu toată învăluindu-mă în juru-ți asemeni lianelor în jurul trunchiurilor de copaci; mi-e dor să mă privești în ochi, mi-e dor să mă asculți vorbindu-ți despre vreme, despre trafic, cîntîndu-ți piesele tale preferate, mi-e dor să îmi zîmbești cînd răspund în locul tău la telefon. Nu-mi pot stăpîni zîmbetul strîmb cînd gîndul îmi fuge la toate privirile pe care le-ntorceam după noi, de fiecare dată cînd ieșeam împreună pe stradă, nu pot să nu revăd în minte invidia din ochii lor, ai tuturor celorlalți. Eram doar noi, cu totul dedicați unul altuia, fără să ne pese de nimeni, de nimic, doar noi doi, amîndoi, înlănțuiți, amestecați. Aș vrea să te-nțeleg. Aș vrea să te aud spunîndu-mi unde mi-ești, unde mi-ai dispărut de-atîta amar de vreme. Mi-e dor de tine, știi?

Încerc să-nțeleg de ce naiba am ales să plec fără tine. Singur, fără mașină, fără tine, fără nimic, doar eu cu mine și gîndurile mele – m-am trezit să plec. Nici măcar nu știam unde. Am plecat doar și te-am lăsat singură, fără vreun cuvînt în urma mea, spus ori scris, ori zîmbit. Și stau acuma tîmp și mi se face dor de zilele în care ne luam de mînă și plecam amîndoi, fără rost, și-n cercuri nesfîrșite risipeam orașul, într-o nebunie de culori și senzații. Mi-e dor de mirosul tău de nou, mi-e dor de atingerea ta fină, de pielea ta întinsă parcă peste tot în jurul meu, mi-e dor să te privesc în ochi și să nu ne spunem nimic. Să alergăm doar nebuni pe străzi, prin ploaie și soare, printre curcubee și nori, să nu ne pese de nimic, să nu ne-apese gîndul banilor prea mulți cheltuiți ori al ratelor lunare, prea multe și prea mari, să fim doar noi, să ne iubim și să rîdem zgomotos în nasul celor ce ne privesc atent și parșiv de pe trotuare, asemeni babelor băgătoare de seamă din blocurile comuniste. Promit că nu știu de ce-am plecat fără tine, promit că te vreau înapoi, lingă mine, a mea. În tine, doar eu, amîndoi. Mi-e dor de tine, știi?

I-am văzut cîteva zile mai tîrziu, de pe geamul camerei mici, cu pereți îngrozitor de albi, i-am văzut vorbindu-și, luîndu-se de mînă, amestecîndu-se unul în celălalt, asemeni îndrăgostiților lui Nichita, gata să se ia de piept cu toată lumea, gata de orice. Și mai presus de toate – pregătiți unul pentru celălalt, pentru împăcare, pentru pierderea mai mult decît firească a unuia în interiorul celuilalt:

Credeam că n-ai să mai vii niciodată… Urîta mea, neagra mea, minunea mea – iartă-mă. Promit că n-am să mai plec niciodată, nicăieri, fără tine. Iartă-mă! Mă ierți? Prea lungă așteptarea, prea mare dorul, prea multă dragoste te-aștepta între brațele mele, să nu te pot ierta. Hai! Vino! Ia-mă și du-mă și fă cu mine ce vrei! Sînt toată a ta, doar a ta, pentru totdeauna. Have I told you lately that I love you? Still? Always!…

Backinblack

Material scris pentru SuperBlog 2013

TED Blog

The TED Blog shares interesting news about TED, TED Talks video, the TED Prize and more.

AraNaluca

E toamnă ...

Bunele Maniere

arta de a trai cu eleganta

În grădina mea

apar trandafiri dar și buruieni!

@soffys

Life... as I know it!

Sweet Escape

"People are more what they hide than what they show"

Mirela Pete. Blog

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

0ilustratoarevisatoare.wordpress.com/

© Copyright Adina Mirela Burlan, All rights reserved, O ilustratoare visătoare Oamenii care visează sunt suflete prețioase

bloodie

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

Ring of Gyges

lumea mea

Loc de dat cu capu'

sau cum să te fereşti de invizibil

Cătălin Ionescu

Nu deschide gura decât dacă vorbele tale sunt mai frumoase decât liniștea.

ILikeItComplicated

Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”

AltergEgoEva

in extaz de la extrem la extrem

Fulgerica

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

cabral.ro

eu; ginduri; ploaie; vint; primavara

The Amelie's

Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers