Mi-amintesc cum într-o zi mi-ai zîmbit ușor încurcată și mi-ai zis c-ai adormit în cadă, de-aia mi-ai întîrziat, de-aia părul ți-era prins în coadă în loc să-mi curgă mie-n bucle și parfum.
Mi-e dor de tine și sentimentul mi-e ciudat. Mi-e un alt fel de dor, un dor pe care parcă abia îl cunosc, deși mă știu rezonînd cu el de-o viață întreagă. Mi-e nefiresc din neștiință. Mi-e nefiresc că nu știu cine-mi ești și unde să te pun. Cu cine să te-mpart și pe unde anume, mai bine, ți-ar plăcea să fii mîngîiată.
Am băut mult azi, poate mai mult decît ar fi trebuit; deși mîna pare să-mi alunece în aceleași concentrice cercuri mici și urîte, dîndu-ți naștere ție; ori poate lor, tuturor celorlalte – prin tine, prin aburi de vin și apă fierbinte și fum de prea multe țigări.
E vreme lungă de cînd nu te-am văzut deloc, are să fie vreme lungă în care-am să te văd doar rar, timid și îmbrățișînd momente scurte, neaparținînd niciunuia din noi.
Nici măcar nu știu ce vreau, de fapt, de la tine. Mi-ești tot felul de gînduri și imagini, mi-ești scenarii de dimineață devreme ori noapte tîrziu, mi-ești gînd și sentimente amestecîndu-se toate-n cotidianul meu, ludic și cuminte, oarecumva absent.
Mi-ar plăcea să-mi vii ori să-mi fii mai aproape – dar nu te știu chema. Mi-ar plăcea să te strîng în brațe, să mă umplu de tine – dar brațele-mi rămîn inerte, lipite de corp. Mi-ar plăcea să rîdem împreună, cu ochii pierduți în răsărit – dar nu mă mai știu, cine sînt ori ce vreau. Mi-ești tu în preajmă, real și fantasmă, atingere dulce ori simplu cuvînt așternut pe hîrtie – și mă pierd, încă o dată, între ceea ce sînt și ceea ce mi-ar fi plăcut întotdeauna să fiu.
Și tu mă vrei direct, m-ai vrea vorbind, m-ai vrea mai mult decît cuvinte – și nu pot. De fapt – nu știu. Mi-e frică de mine, de tine, de ce ne-am putea spune și de ceea ce am putea deveni.
Nu vrei tu mai bine, cadou de o zi oarecare, să mă prinzi de mînă cu degete lungi, să-mi zîmbești albastru și să-mi zici, simplu – “Hai!“?
there's someone in my head - but it's not me 