De cîteva zile mi-e somn într-una. Și azi ți-am zărit pentru prima oară dintele strîmb. Bine…poate l-am mai văzut, dar nu era încă al meu. Sau poate era doar prea alb. Și totuși, nu înțeleg de ce mi-e somn: adorm în ședințe, în cadă, la birou sau la masă, mereu, aproape fără de sens. Azi ți-ai prins părul altfel; de fapt – l-ai prins așa cum ești tu. Simplu, normal, drag; peste urechi, strîns jos în coadă de cal. Mi-ai fost tare albastră așa, să știi. De nu mi-ar fi fost însă somn. Pînă și-n preajma ta, în loc să mă las cufundat de tot în tine – mie mi-era somn. Ți-am fost drag după-amiază, nu-i așa? Altfel nu m-ai fi strîns în brațe atît de frumos. Pastila de-a doua zi, citat din mine, prin tine, era un fel de-ați spune ce n-am putut încă aluneca în cuvinte umede. Ai s-o-nțelegi deseară, acasă, în pat. Înainte de-a ți se face și ție somn. Mie mi-e deja. Mi-e mereu, de fapt, în ultima vreme.
Mi-e greu să ajung la tine, de-atîtea ori pe zi, prin noroi. Mai bine ar fi soare, zic.
there's someone in my head - but it's not me 