Una din multele moșteniri rămase de la tatăl meu e și pasiunea, dragostea de-a dreptul, pentru tot ce înseamnă ustensile de scris: creioane, pixuri, culori, stilouri, carioci – nu contează. Cu cît mai multe, cu cît mai variate – cu atît mai bine.
Mi-amintesc cum, pe vremea cînd eram copil (și comunismul încă era în floare, deci orice bun, de orice natură – era păstrat ca și cînd ar fi fost cel mai de preț) în camera alor mei aveam un birou mare, dintr-un lemn auriu, al cărui sertar interior fusese transformat de tata meu într-un fel de altar “papetăresc” (bine…pe lîngă ăsta – mai existau alte cîteva sertare și sertărașe care serveau aceluiași scop, doar că în ăsta erau majoritatea “bunătăților”).
Acuma…bănuiesc că e foarte clar pentru toată lumea că pentru mine, care nu cred să fi avut mai mult de vreo 6-7 ani la ora respectivă – sertarul cu pricina depășise deja statutul de Cutie a Pandorei și devenise un fel de “ultimate goal“: trebuia musai să ajung să-i cercetez conținutul; și nu neapărat pentru că mi-ar fi fost foarte dragi pixurile la ora aia – da’ atîtea de multe minuni mici și colorate erau acolo, că…
Evident că-ntr-o zi, de după-masă fiind la școală, dimineața am prins momentul optim, singur fiind acasă, să dau iama-n minune. Și mă duc eu cumincior în dormitor, și deschid ușa la birou și trag sertarul. De tot! Mai precis, în secunda-n care-am luat mînuța de pe el – absolut tot conținutul lui o fost la mine printre picioare.
Urmează un moment de tăcere (paranteză, după 30 de ani: cre’ că-i clar că mi-am creat, cel puțin teoretic, cel mai bun scenariu de-a vedea amănunțit tot ce era-n sertarul ăla…) După care:
“Panică, panică, panică, panică!”
Și nu apuc eu bine să încep re-organizarea – că bineînțeles c-aud cheia-n ușă: tata meu, care-și uitase ceva acasă. Cre’ că n-are rost să vă zic ce mi-am auzit… Ce merită însă precizat e că nici măcar nu m-a lăsat să le pun la loc; acolo a trebuit să le las, în mijlocul casei, pînă urma să vină el acasă, ca nu cumva să stric ceva, sau să nu pun ceva la locul lui.
În aceeași zonă a biroului cu pricina – mai exista ceva ce nu vedeam decît la ocazii speciale: o cutie gri-petrol, dintr-un carton ranforsat, cu însemne aurii și-un miros pe care și acuma îl simt, în interiorul căreia era un set de vreo…32 de creioane colorate cehoslovace. Revin – acțiunea se petrecea prin ’80 și-un pic iar creioanele cu pricina erau comoară de preț. Nici pînă-n ziua de azi nu știu ce proveniență aveau – dar ce știu e că acum, 30 de ani mai tîrziu, la ocazii speciale petrecute cu bunica, fetele mele colorează cu 32 de culori cehoslovace, dintr-o cutie de carton gri-petrol…
Și povești de-astea aș mai avea zeci, cred, implicînd toate categoriile posibile de articole de papetărie: ustensile de scris, toate națiile de hîrtii posibile, autocolante, ștampile, radiere, acuarele și vopsele de ulei, penare și ascuțitori – de toate. Ce contează e că de la EL am învățat eu să le-apreciez; să le folosesc cu drag; în școală; în facultate; la serviciu. Și-acuma cînd scriu, scriu cu un pix maro (!) dintr-un set de 6 culori cel puțin ciudate:
Iar la lucru – am 2 suporturi de ustensile de scris, și-n total cred că-s peste 50-60 care stau frumos aliniate acolo. Și mi-s dragi și nu le dau nimănui. Decît rar și unor persoane foarte dragi. Și nu din egoism. Mai mult din drag. Și mai ales, din dor…
Duminica trecută – EL ar fi făcut 60 de ani; și peste nici o lună – vor fi 10 ani de cînd mi-au rămas doar cutia gri-petrol și amintirile…
Material scris pentru SuperBlog 2013
there's someone in my head - but it's not me 