Nu-mi amintesc, în nici un fel, prima întîlnire. Habar nu am cu cine a fost, sau cînd. Și asta e parte din urîțenia mea, și-s conștient și doare. Sînt lucruri pe care nu mi le-amintesc, sînt ani întregi pe care i-am închis, voit sau nu, undeva adînc în mine. Nu-mi amintesc, în nici un fel, prima întîlnire. Se poate însă să fi fost domnișoara cu ochii ușor triști și parcă mereu un pic închiși, cu sîni proaspeți și sărut ciudat. Se poate să fi fost și cealaltă, din celălalt oraș, Simona parcă, cu zîmbet larg și blugi albaștri. Se poate să nu fi fost nici una dintre ele și totul să se fi întîmplat doar ani mai tîrziu. Ori mai devreme, mult mai devreme. De fapt, dacă stau acum și mă gîndesc, nu cred că Irealia vroia să scriu despre parfumul PRIMEI întîlniri, aia de cînd aveam ani ce începeau cu 1 și barbă ce încă nu începea. De fapt – cred c-ar trebui să scriu despre cu totul altceva. Despre toate primele întîlniri, poate. Ori poate despre cea mai reușită dintre toate primele. Ori, mai bine, despre ideea în sine de prima întîlnire. Habar nu am…. Irealo – iar mă-ncurci!
Eram tare mic pe vremea cînd m-am îndrăgostit prima dată. Eram în clasa I și ea era în liceu. Înaltă, slăbuță, cu părul roșu-portocaliu și îngrozitor de lung. Cu ochi mari și mîini prelungi, cu urechi ușor clăpăuge, care mereu îi ieșeau șod prin părul strîns într-o coadă de cal aiurea. Asta e tot ce mi-amintesc din ea, de-atunci, reală și de atins. Amintirile mele cu ea, cele adevărate, cele care mi-au umplut copilăria și-apoi încă niște ani mai tîrziu – sînt, de fapt, doar vise. Visam, în fiecare noapte – abia așteptam sa vină vremea de dormit – visam că eram doar noi doi, undeva în niște săli mari de piatră și sticlă, într-un fel de castele subpămîntene, pentru care în fiecare noapte trebuia să sap adînc în nisip. Eram frumoși, fericiți, rîdeam într-una, ne alergam printre coloane reci, desculți, și ea mirosea mereu înnebunitor de bine. Și-n fiecare seara erau alte săli, alte coloane, alte rîsete și tot mai multă fericire, alte povești, alte priviri și mereu, tot mereu, același parfum, revărsat din părul portocaliu și-mpins spre mine de vîntul călduț.
Aproape 10 ani au trecut, după ce-am încetat să mai visez, și uitasem de ea complet, pînă cînd într-o zi am simțit din nou parfumul ĂLA. De undeva, de nicăieri, de departe și totuși de undeva atît de aproape de mine – l-am simțit luîndu-mă pe sus, m-am simțit din nou, ca atunci odată demult, purtat ca pe brațe în visele din copilărie. Am iubit-o cu totul, complet, necondiționat și copilărește. Și-apoi am stricat jocul, la fel de naiv și prostesc. Probabil a fost prima mea dragoste. De două ori. Probabil de-atunci femeia mea ideală trebuie obligatoriu să fie roșcată, să aibă ochi verzi, sînii mici și picioarele lungi.
Cînd am citit Parfumul lui Suskind am înțeles pentru prima oară că nu sînt nebun. M-am regăsit în cartea aia – poate mai mult ca în oricare alta. Pentru mine – parfumul unei femei spune mai multe despre ea decît 1000 de cuvinte sau 1000 de gesturi. O femeie te poate cuceri doar cu parfumul (puține sînt însă cele care chiar înțeleg lucrul ăsta). Sînt genul de bărbat care a învățat să citească și să înțeleagă femeile citindu-le totul pe mîini; la mine – mîinile unei femei au să fie întotdeauna oglinda spre suflet; ochii vin mult mai tîrziu. Mi-ajunge să văd mîinile – și stiu. Și întotdeauna, absolut întotdeauna cînd mîinile sînt mai greu de găsit – am să caut parfumul. Caut parfumul femeilor frumoase ce trec pe lîngă mine pe stradă; îl caut pe-al celor cu care întămplător mă întîlnesc. Îl știu pe cel al colegelor de birou, îl știu pe-al tuturor prietenelor, pe-al tuturor fostelor iubite și-al celorlalte femei ce mi-au trecut vreodată prin viață. E singurul lucru pe care niciodată nu-l uit. E singurul lucru ce-mi staruie în minte, ce mi-e declanșator de fiecare dată cînd îl simt, pentru-amintiri și imagini demult uitate. Mi se întîmplă deseori să simt cîte-un parfum trecînd pe lîngă mine pe stradă; și stiu că-l știu, și știu că l-am trăit. Și nu-l pot asocia cu nimeni. Se-ntîmplă momente cînd asociez mirosurile doar cu locuri, ori imagini, ori sentimente. Oamenii pot lipsi cu desăvîrșire. Mirosurile, parfumurile, aerul bun curgînd în juru-mi – mă umplu toate de cele mai bune trăiri. Și-atunci stau și-mi amintesc. Și poate, Irealo, ar fi trebuit să scriu generic, fără temă. Și poate, într-adevăr, e cea mai grea temă pe care am primit-o vreodată. Mi-era mai simplu să miros un parfum și să-ți scriu despre amintirile pe care le trezește în mine.
…te-ai apropiat timid de mine; mîinile îmi tremurau, doar la gîndul c-am să te simt aproape; te-ai așezat de cealaltă parte a mesei, undeva spre stînga mea – și mi-ai zîmbit; te-am simțit mică, vulnerabilă și îngrozitor de aproape de mine; m-am umplut de tine tot, parfum și căldură, piele fină și păr revărsat peste umerii goi; te-am lăsat să taci și m-ai lăsat să fiu eu lîngă tine; m-ai ținut de mînă, ca pe-un copil și ți-am zîmbit asemenea lui, oarecumva frivol și cu ochii mari privindu-te larg; ți-am zis că mi-ești dragă și c-aș vrea să îmbătrînesc alături de tine; te-ai strins toată ca-ntr-un ghem mic și mi te-ai cuibărit în brațe; m-am umplut iar de tine, de data asta mai de aproape și mai intim, era ca și cum deja mi te-ai fi oferit toată, ofrandă zeilor, femeia mea copil, copilul meu drag; ți-am prins degetele în palme și te-am privit în ochi, secunde bune; ne-am sărutat timid, pentru prima oară; te-am luat în brațe și te-am dus în lumea mea;
“you…complete…me…”
Articol scris pentru Clubul Poveștii Parfumate, la invitația Irealiei, pe tema propusă de ea, Parfumul primei întîlniri.
Restul textelor ce aparţin temei propuse le găsiţi la Mirela, Irealia, Carmen, Nina, Vania, Vienela, Diana, Lili3d, Catalin, Silving, Lolita, anca, Mala şi Elly.
there's someone in my head - but it's not me 