Cred că era undeva prin ’90-’92 cînd ai mei au adus cu ei dintr-o excursie în Rusia o mulţime de viniluri cum la noi încă nu erau. Şi acum sînt în aceeaşi comodă din sufrageria alor mei, înşirate frumos, mai mult sau mai puţin alfabetic şi mai degrabă după conţinut, într-un rastel încropit de tata meu dintr-un raft dezafectat de frigider. Erau tot felul de muzici bune, de care nu auzisem veci (de fapt – cam pe atunci începeau să se pună bazele culturii mele muzicale). Îmi plăceau toate, mai puţin unul. A mai durat cred vreo cîţiva ani buni pînă mi-am luat inima în dinţi şi am stat să-l ascult pînă la capăt; şi asta doar pentru că ştiam că e preferatul tatălui meu. Ţin minte perfect cum arăta coperta, uşor gălbuie şi lucioasă, cu cinci litere împrăştiate parcă în diagonală, de la stînga la dreapta: Gaudi. Iniţial – cred că o vreme am trăit cu convingerea că aşa se cheamă trupa care cîntă. Abia mai tîrziu, cred că eram deja printr-a 10-a, am aflat ca trupa e de fapt The Alan Parsons Project, iar “Gaudi” era titlul albumului, album dedicat în întregime, desigur, lui Antonio Gaudi. Un fel de povestiri cu şi despre el, adunate printre muzici minunate, cum eu personal n-am mai auzit pe nimeni altcineva cîntînd. Bineînţeles că ulterior am devorat the APP, toate albumele pe care le-am găsit (mi-am comandat, prin cineva, undeva în Oltenia 2 albume, pentru că auzisem că acolo s-ar găsi!). Şi mi-am dat seama de ce mi se părea atît de diferit sound-ul APP: pe undeva, năştea în mine aceleaşi sentimente pe care le simţeam de cîte ori vedeam poze cu Sagrada Familia: ceva complet atipic, ceva cum nimeni altcineva n-a mai făcut vreodată, ceva ce m-atingea direct la “sufleţel”, de fiecare dată.
De-atunci am rămas cu “fixaţia” pe Sagrada Familia. Atunci mi-am promis prima dată că eu cînd mă fac mare mă duc la Barcelona, sa văd minunile lui Gaudi. Rîd singur acuma, cînd mă gîndesc la răspunsul lui, răspuns la îndoielile mass-mediei cu privire la presupusa finalizare a Sagradei: “Don´t worry, my client isn´t in a hurry”. Mi se pare atît de tipic pentru el… Aşa cum sînt convins că tare bine ce s-ar fi înţeles cu Dali, dacă apucau să se “suprapună” o mai lungă perioadă de timp. În orice caz – revenind la subiect – mereu mi-am dorit să ajung să văd Sagrada. Barcelona în sine nu ştiu dacă mă tentează în vreun fel. Însă să ştiu că m-aş simţi înconjurat de Gaudi – şi-ar merita toţi banii. Poate că lipsa interesului pentru Barcelona mi se trage şi din clişeele ultimilor ani, cu toţi căpşunarii noştri aciuaţi pe acolo; mi se pare, pe undeva, că ceva din ceea ce ar trebui să reprezinte Barcelona – a fost ştirbit. Plus că sînt sincer sătul de cerşetorii români (mai mult sau mai puţin…) prezenţi peste tot, că muştele, pînă şi unde nu te-ai aştepta să-i găseşti vreodată. Şi n-aş vrea să ştirbesc din imaginea pe care totuşi o am undeva în minte despre Barcelona, din cauza lor. Mi-e greu să mă văd ajuns în faţa Sagradei – unde să îi văd înşiraţi pe jos, cu paharele în mîinile întinse. Asta cînd ştiu că alături pot da peste 3 cubanezi cîntînd Hasta Siempre (un prieten bun, venit din vacanţa la Barcelona – mi-a făcut cadou un filmuleţ cu cubanezii respectivi, ştiind obsesiile mele cu Che şi Hasta Siempre). Şi totuşi – de mi s-ar da ocazia – mîine mi-aş lua jumătatea mai bună de mînă şi-aş sări în charterul de Barcelona din Cluj, doar pentru bucuria de-a mă plimba printre culorile lui Gaudi, cu APP-ul urlînd în caşti.
Şi ca să mai aduc un argument în direcţia micii mele obsesii – o să vă mai spun că acu’ vreo cîţiva ani m-am lăsat cucerit de o pasiune nouă, cea a modelismului; la care am ajuns de la paper-crafting, care presupune construcţia de machete DOAR din hîrtie. Şi unul dintre cele mai îndrăzneţe proiecte ale mele din perioada paper-crafting-ului a fost o machetă a Sagradei. Din păcate, din motive diverse şi în mare parte independente de mine – n-am apucat să termin proiectul – însă promit că am să-l re-încep, cu speranţa că de data asta am să-l termin, înainte de finalizarea catedralei reale… Pînă atunci însă – cîteva poze “din arhiva personală” cu macheta:
Şi pentru edificare finală – am încă două poze, una în care se vede cum ar trebui să arate catedrala la final, şi alta cu cît anume din ea e construit efectiv în momentul de faţă:
sursa – Gaudidesigner.com – aşa va arăta la final
sursa – skyscraperpage.com – atîta e construit
Revenind deci – asta înseamnă Barcelona pentru mine: amintiri frumoase din copilărie, Gaudi, Alan Parsons Project, Sagrada Familia. Ca să rezum – un fel de vis pe care l-aş vrea (şi nu l-as vrea) realitate. Un fel de Fata Morgana, ceva mai uşor de atins – dar ceva mai greu de perceput. Mă atrage, şi mi-e în acelaşi timp teamă. O vreau, dar mi-e frică în acelaşi timp de dezamăgire. Ca un fel de femeie la care doar visezi, adolescent fiind, pe care ai vrea s-o simţi în braţe (şi ştii că şi ea te vrea!) dar te temi s-o aduci acasă, te temi să spulberi visul. Diferenţa între ele e că în cazul Barcelonei – visul poate deveni realitate prin Agenţia de Turism Paralela 45….. Tot ce-mi lipseşte încă – e timpul:
Material scris pentru Spring SuperBlog2013
there's someone in my head - but it's not me 