there's someone in my head – but it's not me

fug; caut; de dincolo de perdele gri – mă privești; goală de toate cele, nebunie în vînt încurcată, mi te împrăștii peste primăveri netrăite; un fel de capătul zilelor, împrejmuit de nopți colorate sumar, capete de nebunie nespusă, nescrisă, niciodată auzită ori rostită; fug; caut; mă-ncurc în ore de nesomn și vin, mă termin prematur, între cuvinte anost așezate-mpreună, cu gîndul dus la verdele a soare mirositor din jurul coapselor tale; fug; caut; n-ai să înțelegi niciodată nimic din mine; am să te încep acolo unde mă termini, zi de zi, nesfîrșire împrăștiată în diminețile reci de Martie devreme; prin sticlă și fum mi te caut, fluturîndă, nebunie fără de sens, haotică interdependență a unui eu ce-am fost cu tot ce n-am apucat vreodată să fiu; unde ești? niciodată! fug; caut; nefirescul unui ieri fără tine, împletit într-un fel de culori cu nebunia unui azi ce n-are să mai fie, niciodată; te termini unde eu încă nici n-am început, mă amestec prin tinele tău nespus;

de-ar fi să-mi fii primăvară – m-aș întoarce nopțile-n patul femeilor nespuse, zîmbind a amar.

în seara asta, capătul roz al pixului cu care scriu mă duce cu gîndul la tine; părți din tine, bucăți de tine; roz, moi și a primăvară devreme-aducînd; de fapt – mă gîndesc la tine de cîteva zile bune (rozul pixului e doar scuza cu care mi-am început paragraful); mă gîndesc la tine, frînturi din tot felul de-amintiri, vivid recollections sau doar blurry, vision-impared what-ifs;

nu m-ai ascultat niciodată; atunci – știu bine; acum – simt cumva c-ai face la fel; te-ai pierde poate în mine din nou, doar ca la final, odată ce mă voi fi fost cu totul dăruit ție – să fugi; n-am înțeles niciodată de unde nevoia asta a ta de-a fugi; de unde și de ce – fricile alea toate-adunate;

ți-am zis să nu pleci; nici măcar nu te-am rugat; ți-am zis doar că nu e bine; că nu e de tine, că nu e de-al tău; n-ai ascultat; ai înțeles mai tîrziu, mult prea tîrziu.

și-acum mă cauți; te simt cum mă cauți, te simt că ți-e dor; te-am simțit ani de zile păzindu-mă, de undeva din umbră, înger bun, străveziu; și-acuma te simt, undeva în spatele meu, zîmbind strîmb și trist, zdrobindu-ți degetele lungi în păreri de rău, ruptă-n bucăți între nevoia de-a-mi aranja părul rebel și frica de toate celelalte.

și cîteodată aș vrea să mă cauți, să-ți aud vocea roșcată sau să-ți citesc cuvintele mici, albăstrii; să te țin de mînă-n tramvai sau să-mpărțim o vodcă pe o bancă de lemn.

cîteodată aș vrea să fi fost trimbulinzi…

mi te-ascunzi între puținul fiecărei zile și imaginația mea țopăind aiurea in jurul tău; te văd fluturîndă prin vîntul rece, tăios – te simt purtată de el mai departe, spre mine; niciodată n-am să știu cine ești de fapt; ori de unde-ai venit; ori ce vrei, în definitiv, de la mine; mi-ai zîmbit la fiecare colț de clădire și capăt de alee, ți-am căutat privirea pe holuri pustii și ți-am vorbit seara în jurul paharului de vin; m-ai strîns în brațe și am uitat cu totul de mine; ți-am zis cuvinte puține și fără de sens; ai să-ți schimbi telefonul și nici măcar nu te voi fi fost auzit vreodată rîzînd la celălalt capăt al firului; am să albesc de tot înainte de a te fi ținut vreodată de mînă; mi-e tristă depărtarea, aproape la fel de tristă precum apropierea de tine; am învățat cum miroși – și încă nici măcar nu te știu pe de-a-ntregul șoptind; și iarăși te văd fluturîndă, zîmbindu-mi de departe senin; și iarăși prin vînt mi te-ascund, decolorînd amintiri ne-ntîmplate vreodată;

mi-ești stranie tu, desfăcută-n bucăți bătute de vînt; mi-ești stranie, totuși aproape.

mi-e brusc foame; n-ar trebui; am mîncat, mult chiar; dar mi-e foame; beau bere light; ascult Zelmani (sigh!), mîine plec undeva; n-am nici Charlie, nici nimic, nici nimeni; liniște, apă fierbinte, dezordine; și mi-e foame…

aș fi vrut să te pot întoarce pe partea cealaltă, să fac din tine ceva frumos; mi-ar fi plăcut să te plimb printre amintiri, să mă fiu al tău – dăruindu-mi-te toată, zîmbind dinți strîmbi; nu mai țin minte cînd (ori dacă vreodată) te-am ținut de mînă; nu mai țin minte dacă-n păr ți-e primăvară ori doar parfum de un alaltăieri tălîmb; te țin minte rîzînd, te țin minte încolăcindu-mi-te toată printre cuvinte nespuse și apropouri nefirești; ale tale; te țin minte mirosind a ceva bun, te țin minte fragilă între nodurile degetelor mele, te țin minte legîndu-ți părul în coadă de cal; nu mi-amintesc nimic din ochii tăi, nu-mi amintesc de ți-era cald ori frig, dacă nopțile tale erau și ale mele, ori dacă diminețile ne-au fost vreodată unul altuia copilării; mi te-amintesc însă plecînd; mi te-amintesc dezgolindu-mă de sentimente, lăsînd din mine urme nefirești pe gresia din baie; mi te-amintesc fugind, cu părul lung fluturînd în urma ta toate neputințele mele; mi-ar plăcea să te fi putut întoarce pe partea cealaltă, să fi făcut din tine ceva frumos; să te fi plimbat printre-amintiri mi-ar fi plăcut, să mă dărui tot ție, prin tine toată a mea fiind…

mi-e încă foame, printre apa fierbinte, berea light și SZ; undeva, departe, cuiva-i e bine; cineva, undeva, zîmbește dinți albi și mîngîie-ntre degetele noduroase piele fină și unghii mici; undeva, departe, cuiva îi pasă, cineva se dăruie și altcineva, la fel de departe, împletit între cearșafuri albe, înțelege, pentru prima oară, dragostea; cineva, undeva, dincolo, acolo, departe, altcineva; întotdeauna altcineva, altundeva, altfel…

Un alt fel de “Challenge Accepted”

într-o zi, mi te-ai scurs ca un fel de căldură proaspătă pe capătul neșlefuit al spatelui arcuit de singurătatea nopților trecute, departe de tot ce mi-ar fi putut lumina diminețile; ca un fel de cuvînt, ca un fel de privire blîndă în urma pașilor largi, asemeni ceștii de ceai aburind parcă și mai tare ceața unui noiembrie devreme, printre betonul blocurilor gri și țipătul ascuțit al traficului la ore de vîrf – te-am simțit aproape, parte din mine, prelungire a gîndurilor și viselor mele trecute, mai aproape decît mi-am fost eu mie vreodată; nu știu cine ești, nu știu ce vrei de la mine, din mine; mă pierd în ochii tăi, cu gîndul doar la ei dus, mă găsesc dansîndu-mi singurătatea prin casă, deodată stingheră, nelalocul ei, străină de mine; sentiment ciudat, niciodată înainte-ntîlnit; îți simt degetele împletindu-mi-se prin palme, fior nebun a ploaie de vară aducînd, miros de iarbă proaspăt tunsă și rîs de copil dimineața; ești tu, un alt fel de eu, într-un alt fel de lume, mai bună, mai simplă, mai devreme seara acasă.

din răcoarea unei toamne tîrzii – undeva, în capăt de linie, aștept să mă iei înc-o dată de mînă…

pe rever de sacou

cu mîna stîngă aș vrea

să îți scriu testamentul

dragostei noastre;

n-ai înțelege nimic

și n-aș încerca

să-ți explic strîmbul

cuvintelor mici.

Poate doar, spre final,

te-aș lua de mînă

și ți-aș rîde

singurătatea.

Un fel de pecete a ceea ce

ți-aș fi putut fi de nu

mi-ai fi fost

nesfîrșire.

Cînd plouă – pămîntul e

sauna pietrelor.

mi-e teamă că timpul mă caută

în chinul infantei,

întinsă pe perete noaptea între

luna plină și somn

și n-am să prind din urmă

ultimii tăi pași

făcuți cu pantofi roșii cu toc

acoperind degetele lungi,

nevopsite de preaplinul pervers al unei

jumătăți de noapte pierdută.

Dincolo de sunetul abia simțit

al vinilului ce stă a se termina

lîngă tine –

orele mele curg

și nu mi se va mai scurge

niciodată dintre dinți

jurămîntul trivial al primei

nopți împreună.

De dincolo de marginea patului –

bordură strîmbă a trotuarului ce-ți sînt –

picioarele tale-mi zîmbesc trist și gol

neputință întinsă în nylon pătrat.

Mi se face dor de un

muc de Carpați.

de din pălăria albă coborînd

împletindu-se cu negrul părului neobosit –

un fel de liniște te cuprinde, odată cu roșul

nebun din spatele umerilor drepți, asemeni

tuturor dragostelor mele nespuse;

șuvița argintie, colțul ros al urechii stîngi,

maieul alb și fericirile ultimelor zile;

(a)mestecate toate între buze strîmbe,

umede de-un sărut ce stă să vină,

la capătul lumii, la capăt de 132,

la capăt de ziua de ieri, începută prea repede mîine;

sprînceana ridicată, contrastînd strigător cu

restul poveștii; un fel de părere de rău

îmbrățișînd dureros bucuria de-a fi acolo,

dincolo de plăceri și nevoi.

“urîto! Judy! neagro! că de-aia nu te ia nimeni!”