there's someone in my head – but it's not me

If you forget everything else about me, please remember this. I walked down that street and I never looked back and I love you. I love you. I love you so much that I shall hate you for ever for today. – John Fowles, “The Magus“

Salut! Eu sînt Andrei și sînt dependent. Sînt dependent de tine…

Pe Andrei l-am întîlnit prima oară acum mulți ani. Mereu ușor adus de spate, mereu încruntat, cu capul în pămînt și întotdeauna cu o foaie și-un pix pe undeva prin buzunare, cu părul lung amestecîndu-se în bucle pline și nebune, întotdeauna undeva în preajma unei femei, cu un cuvînt de spus ori o mînă de întins. Întotdeauna singur, mereu însă înconjurat de oameni frumoși. Mereu nesigur și îngrijorat, întotdeauna însă gata să-și sacrifice cel mai de preț bun pentru cea mai simplă femeie ce i-ar fi atras atenția pe stradă, ori în crîșmele ori cafenelele în care i se scurgeau, asemeni unui film*, secundele, orele, viața. Niciodată nicăieri, mereu însă aici; niciodată acolo, dar întotdeauna alături.

Nu știu cine ești. Am încercat o viață întreagă să te-nvăț pe de rost, să te știu ca pe-o carte pe care-ai citit-o prima oară-n copilărie și pe care o reiei, odată cu fiecare 7 ani trecuți, odată cu fiecare nou ciclu încheiat. Încă n-am reușit. Încă te-nvăț. Încă mă uimește fiecare gest al tău, fiecare mișcare din șolduri ori umeri, fiecare zîmbet și fiecare șuviță aranjată după ureche, încă mă macină gîndul ochilor tăi dimineața în pat și mersul desculț și-apăsat pe podelele de lemn ale mansardei mele.

Ce vrei de fapt de la mine, Andrei?

Vreau să-mi exiști. Vreau să îmi fii. Mereu aici, într-o formă sau alta, nici nu contează. Doar să-mi exiști. Am înțeles tîrziu, însă măcar mi-e mai ușor acum. Dependența de tine mi-e nebunie și drag. Te vreau copilă abia femeie, te vreau curvă, te vreau doamnă și mamă, te vreau oricum – dar te vreau. Blondă cu ochi mari albaștri, brunetă cu fire negre de păr ne-epilate pe antebraț, roșcată cu pistrui și sfîrcuri roz, șatenă ștearsă, pierdută în mulțime – te vreau oricum. Te vreau în cuvinte și-n priviri pe furiș, am nevoie de tine în imagini și gînduri nemărturisite nimănui; vreau să îmi fii dimineață și noapte, Septembrie tîrziu și Iunie a cireșe mirosind, tentații te vreau și atingeri furate în colțuri de vis, capăt neterminat de sentimente și țipete din suflet lăsat orfan pe marginea statuii din centru.

Și totuși, Andreiul meu drag – ce vrei de la mine?

Vreau să vezi, vreau să-nțelegi. Am nevoie de tine, în fiecare clipă, mereu. Am nevoie, trebuie – să mă dărui cuiva. Complet, absolut, fără nici un fel de granițe ori constrîngeri – trebuie să mă dărui. Ție, ei, vouă, tuturor, oricăreia. Dăruirea mea – un fel de legămînt fără de cuvinte între mine și cel ce m-am învățat a fi, cunoscîndu-te. Dăruirea mea – fugă de-o realitate pe care n-o-nțeleg, din care nu m-am ales niciodată cu nimic bun, o realitate din care nu m-am simțit niciodată parte, o realitate ce mă-nconjoară nefiresc, pe care mi-o scutur de pe umeri de fiecare dată cînd gîndul îmi fuge la tine. Nu sînt complet, mă simt știrbit, neterminat – dacă nu mă știu pierdut cu totul în tine. Femeia mea, doar a mea, mereu a mea. Fug din tine una – în tine cealaltă, mă pierd pe mine și te caut pe tine printre toate cîte vreodată mi-ați fost mie tu. Incomplet, neterminat, știrbit. Gol de orice fel de sentimente, golit de orice fel de trăiri. Vreau să vezi, vreau să-nțelegi. Pot sta o viață lîngă tine, să te iubesc încet, mocnit, scris în cuvinte și spus în atingeri – fără să cer nimic în schimb. Decît să înțelegi. Să mă lași să depind, să mă lași mă dărui, cu totul, ție. Nu-ți cer să mă iubești, nu-ți cer să mă accepți, nu-ți cer să te schimbi ori să trăiești pentru mine. Nu vreau decît să mă lași acolo, în colțul meu, colțul preferat al camerei tale, să mă umplu de zîmbet, de parfum și să-mi hrănesc imaginația și degetele avide de scris. Atît. Și poate, doar poate, din cînd în cînd – să fugi departe cu mine, cîteva clipe doar, să-mi asculți povestea și-apoi să dispari. Să mi te schimbi cu alta, pe furiș, fără măcar să apuc să-nțeleg schimbarea.

Mi-ești nebun, Andrei. Mi-ești nebun…

Sînt doar eu. Eu cel altfel, eu diferit, eu cel care mereu face diferența, eu. Și nu-ncerca, vreodată, să mă iubești. N-aș ști ce să fac cu dragostea ta. M-ar inhiba, m-ar speria, m-ar goni. N-am nevoie de dragoste, n-am nevoie de dăruire din partea ta. De vrei să mă știi lîngă tine – trebuie doar să exiști și din cînd în cînd să zîmbești. Dar să nu mă iubești. Niciodată. Și să nu-mi cedezi. Niciodată. Altfel ai să mă pierzi. Pentru totdeauna. Din părul blond am să fac picioare lungi și din pistruii de pe umeri – degete lungi; din ochii verzi urechi fine cu cercei atîrnînd și din sînii mici jugulară fierbinte. Am să te transform în alta, mereu alta, mereu tu. Același univers paralel – doar altă dimensiune. Aceleași sentimente date ofrandă – doar că în altă zi a săptămînii. Aceiași ochi – dar alte mîini. Aceleași cuvinte, doar că amestecate în paragraful următor.

Eu sînt Andrei și sînt dependent de tine…

Andrei e în fiecare din noi, la fiecare colț de stradă, pe fiecare bancă în parc. Deghizat, ascuns, tînăr ori bătrîn, cu plete ori degete lungi, cu pantofi scîlciați ori cravată de mătase – pe Andrei l-ați întîlnit, fiecare, măcar o dată în viață. Andrei e timid, Andrei nu vorbește mult, e antisocial și distrat, Andrei e singurul pe care știi totuși că te poți baza și singurul ale cărui povești vrei să le-asculți. Andrei e tot ce ai visat vreodată să ai – și niciodată n-are să fie acolo cînd l-ai vrea. Mereu ai să-l găsești așteptîndu-te pe scările de la intrare, cu mîinile în buzunare și-un zîmbet strîmb în colțul stîng al gurii – dar abia tîrziu ai să-nțelegi de ce. Pe Andrei se poate să-l fi întîlnit demult și să-l fi pierdut deja. Ori s-ar putea să te lovești de el mîine, la casă în supermarket. Andrei e un pic din fiecare din noi și mult mai mult decît oricare am putea fi vreodată. Andrei e bărbatul din visul oricărei femei, deși îi doarme alături în fiecare noapte…

Cras amet qui numquam amavit quique amavit cras amet – (The Vigil of Venus) – via “The Magus” – John Fowles**

Mulțumesc tuturor femeilor din viața mea….Thanks for sharing!*

________________________________________________________________________________

* – A propos de dependențe – e de văzut “Tentații (i)rezistibile/Thanks for sharing” , o comedie despre dependența de sex, ce tocmai se lansează prin cinema-urile românești.

** – o traducere bunicică a citatului cu pricina îi aparține profesorului Andrey Kravtsov de la Universitatea de Stat din New Mexico și sună cam așa: “Let those love now who’ve never loved; let those who’ve loved, love yet again”.

Material scris pentru SuperBlog2013