eu; ginduri; ploaie; vint; primavara
Petecul de piele, abia zărindu-se de undeva din umbra bluzei un pic prea scurte – durere surdă, potrivire în imagini a gîndurilor ultimilor ani. Tu, mică şi cuminte, în colţul tău, nevăzută şi neînţeleasă de nimeni; eu, apatic şi imberb, oglindă neştearsă a viselor din spatele ochilor tăi.
Niciodată aceiaşi, niciodată la fel, niciodată alături, niciodată noi.
Motto: Azi fug de tine şi mă ascund
doar pentru a putea să fiu cu tine, în gînd.
Azi ai fugit de mine; te priveam de undeva din umbră, călcînd mărunt şi apăsat, mai mică, tot mai mică, tot mai departe de mine cu fiecare amintire ce mi te-ar fi putut vreodată aduce aproape. Durerea ta – scut viu împotriva a tot ce-ar fi putut veni rău din mine; amintirile cu tine – drag lucru aproape, acoperit de imaginea ochilor tăi, inundat de lacrimile ultimei întîlniri.
Azi ai fugit de mine; mi-aş fi dorit ca asemeni lui cel din rîndurile abil puse pe hîrtie cîndva, el ce la final se zdrobea dureros de zid – să mă ciocnesc de tine, în goana-ţi nebună căutînd depărtarea, să ne ciocnim şi totul să fie încă o dată ce a fost. În schimb ne rămîn gîndurile, mereu acolo, mereu la fel, mărturii ale unei iubiri greşite, martori tăcuţi ai ceea ce am fi putut fi, într-o altă lume, într-alt fel.
Azi ai fugit de mine; şi-ai să-mi rămîi, ca de atîtea ori înainte, doar imagini pierdute între trăiri interioare, doar frînturi de vise şi sentimente împrăştiate pe caldarîm. Azi ai fugit de mine şi-ai să-mi rămîi doar dor.
De zeci de ori am vrut să te iau de mînă, într-un joc cuminte al degetelor, într-un fel de dans timid și încărcat de tot ce-aveam mai bun în mine, nebunie de senzații tactile și sexualitate ascunsă în spatele întunericului gros dintre noi. Și tu știai, și-mi rîdeai dinți albi și bunătate, înțelepciune tristă încarcerată în neputința a tot ce ne-ar fi putut vreodată aduce aproape.
Posted from WordPress for Android
Acum cîteva clipe mi-am amintit o chestie de care uitasem complet. Și mă urăsc “umpic” pentru asta! Pentru că e vorba de prima mea “creație artistică” pe bune, datînd de acum aproximativ 30-32 ani, documentată de ai mei într-un caiețel frumos în care au scris toate minunile pe care le-am produs pînă la o anumită vîrstă. Din păcate – nu-mi amintesc exact de la ce vîrstă datează opera – însă e undeva în jurul a 4 ani. Promit să mă documentez și să revin cu un update.
Pînă atunci însă – mai jos e citatul (din memorie; sper să fie complet…) (ai mei m-au găsit recitînd/cîntînd chestia asta, jucîndu-mă singur prin cameră; eu zic că e “my best work so far”…)
E ora 7 cînd trebuie să te scoli.
Brigadierii scoală pe militari să meargă în oraș.
Pe mine nu mă află nimenea, că nu mă scol
Și nu mă brigadesc.
Soldații se scoală la 6 și dansează cu femei.
Pe mine mă plouă
Dori dor.
N-am mai scris de ceva vreme. Motivele sînt multe şi nu merită înşirate aici. Nu acum, cel puţin… M-a apucat însă cheful artistic odată ce am văzut provocarea Blogal Initiative, ascunsă sub sloganul Ceva nou în fiecare zi, ca să ai ce povesti. Aşa încît o să încerc să povestesc ceva, asezonat cu cîteva fotografii făcute în ultimele 2 saptămîni pe meleaguri norvegiene.
Ce-mi tihneşte e că deşi oricum aveam de gînd să pun aici parte din pozele făcute – acuma am şansa de-a o face oarecumva organizat, cu o poveste în spate, cu cuvinte aşezate un pic altfel decît poate aş fi făcut-o în mod normal. Şi, bineînţeles, cu şansa de a şi cîştiga ceva de pe urma experienţei ăsteia, altceva decît simpla plăcere de a fi călcat prin locurile respective. A propos – aici ar fi poate momentul să menţionez (că am văzut că e plină blogosfera de frustraţi, care se plîng că nu mai au unde să găsească quality content, din cauză că peste tot e plin de advertoriale and such) că scriu articolul ăsta în speranţa de a cîştiga ceva. Mdeci – dacă te simţi oripilat de idee, dragă cititorule – opreşte-te acum. Ca la nuntă, în filmele americane, dacă ai ceva de comentat – speak now or forever hold your peace.
De undeva de dincolo de mine privesc înainte, spre ceea ce are să vină, spre zilele şi anii cu tine, în preajmă-ţi, cuvinte aruncate aiurea printre sentimente avide de mîini, zîmbete smulse printre degetele îndoite în spasmul orgasmic al ceea ce eşti. N-am ştiut niciodată la ce să mă aştept în preajma ta. Fiecare clipă petrecută lîngă tine – un fel de trecere dincolo, asemeni porţilor lui Jim; dedublare a ceea ce sînt, a ceea ce împreună am putea fi, în fiecare moment, mereu altfel, mereu alţii, mereu altora aparţinînd. Nici n-ai ştii de cîte ori, privindu-te adînc în ochi, cu zîmbetul tîmp pe care prea bine mi-l ştii întipărit pe faţă – m-am întrebat ce e dincolo de tine: dincolo de părul lung, de ochii mari, dincolo de buzele roşii dimineaţa devreme, dincolo de degetele lungi mîngîindu-mi părul tuns strîmb, dincolo de pielea fină şi sărutul dulce acrişor. Mereu am ştiut că n-ai fost şi n-ai să fii niciodată întreagă cu mine; niciodată doar a mea. Mereu am simţit că-n momentul în care-mi întorci spatele, şi doar pentru o clipă, totul în tine se transformă, tu toată devii altceva, altcineva, a altcuiva. Trăiesc doar cu iluzia că ar putea însă să-mi fie destul atît cît îmi dai, atît cît mi te laşi tu mie a mea; mi-ajunge fericirea clipelor puţine în care te ţin de mînă, mi-acoperă durerea tuturor anilor ălora de singurătate.
Cu fiecare dimineaţă în care mă trezesc lîngă tine – mi se deschide o nouă poartă. E ca şi cum, odată cu răsăritul soarelui, o-ntreagă lume, mai bună şi mai curată ca cea de ieri – mi se aşterne la picioare, aşteptîndu-mă s-o deschid ca pe-o carte mirosind a nou şi a proaspăt, a clei şi-a cerneală, rugîndu-mă parcă s-o descopăr, s-o-nvăţ pe de rost ca de-atîtea ori înainte, s-o iubesc şi-apoi s-o pun frumos în raft, într-un fel de horă a tuturor lumilor mele, descoperite alături de tine. Ţi-aminteşti dimineţile alea de-atunci, de demult, cînd iarba încă era plină de rouă şi tu alergai desculţă prin ea, rîzînd ca un copil, cu părul lung şi roşu împrăştiat în juru-ţi, asemeni coamelor de cai sălbatici, bătute de vînt şi libertate? Mi-e dor să descopăr iar iarba cu tine. Mi-e dor să mă trezesc lîngă tine, să te privesc cum dormi cîteva clipe în plus doar, să te iau apoi de mînă şi să ne bem cafeaua împrăştiaţi în verde de primăvară. Mi-e dor de fiecare nouă lume pe care mi-o deschizi de cîte ori te uiţi la mine, de cîte ori îmi întinzi braţele şi mă inviţi să explorăm împreună. Mi-e dor s-adorm în fiecare seară doar cu gîndul la dimineaţa de a doua zi, mi-e dor să te ştiu lîngă mine, mică şi dragă, doar a mea, roşcată şi atoateştiutoare, cu unghiile tăiate drept şi mereu ceva bun de spus, cu grijă de toţi şi de toate, cu dragoste de mine şi de noi amîndoi.
Cînd te-am zărit prima dată, m-am simţit mic şi inutil, aruncat undeva într-un colţ, asemeni jucăriilor stricate de care nu mai ai nevoie. Mult mai frumoasă decît mi-aş fi imaginat vreodată, decît aş fi putut vreodată să sper, mă priveai din spatele celui mai negru păr şi a celor mai negri ochi, cu un zîmbet oarecumva strîmb şi pervers. N-am crezut nici măcar o clipă că ai să fii vreodată a mea. Mereu te-am privit de undeva de departe, pe undeva cu admiraţie, pe undeva cu invidie; şi peste toate – cu pofta nebună a masculului care simte că în sfîrşit a dat peste perechea perfectă. Nu m-ai lăsat niciodată să intru cu totul în viaţa ta, în sufletul tău, în sentimentele tale. Chiar şi mai tîrziu, cînd te ştiam deja toată pe de rost, după ce-ţi sărutasem de-atîtea ori fiecare centimentru de piele albă – încă mă simţeam aşteptînd undeva în pragul a ceea ce eşti, în spatele unei uşi abia întredeschise, aşteptînd de la tine cuvintele care m-ar fi invitat înăuntru, să te ştiu toată, să fii toată a mea. M-ai învăţat să iubesc curat – dar nu m-ai lăsat să ştiu nimic din tine. M-ai învăţat să-mi fie noaptea dor – dar nu ai împărţit cu mine nimic din trăirile tale. M-ai învăţat sinceritate, m-ai învăţat libertate, m-ai învăţat mici bucurii în fiecare zi; dar nici măcar o clipă nu m-ai lăsat să te învăţ pe tine, pe tine care-mi scriai noaptea, pe tine care-mi zîmbeai de departe, pe tine pe care te-am sărutat prima oară-n pădure, pe tine cu care mă-ntîlneam absent pe stradă, pe tine din penumbra camerei mele, mulţumindu-mi din priviri pentru noaptea trecută. Încă te-aştept, să vii şi să îmi spui…
Mă plimb nebun, pe străzi înguste, mă lovesc absent de trecători grăbiţi, fumez ţigară de la ţigară şi gîndul îmi fuge în fiecare clipă la tine. Niciodată n-am să-nţeleg ce s-a-ntîmplat cu noi. Unde ai dispărut, de ce şi cum anume. Tu mi-ai deschis atunci, demult, o lume pe care n-o ştiam a exista. Cu tine aş fi vrut, pentru prima dată, să mă trezesc în fiecare dimineaţă, pentru totdeauna. Lumea ta, lumea pe care tu m-ai învăţat să o iubesc – îmi stăruie şi-acum în minte, încerc şi-acum s-o înţeleg, aşa cum poate ar fi trebuit s-o fac cînd încă erai lîngă mine. Şi poate-aşa ar fi rămas întreagă şi lumea mea, cea care odată cu tine s-a dus dracului, s-a prăbuşit într-un fel de nor de praf al ceea ce mă învăţasem a fi – şi-am ajuns hoinar nebun pe străzile înguste, casă a trecătorilor grăbiţi. Şi-acum mă găsesc cîteodată cum mă umple un dor nebun de tine, tu cea a mea, mică şi cu ochii trişti, tu cea cu paşii mici şi deşi urcînd grăbită spre casă, tu care niciodată n-ai ajuns în camera pe care o închiriasem doar pentru noi, tu dormind îmbrăcată doar cu tricoul meu verde, tu cea neştiutoare şi mereu cu cîte-o carte în geantă, tu cea mică, tu cea a mea. Mi te-amintesc şi zîmbesc. Mi te-amintesc şi mi se face dor. Mi te-amintesc şi gîndurile îmi curg asemenea ploii. De dincolo de uşi, dezbrăcat de tot şi de toate, undeva adînc în suflet – încă te-aştept; încă aş vrea să te văd.
Ţăcănitul roţilor de tren îmi umple gîndurile şi simt nevoia de-o ţigară. Tu stai undeva într-un colţ de hol – şi mă priveşti zîmbind timid. Te iau de mînă, te duc acasă şi lumea mea devine mai bună. Mă înveţi de toate, mă înveţi să mă dezbrac de inhibiţii şi prejudecăţi, mă înveţi să mă plimb noaptea, ţinînd strîns de mînă o femeie, mă înveţi gustul de după al dragostei, mă înveţi să nu mă tem de nimic şi să fiu mîndru de ceea ce sînt. Eşti şi tu mîndră de mine şi ţi-s drag, mai drag decît te-ai fi aşteptat. Stai tăcută lîngă mine, mă priveşti dormind sau m-asculţi povestindu-ţi despre lumea mea. O zi, două, o lună, două. Şi apoi pleci, pleci de prea mult mine, de prea multă lume a mea, aruncată peste tot în juru-ţi, fără bun simţ ori respect, fără sentimente, egoist şi masculin. Bineînţeles – eu nu înţeleg nimic şi mă plîng, ca de atîtea ori înainte, tuturor celor ce încă îmi stau prin preajmă, despre cît de greu mi-e mie, despre cum toate femeile din viaţa mea pleacă şi mă lasă singur şi trist, despre cum nimic alta nu mai am pe lumea asta – decît singurătate şi gol. Şi amintiri, multe, foarte multe amintiri care să-mi ţină de cald în nopţile în care stau şi scriu în garsoniera fără căldură. Şi tu mereu ai să-mi rămîi o amintire dintre cele dragi, din cele care m-au făcut mai bun, mai om, din cele pe care mi le ţin aproape, din cele pe care, cîteodată, le împart cu cei dragi. Tu, cea mai frumoasă dintre toate, cu spatele drept şi ochii mari, tu ale cărei mîini nu mi le amintesc, ironie a dragostelor mele.
De lîngă tine n-am să plec niciodată. Alături de tine – am pus deoparte tot ce vreodată a fost rău în mine; alături de tine, am învăţat să iubesc cu-adevărat; alături de tine, am învăţat să mă dărui, să mă împart, să fiu mai puţin egoist, să zîmbesc mai mult şi să mă bucur de lucrurile mici. Alături de tine mi-e bine, alături de tine mă simt ocrotit, ţinut de mînă cu drag, iubit. Cu tine am învăţat tot ce ele, altele, celelalte – n-au reuşit vreodată să mă înveţe. Cu tine am trecut toate pragurile, am deschis toate uşile. Şi de ne-or mai fi rămas – o să le deschidem împreună pe toate, zîmbindu-ne complice, încrezători în noi sau, dimpotrivă, cu inimile mici dar cu siguranţa de a ne avea mereu alături. Cu tine vreau să învăţ să trec de toate, împreună vreau să nu ne pese de nici un fel de obstacole, lîngă tine vreau să îmbătrînesc. Cu tine vreau să clădesc ziduri, împreună vreau să le dărîmăm. Vreau să ne ţinem de mînă la capătul drumului şi să privim în urmă fără regrete, zîmbind uitîndu-ne la ei trei, cu certitudinea că am făcut totul cît de bine ne-am priceput, cu siguranţa că ei ştiu asta şi cu puterea de-a mai trece, încă o dată, un prag împreună. Pe tine te iubesc cel mai tare, în fiecare zi, în toate zilele, mereu.
Am învăţat ceva de la fiecare din voi; cu fiecare zi, cu fiecare an prin care am trecut, cu fiecare femeie în braţele căreia m-am aflat, într-un moment sau altul – ceva în mine s-a schimbat. Era undeva o vorbă ce mi-a plăcut: “fiecare femeie iubeşte în bărbatul de lîngă ea ceea ce toate cele dinaintea ei au pus acolo“. Trăiesc cu speranţa că toate cele cîte s-au adunat în mine pînă acum, toate seminţele sădite în mine de-a lungul anilor, toate trăirile prin care am trecut şi toate sentimentele pe care le-am lăsat în urmă sau le-am tîrît după mine – m-au făcut mai bun, mai curat, mai altfel, mai aproape de ceea ce mi-am dorit întotdeauna să fiu. Mi-ar plăcea să cred că am ajuns să înţeleg, mi-ar plăcea să cred că pot face diferenţe, mi-ar plăcea să cred că-ntr-un final – am ajuns ACOLO. Voi, toate, TU, toată, TU cea de dincolo de real, TU cea pe care te scriu cu fiecare cuvînt aşternut pe hîrtie – TU ar trebui să ştii; şi poate într-o zi, întinsă în iarba încă udă alături de mine, timidă şi cu ochii închişi, cu părul împrăştiat printre verde, cu degetele lungi căutîndu-mi mîna – ai să îmi spui. Şi eu am să îţi mulţumesc, pentru toate uşile deschise, pentru toate cuvintele nespuse şi pentru cele cu drag împărţite, pentru zilele în care m-ai suportat şi cele-n care m-ai iubit, pentru dimineţile de primăvară şi nopţile de toamnă, pentru gînduri şi amintiri, pentru imagini şi trăiri, pentru toate am să îţi mulţumesc şi tu ai să-nţelegi.
Playlist:
mi-e dor de tine; mi-e dor de tine în fiecare zi în care nu-s acolo, în care nu eşti aici; mi-e dor de tine; şi mai nou mi-e dor de ei; mi-e dor de voi toţi, într-un fel de durere interioară care nu se mai termină, nici măcar în puţinele ore în care sînt acolo, cu voi; mi-e dor de tine în fiecare dimineaţă în care mă trezesc singur; mi-e dor de tine în fiecare seară în care întorc capul şi nu eşti acolo; mi-e dor de fiecare dată cînd liniştea mi-e prea linişte, de fiecare dată cînd n-am cui spune ce mă frămîntă, de fiecare dată cînd n-am cu cine-mi împărţi puţinele momente de fericire singură; mi-e dor de tine…
azi sînt 12 ani de cînd eşti oficial lîngă mine; azi sînt 12 ani de cînd dimineţile mi-s mai bune şi nopţile nu-mi mai sînt singure, 12 ani de soare, 12 ani de primăvară, lîngă toamna mea, singura mea toamnă, tu; 12 ani pe care mi i-ai umplut cu fericiri mărunte în fiecare zi, 12 ani în care mi-ai iertat toate tîmpeniile, 12 ani în care i-am facut pe ei frumoşi şi pe noi mai buni şi poate mai înţelepţi; 12 ani în care am învăţat. alături de tine, ce e bine şi ce e rău, ce ne înalţă şi ce ne doboară, 12 ani în care-am învăţat să iubesc şi-n care-am fost iubit cum nu credeam vrreodată posibil…
Niciodată n-am ştiut să-ţi spun ce-aş fi vrut să-ţi spun, niciodată n-am fost în stare să-ţi arăt ce simt, decît în cuvinte puţine şi momente răzleţe, rupte parcă dintr-un alt fel de mine, alt fel de eu. Şi-acuma, de fapt, sînt convins că nu e doar percepţia mea – ci sînt de-a dreptul stîngaci printre cuvinte, eu care cică atît de bine mă învîrt printre ele. Cu tine, pentru tine, în preajma ta – mereu mă simt mic, neajutorat, cu o nevoie disperată de a mă simţi ocrotit; şi niciodată nu-mi iese reversul. Sau, în cel mai fericit caz – mult prea rar şi prea puţin. Şi ştiu c-ai să mă ierţi şi acuma, ca de atîtea ori înainte, tu cea a mea, mică şi bună şi dragă, tu, femeia mea copil, cărînd pe umeri toate crucile mele, ca şi cînd ar fi ale tale. Tu cea care mă înţelegi mai bine ca oricine şi mă iubeşti necondiţionat.
şi mi-e dor de tine; şi nu o să fiu cu tine, pentru prima dată, de aniversarea noastră; şi mă urăsc pentru asta; promit însă că am să fac să fie bine şi frumos cînd vin acasă…
şi te iubesc enorm…
“El mi-a spus de la început, încă din ziua pe care eu nu mi-o mai amintesc acum, că nu ştie.
[…] Mi-a zis că el nu are certitudini pentru mine, pentru nimeni, şi nici măcar pentru sine […]
[…]de fapt el nu mi-a aparţinut niciodată şi nici eu lui.”
M-am mutat în garsoniera aia special pentru tine. De fapt, privind acum în urmă, îmi dau seama că toţi anii dinainte, petrecuţi cu unii sau alţii, în diverse alte camere ori case – i-am trăit doar pregatindu-mă pentru momentul ăsta. Ziua în care eu, care uram atît de mult să stau singur, aveam să mă mut într-o casă nouă, casă ce avea să fie a noastră, în care aveam să împart totul şi toate cu tine, doar cu tine, noi doi, mici, frumoşi şi cuminţi. Habar n-aveam atunci, în prima zi, cît de cu totul altfel aveau să fie lucrurile şi cît de singur aveam să mă găsesc pînă în final.
Mereu am trăit cu convingerea că n-ai nevoie de nimic special de la mine. Mereu mi-a plăcut să cred că simpla-mi prezenţă trebuie să-ţi fie destul, asemeni împlinirii ce mă umplea pe mine în preajma ta. La fel era şi camera aia; simplă, doar un pat, un birou, un dulap; şi primăvara pe fereastră, înspre livada ce părea că nu se mai termină. Atît. Un scaun şi-un covor, şi-o foaie albă, mereu o foaie albă pe masă (pe undeva, îmi dau seama acuma, mereu am ştiut cum are să se termine povestea asta; mereu undeva în mine a existat convingerea că finalul are să se concretizeze cu mine scriindu-ţi, cu tine departe, rînduri verzi şi mici pe coala albă de pe birou).
N-aveam de gînd să-ţi cer nimic; aveam să te las să faci din mine orice ai fi vrut. Mă puteai renova, mă puteai reconstrui cu totul – dacă asta te-ar fi făcut feiricită. Mobila oricum mi-era veche şi nici măcar valoare sentimentală nu mai avea – aşa că fericit te-aş fi lăsat să faci ce vrei cu ea. Nu puteam însă să-ţi zic nimic. N-am putut, lîngă tine, niciodată, să zic nimic; mă intimida simpla-ţi prezenţă, uitam cu totul de mine şi nu mai ştiam cine sînt. Poate de-aia mereu nu ştiam, poate de-aia mereu „Nu ştiu” mi-a fost un fel de leitmotiv în relaţia cu tine. Pierdut de tot şi de toate, aparent fără vreo personalitate anume, doar trăiri, emoţii, sentimente şi vise aruncate unele peste altele într-un vacarm de culori – tot ce-aş fi vrut ar fi fost să stai lîngă mine.
Şi poate de-asta în lumea mea, cea scrisă mai mult decît spusă – mi-ai şi fost, o vreme, alături. Nu ştiu şi nici nu cred că am ştiut vreodată dacă a fost luni, miercuri ori joi – ziua în care mi te-am imaginat intrînd, micuţă şi cu ochii mari, pe uşa strîmbă a garsonierei. Ştiu că era frig, ştiu că ţi-era frig, că te-am luat în braţe şi te-am făcut una cu mine în încercarea de-a te-ncălzi, în dorinţa de-aţi oferi iluzia siguranţei şi-a unei aparente bunăstări. Ne-am privit în ochi şi-am înţeles, fiecare, în linişte, durerea, dorinţa, speranţele şi aşteptările celuilalt. Fără promisiuni, fără angajamente, fără strîngeri de mînă şi aprobări, ne-am umplut unul de toate cele ale celuilalt, ne-am amestecat în imagini, amintiri, proiecţii peste timp şi simţăminte dulci-amărui întinse pe biroul vechi. Habar n-am de ce am ales tocmai atunci să port cămaşa aia albastră (niciodată nu mi-au plăcut cămăşile; poate din senzaţia de îngrădire a libertăţii pe care mi-o dau) dar am înţeles din ochii tăi mari că făcusem o alegere bună. Te-ai lipit de albastrul ăla senin – şi te-am simţit caldă şi sinceră, aproape de mine.
Alături de tine – am pus deoparte tot ce cărasem cu mine atîţia ani înainte: imaginea mansardelor ori demisolurilor unde mă-mpărţisem de atîtea femei înainte-ţi; culorile vii ale fostelor iubiri, întinse ca picăturile de ploaie amestecate cu praf pe fereastră – undeva pe fundul cutiei mele cu bunătăţi; toate hainele vechi, prea des şi prea mult îmbrăcate, evazaţii în dungi şi bluzele înflorate; cutiile cu scrisori şi fotografii şi sentimente, aruncate unele peste altele, mărturii ale ceea ce-am fost, pentru mine sau alţii; caietele îmboţite, cu miile de rînduri scrise unora sau altora, sau mie, închis între patru pereţi; toate le-am aruncat în saci de-ăia negri de gunoi, amestecate cu ale tale – şi le-am aşezat împreună pe podeaua rece din beci; şi le-am privit o vreme, amîndoi, ţinîndu-ne de mînă şi zîmbind a gol. Am urcat apoi înapoi în camera mică, cu pereţi albi şi miros de cartofi încolţiţi, cu fire de praf rîzînd printre razele timide de soare – şi ne-am iubit frumos şi copilăreşte pe cearşaful alb şi scorţos.
Tîrziu, foarte tîrziu, după foarte mulţi ani am înţeles de ce niciodată nu venea nimeni în vizită în garsoniera aia. Tîrziu am înţeles că mă izolasem de toţi şi de toate. Tîrziu am înţeles că în lunile alea viaţa mea s-a rezumat la visele cu tine, la imaginea ta umplînd fiecare colţ al odăii albe, la bucuria pe care o simţeam, natural, de cîte ori ochii mei înceţoşaţi de prea multu-ţi – te zăreau în cîte un colţ, mică şi cu ochi trişti. Tîrziu am înţeles că „nu ştiu”-ul lunilor ălora nu era decît propria neputinţă, propria lipsă de sens pusă în cuvinte, ori de cîte ori cineva mă-ntreba ceva.
Fără tine – nu ştiu cine sînt, ori ce vreau, ori ce anume mă ţine în priză. Fără tine – nu am început şi nu am sfîrşit. Fără tine – nu ştiu încotro mă îndrept şi de unde vin. Fără tine – nu ştiu iubi şi nu ştiu promite. Fără tine – dimineaţa mea e fără de cafea şi cuvintele fără de glas. Fără tine – nu ştiu ce caut şi nu ştiu dacă am ajuns la capăt. Fără tine – nu ştiu…
Cu tine, întreagă şi toată lîngă mine, cei patru pereţi ar fi fost altfel, mai largi şi mai calzi. Mi-ai fost doar gînd, imagine a neputinţei; speranţă şi vis, împrăştiate toate în lada de cartofi. Mi-ai fost Fata Morgana şi pasul săltat al piciorului gol în iarba udă. Mi-ai fost dragoste, iubire mi-ai fost…
Şi ţi-aş fi fost orice, de mi-ai fi fost o clipă doar, alături.
Spring SuperBlog2013 a ajuns la penultima probă, sponsorizată din nou de Borealy, şi al cărei enunţ ne îndeamnă să ne creăm cadoul perfect, fiecare pentru sine, lăsînd deoparte orice constrîngeri financiare şi orice alte alte limitări pe care ni le-am impune în condiţii normale. Teoretic – asta ar însemna că pot (şi ar trebui) să scriu despre toate minunile pe care mi le-am dorit de-a lungul anilor, sau despre cele la care, poate, nici măcar nu am avut puterea ori curajul să visez. Am putea vorbi despre chestii mărunte, din categoria unui ceas sau, mai nou, a unor cravate mişto; am putea vorbi despre toate electronicele la care visez în fiecare moment, dacă e să fiu cinstit – computere, monitoare, console de jocuri, telefoane, tablete, aparate foto şi, pînă la urmă, orice gadget care-mi atrage la un moment dat privirea (acum cîţiva ani am dat, absolut întîmplător, peste vorba aia care zice că bărbaţii nu sînt, în esenţă, nimic altceva decît nişte copii mai mari, cu jucării din ce în ce mai scumpe şi mi-am zîmbit oarecumva jenat eu mie, la gîndul că s-ar putea să fie cea mai corectă descriere a bărbaţilor pe care am întîlnit-o vreodată); am putea, la fel de bine, să povestim despre Hennessy-ul despre care scriam în cealalată probă Borealy, sau despre Jaguarul la care visez de cînd eram copil, sau despre cel puţin încă vreo 20 de minuni de-astea „out of my league.”
Însă, în acelaşi enunţ despre care aminteam mai devreme, mai e specificat un aspect: „Cadoul perfect este mai valoros decît orice sumă de bani, fiindcă nu este un simplu produs, ci este un simbol, chintesenţa a ceea ce sînteţi voi şi a aspiraţiilor voastre.” Şi-n momentul în care am terminat de citit fraza asta – mi-am dat seama cît de simplu e de fapt şi cît de aproape de mine e cadoul ăsta perfect. Şi mi-am amintit de-o discuţie pe care am avut-o cu Dana anul trecut în vară, plimbîndu-ne într-o după-amiază prin Bistriţa, cînd am realizat, amîndoi în acelaşi timp, că dacă e să privim în urmă, singurul lucru care contează din tot ce-am realizat în ultimii 12 ani, singurul lucru care va conta vreodată şi care va rămîne după noi, moştenire lăsată lumii ce sperăm cu toţii a fi mai bună – sînt piticii. Cele trei minuni pe care ni le-am dăruit unul altuia şi fiecare sieşi, cel mai frumos cadou şi cea mai mare realizare. Ei sînt, pentru mine, cadoul perfect. Nimic nu mi-am dorit vreodată mai mult şi nimic, niciodată, n-are să-mi poată oferi mai multă satisfacţie; ori mîndrie; ori bucurie.
Dara, cu ochii mari şi verzi şi talent înnăscut pentru scris, cu pasiunea pentru cărţi şi dragul de înot, Dara care-mi spunea pluralul oricărui cuvînt înainte încă de a şti ce-nseamnă, Dara olimpica la Română şi Dara cu talentul actoricesc, Dara cu fiţele de tînără domnişoară şi dragul de Luna Amară (doar pentru că e trupa în care-a cîntat tati), Dara cu poveştile ei şi desenele ei, Dara cu muţeniile ei asemenea muţeniilor mele, cu egoismele ei şi ambiţia întinsă la extrem, Dara care-a învăţat singură să scrie şi să citească, Dara cu limba Germană şi dragul de cîini, Dara mea – care poate să facă orice…
Adra, cu părul lung, ce tre’ să-l ajungă pe cel al lui Rapunzel, cu ochii mari, albaştri şi ştirbă, Adra cea sensibilă şi careia-i „vine plînsul” din orice, Adra cea balerină, Adra cea serioasă şi muncitoare, Adra care-mi spune de-o mie de ori pe zi că mă iubeşte, Adra care-i singura care mă sună-n fiecare zi, doar să vadă ce mai fac, Adra cu bunătatea ei dureros de exagerată, Adra care împarte totul cu toţi, Adra exemplul de altruism şi Adra care nu doarme după-amiaza, Adra cu miile de desene şi dragostea ei pentru poşete şi mirese, Adra ambiţioasa şi Adra mereu gata să sară în ajutor, Adra mea – care poate să facă orice…
Şi-apoi Ian, John-ul meu mic, cu urechea strîmbă şi părul lung blond, cu zîmbetul ăla de te topeşte tot şi ochii albaştri mereu puşi pe şotii, John cu talentul de-a te ignora pînă consideră el că meriţi atenţie, John cu iubirile lui, manifestate doar cînd te-aştepţi mai puţin, John cu maşinuţele demontate şi cu John cel alintat, John cel mămos şi John cel puternic, John-ul care-mi aminteşte mereu de mine cînd eram de vîrsta lui, John cel cu ureche muzicală şi mereu cu cîte-o-ntrebare în glas, John cel sîsîit şi John care mă trezeşte dimineaţa, John cel al meu – care poate să facă orice…
Nimic în lumea asta n-are să se ridice la valoarea lor. Ei sînt şi vor rămîne mereu cel mai de preţ cadou pe care-l puteam vreodată primi. Nimic în lumea asta nu mai contează, cîtă vreme îi ştiu pe ei, buni şi cuminţi, dragi şi frumoşi, alături de mine, în fiecare zi. Nimic n-are să egaleze vreodată starea de bine dată de dragostea lor, necondiţionată şi curată, nimic n-are să-mi însenineze cea mai urîtă zi la fel ca zîmbetul oricăruia dintre ei.
Şi cadoul meu drag n-ar fi perfect dacă printre noi n-ar fi EA. Şi dacă niciodată nu am zis-o cum poate ar fi trebuit, îţi zic acum:
Mulţumesc, Dănu’ drag, mulţumesc că exişti, mulţumesc că existăm; mulţumesc pentru minuni şi mulţumesc pentru noi.
femeii-cîrlionț
Azi noapte am visat că locuiam la casă. În sfîrșit – reușisem să mă mut. Partea nasoală e că nu știu de ce eram singur: nici urmă de Dana, nici urmă de ciumpalaci, nici măcar cîinele nu mai era. Eram doar eu, nici măcar mult mai bătrîn, într-o căsuță cochetă, undeva într-un soi de livadă, cu greieri și țipăt de păsări învăluindu-mă asemeni chipului ei pe Marian Nistor . Era dimineața devreme, undeva în jur de șase (e ciudat că pînă și-n vise mă trezesc mai nou la 6!) cînd am ieșit desculț pe terasă, cu cănoiul ăla mare, furat dintr-o crîșmă, plin de cafea bună – într-o mînă și pachetul de țigări și bricheta în cealaltă. Odată ajuns afară – pe masa de nuiele am zărit o cutiuță ciudată, ce-mi aminti pe moment de Alice în Țara Minunilor (sînt convins că și-n vis, ca și acuma, în mintea mea suna asta). M-am uitat rapid în jur, și cum nu era nimeni în preajmă (cine naiba sa fie la mine în livadă la 6 dimineața?!) – am rupt hîrtia colorată și-am scos la iveala o cutiuță mică, dintr-un fel de lemn verzui, cu încuietoare aurie și un text încrustat micuț: “Vacanța perfectă“. Am deschis temător cutia, doar ca să descopăr înăuntru un sutien mic, roșu cu buline albe, cu un bilețel scris mărunt, atîrnat de una din bretele: “Ghici unde plecăm mîine?“. Dedesubt, un bilet de tren și alt bilețel: “Restul îl primești mîine, în Vamă“.
Te-am zărit din prima clipă, de cum ajuns, dinainte încă de a mă arunca îmbrăcat în mare. Micuță, blondă, cu o floare în păr, cu zeci de cîrlionți bătuți de vînt amestecîndu-ți-se haotic pe față, ușor încruntată, cu sticla de bere într-o mînă și țigara în cealaltă, întinsă leneș într-un hamac – atracția privirilor tuturor bărbaților de la mesele de lemn. Ciudat e că abia tîrziu am sesizat că singura urmă de îmbrăcăminte ce te-acoperea în vreun fel era un slip mic, roșu cu buline albe, parcă prea mic și parcă nu destul de roșu; în rest erai tu, doar tu, în toată minunăția pe care-ar putea-o visa un bărbat într-o femeie încă tînără, poate prea tînără, neterminată parcă. Sînii mici, perfecți, exact așa cum mi-am imaginat mereu că ar trebui să arate sînii femeii mele, pielea undeva între piersică și vis, între petale de flori și atingerea ușoară a mătăsii. Niciodată n-am să-nțeleg de ce m-ai ales tocmai pe mine dintre toți. N-aveam nimic special, nimic atunci, nimic acolo, nimic așa, nimic pentru tine. Chilug, cu urechi clăpăuge și-un început nefiresc de barbă, cu dinții strîmbi și degetele prea scurte – m-ai luat totuși de mînă. Tîrziu, ce-i drept, după ce în lumea mea te construisem deja altfel, deja a mea, în jurul tău era doar bunătate și drag, în lumea mea erai visul meu devenit realitate, cîrlionțul meu cu degete mici si fine la picioare, femeia mea mică și răutăcioasă, care mă iubea doar pe mine, în ochii mei deja viața noastră se scursese împreună, îndelungă vreme. Abia apoi, după ale mele gînduri, printr-ale mele scenarii – m-ai luat de mînă. Și-apoi mi-ai zîmbit cum încă nu-nvățasem că știi zîmbi. Cald, din suflet, doar pentru mine, cîrlionțat și-auriu, rupt de toți și de toate, albastru senin, doar pentru mine. Mă uitam perplex la tine, aproape goală lîngă mine, mică și a zeiță greacă aducînd, nu-mi puteam scoate din minte bulinele albe și neîndestulătorul roșu al costumului de baie neterminat, și-apoi mi-ai zis Hai să plecăm de-aici. Țin minte c-am plecat ținîndu-ne strîns de mîini, undeva înspre 2 Mai, răscolind nisipul ud la fiecare pas, cu marea mîngîindu-ne de fiecare dată altfel, de fiecare dată trezind alte sentimente și alte trăiri, am mers tăcuți o vreme, ne-am oprit, ne-am privit în ochi și ne-am așezat în liniște pe-o piatră verde de alge. Nu știu, nu mai știu nimic din ce ne-am spus. Poate nimic. Poate totul. Poate-am tăcut sau poate-ai rîs ca un copil fericit. Mi-amintesc cum îți priveam picioarele jucîndu-se cu apa, valuri mici și sărate printre degetele tale, mi-amintesc că mă gîndeam cît de ciudați trebuie să părem din perspectiva scoicilor, mi-amintesc că atunci te-am sărutat prima dată. Sărut timid, cald și moale, bun și aproape, oarecumva dulce, oarecumva plin. Și restul sînt doar frînturi. Nisip, soare, mare, sîni mici, rîsete de toate felurile, chitara mea pierdută de două ori, poetul ars de soare, vodcă multă, corturi, iar nisip, iar soare, iar mare, de la început. Și între toate, de fiecare dată altfel, tu. Roșul slipului tău, parcă peste tot în juru-mi, palmele mici, din cînd în cînd întîlnindu-se cu ale mele, deznădejdea mea, ochii triști, neputința de-a te fi iubit așa cum aș fi vrut, așa cum aș fi putut, așa cum ai fi meritat. Și-apoi lunile de scrisori, tu departe, patul meu, noaptea, amintirile, scaunul prins în cuie pe perete, Clujul vechi și drag, din nou neputință, decepții, ochi mari, albaștri și plînși, la fel de departe, la fel de niciodată ai mei. Și-apoi vocea ta, din celălalt capăt al lumii, zeci de ani mai tîrziu, la fel de zglobie, cuvinte rostogolindu-se spre mine mai repede decît amintirile (niciodată atunci nu mi-am dat seama că vorbești atît de repede; probabil, totuși, atunci tăceam, amîndoi). Și-apoi acuma, aici, cuvintele mele, ție.
M-am trezit singur, în apartamentul rece și gol, în plină noapte, ud și respirînd greu. Niciodată n-au să-mi fie mai puternice amintirile decît cele de-atunci, puține cîte au rămas, puține cîte au fost, cu oameni frumoși și fără nici un fel de griji, cu eclipse de soare și multă, foarte multă dragoste. Și muzică bună. Și gînduri neîmpărtășite, rămase arc peste timp, subiecte pentru discuții pe care n-o să le purtăm, niciunii, niciodată.
Nu există vacanță perfectă; există doar gînduri, imagini disparate ale ceea ce am fi vrut să fie, ale ceea ce ne amintim, de fapt, din ceea ce a fost…
“[..] Firea ta ciudată n-o voi regăsi-o
Nici n-ar fi nevoie; tu rămîi un mit
Nuntă fericită, te-am iubit, adio
Nu întoarce capul, pleacă! Te-am iubit.
Vezi că se confirmă bîrfa despre mine:
Te-am lăsat deodată, crud și nefiresc
Totuși ține minte, ține minte bine:
Te salvez de mine fiindcă te iubesc.”
Adrian Păunescu – Orație de nuntă
Material scris pentru Spring SuperBlog2013
“– Nu reuşesc să înţeleg de ce eşti aşa.
– Adică?
– Adică ai tot ce-ţi trebuie ca să nu fii cum eşti.”
Mereu te-am perceput ca fiind singurul om pe care mi-ar fi plăcut vreodată să-l am cu adevărat în preajmă. Dimineţile de duminică, alături de tine, prin soare timid şi ferestre murdare de mansardă, prin aşternutul cald încă şi mirosul dulce de parchet vechi – mereu au sa mi te aducă aproape, mic dejun francez al tinereţii mele. Niciodată n-ai să-mi poţi fi toamnă; mereu ai să rămîi primăvara mea, doar a mea, cu soare călduţ şi cer neterminat de albastru, cu verde pe la ochi şi cîţiva stropi răzleţi pe glezne. Şi da, dacă ai fi parfum – mi-ai fi ploaie. Ploaie bună dimineaţa devreme, pe la 6, cînd abia deschizi ochii şi zîmbeşti. Ploaie nici rece, nici caldă, ca mîncarea zmeului de cînd eram copii, ploaie dragă ce-ţi bate la uşă, ţinîndu-se de mînă cu mirosul plăcut de praf ridicat de pe caldarîm. Mi-e drag să te văd tristă, neliniştită şi singură, în absenţa mea, pe canapeaua de pluş ieftin, desculţă şi despletită, aşteptînd ceva, mereu altceva, mereu pe mine altfel. Lumea mea se lumineză de cîte ori deschid uşa garsonierei şi te văd, fericirea mea stă în întrebările tale frivole, în răspunsurile pe care le cauţi avid cu mîinile şi ochii, în soluţiile pe care mereu ai să le găseşti tuturor problemelor imaginare pe care doar tu le percepi. Eşti uneori mai ordonată în gînduri decît în şifonier, iar alteori gîndurile ţi se amestecă haotic unele cu altele, ale tale cu ale mele, mă-nvălui în nelinişti doar ca să mă trezeşti la realitate cîteva minute mai tîrziu, scoţînd la iveală celalalt eu, cealaltă tu, cea mică şi dragă, cu zîmbetul larg întins pe faţa adormită de fiecare dată cînd sună alarma, dimineaţă de dimineaţă, pierdută între visul de cu o noapte înainte şi dragostea mea cu gust amărui de noapte caldă. Ţi-am dat, necondiţionat, tot ce-am avut în mine mai de preţ, fără să-ţi cer nimic altceva decît dimineţile de primăvară, în linişte, cu tine alături, cu gîndurile răvăşite între cuvinte şi cuvintele aşternute pe toate bucăţile de hîrtie din casă. Confuză – îmi scrii poezii despre toamnă primăvara şi eu îţi zîmbesc cald de fiecare dată cînd le citesc. În lumea mea – eşti labirintul în care-mi place să mă pierd, în disperarea de-a scăpa de toţi şi de toate. În lumea mea – mi-ar plăcea să ne plimbăm împreună ţinîndu-ne de mîini, unul în sufletul celuilalt, nesfîrşit şi cuminte, temător şi jilav, asemenea ierbii în zori. În lumea mea – eşti tot ce poate fi mai bun, mai drag şi mai aproape-n viaţa unui bărbat. Departe de a fi perfectă, departe de a fi aşa cum ţi-ai dorit – eşti tot ce-am visat vreodată la femeia mea.
The TED Blog shares news about TED Talks and TED Conferences.
tot inainte.
E toamnă ...
arta de a trai cu eleganta
Life... as I know it!
"People are more what they hide than what they show"
eu; ginduri; ploaie; vint; primavara
eu; ginduri; ploaie; vint; primavara
We tell ourselves stories in order to live - Joan Didon
and remember ... don't take life too seriously
lumea mea
sau cum să te fereşti de invizibil
Yet she likes complications. She wishes she could turn and say: "I like people who unbalance me.”
in extaz de la extrem la extrem
eu; ginduri; ploaie; vint; primavara
eu; ginduri; ploaie; vint; primavara
Povești mai noi și mai vechi, de aici sau dintr-un alt univers
there's someone in my head - but it's not me 
Ultimele comentarii